Este vinovat regele Filip al II-lea al Spaniei de moartea fiului său Don Carlos? (II)

Don Carlos, fiul regelui Spaniei Filip al II-lea

Un moştenitor debil

Ca înfăţişare, Don Carlos era departe de a fi un moştenitor impozant al celui mai puternic tron din lume. Mic de statură (la 18 ani nu cântărea decât 35 de kilograme), cu un umăr mai ridicat care îi dădea un aspect de cocoşat şi un defect de vorbire care a trebuit sa fie remediat tăindu-i-se ligamentul limbii, este puţin probabil ca prinţul să fi fost îndrăgit de vioaia Elisabeta de Valois.

Într-adevăr, există multe dovezi care atestă devotamentul acesteia faţă de soţul ei Filip. Nu încape îndoială că şi regele era extrem de mulţumit de căsătoria oontractată, exprimând-şi dragostea deosebită pentru cele două fiice ale lor, Isabella şi Catalina, şi deplângând din toată inima moartea Elisabetei, survenită în septembrie 1568, în urma naşterii celei de a treia lor fiice.

Nu doar în privinţa atributelor fizice Don Carlos nu era un urmaş adecvat la tronul lui Filip. De fapt, există dovezi clare care atestă debilitatea sa psihică, dacă nu chiar o incapacitate mentală. Copil fiind, îi plăcea să ardă iepuri de vii, iar odată, într-un acces de cruzime, a orbit caii din grajdul regal. La vârsta de 11 ani, a ordonat biciuirea unei fetiţe pentru simplul său amuzament sadic – un abuz pentru care a fost silit să plătească daune tatălui ei. În 1562, la Universitatea din Alcalá, prinţul de 16 ani a căzut în cap pe scări fugind după o slujnică. În operaţia îndrăzneaţă şi probabil neindicată efectuată pentru a-i vindeca rana de la cap, medicii i-au scos un fragment de craniu, pentru a drena fluidele ce îi periclitau viaţa. După intervenţie, comportamentul lui Don Carlos a devenit încă şi mai dezordonat şi bizar. A început să cutreiere străzile Madridului, sărutând la întâmplare fetele dragute şi strigând obscenitaţi femeilor respectabile. Când un cizmar i-a livrat o pereche de cizme de mărime greşită, Don Carlos le-a tăiat în bucăţi şi l-a obligat pe nefericitul meseriaş să le înghită. Când a fost numit de tatăl său în consiliul de coroană, prinţul îi insulta sau chiar îi ataca fizic pe ceilalţi membri şi dezvăluia de bună voie secrete de stat oricui ar fi vrut să-l asculte.

Părerea contemporanilor despre prinţul moştenitor era dezastruoasă. Trimisul Curţii imperiale de la Viena spunea că moştenitorul tronului avea mintea unui copil de şapte ani. Un consilier de-al lui Filip al II-lea se referea la Don Carlos în conversaţiile cu cei apropiaţi numindu-l ,,imbecil“.

Pretinsul comandant

În ceea ce priveste simpatiile protestante ale prinţului, nimic nu atestă că Don Carlos ar fi sprijinit răscoala din Ţările de Jos. Într-adevăr, mai probabil este că voia să preia conducerea trupelor trimise de Filip în nord doar pentru a înăbuşi răscoala. Cu toate acestea, se poate ca dorinţa lui să fi avut mai mult de a face cu o mai veche ranchiună pe care i-o purta ducelui de Alba decât cu devotamentul pentru cauza catolicismului sau speranţele de glorie militară. În calitate de mare mareşal al Curţii, Alba prezidase ceremonia din 1560 în cadrul căreia Don Carlos fusese proclamat în mod oficial moştenitor al tronului. Jurându-i credinţă prinţului, ducele a omis să îngenuncheze şi să-i sărute mâna – un evident afront, care l-a mâniat pe acesta. Deşi Alba şi-a cerut scuze, Don Carlos nu l-a iertat niciodată pe bătrânul comandant.

Nu sunt oare un sclav, cel mai nefericit dintre toţi oamenii care au trăit vreodată“, se tânguia Don Carlos. „Fără vreun cuvânt de spus în treburile statului, fără respectul cuvenit şi nici o îndeletnicire care să mă pregătească pentru domnie?“

Auzind că armata programată să plece în Ţările de Jos avea să fie condusă de Alba, Don Carlos nu a mai stat pe gânduri şi a căutat să preia el comanda. Când parlamentul Spaniei, Cortes-ul, a cerut să fie reţinut acasă, prinţul i-a ameninţat cu moartea pe toţi cei are vor vota pentru. În cele din urmă l-a atacat pe Alba cu un pumnal când ducele a venit să-şi ia rămas-bun. Ceea ce a precipitat arestarea printului şi întemniţarea lui 0 lună mai târziu, la 18 ianuarie 1568, a fost tocmai mărturisirea pe care i-a făcut-o lui Don Juan de Austria, cum că intenţiona să 0 pornească spre Ţările de Jos împotriva voinţei tatălui său.

Filip: întristat, dar resemnat

Filip era conştient de faptul că măsurile luate împotriva fiului său vor stârni critici chiar şi din partea propriilor susţinători, precum şi indignarea duşmanilor săi. În luna următoare îi scria surorii sale Maria, sotia împăratului de la Viena: „Aş dori să vorbesc cu toată sinceritatea despre viaţa şi comportamentul prinţului, despre cât de departe a mers cu lipsa de moralitate şi rigoare, şi cum am încercat să-l determin a-şi schimba această purtare“. Cu toate acestea, încheia el cu tristeţe, toate strădaniile de a-l aduce pe drumul cel bun sau de a-l vindeca pe Don Carlos au dat greş; ce îi rămânea de făcut era spre binele ţării. I-a mărturisit lui Alba suferinţa şi regretul său, mulţumind lui Dumnezeu că poporul primise vestea arestării cu atâta înţelegere.

Reactia prinţului oscila între disperare mută şi accese de furie, între greve ale foamei şi bulimie. Ani de zile Don Carlos suferise de puseuri repetare de febră, iar arestul în apartamentele princiare din palatul de la Madrid nu a făcut decât să îi agraveze starea sănătăţii. În vara lui 1568, se ajunsese la un moment de criză. După ce postise timp de trei zile, Don Carlos a mâncat enorm de mult, inclusiv o placintă cu carne de potârniche foarte condimentată. Ca să-şi potolească setea, a băut cantităţi enorme de apă de la gheaţă, ceea ce i-a provocat o diaree puternică, varsături şi incapacitatea de a mai reţine mâncarea.

În varianta care îl înfălţişează pe Filip ca pe asasinul monstruos al propriului fiu, regele îi refuză cu cruzime lui Don Carlos până şi ultima dorinţă de împacare, rostită de acesta pe patul de moarte. De fapt, când medicii i-au comunicat lui Filip că nu mai era nici o speranţă pentru fiul său, regele a cerut să îl vadă. Cum exista temerea că la vederea tatălui său Don Carlos să facă o criză de furie, care putea să îi precipite sfârşitul, regele a fost sfătuit să renunţe la această ultimă întâlnire. Se pare însă ca l-a vizitat totuşi pe prinţ, dar după ce acesta şi-a pierdut cunoştinţa; l-a binecuvântat şi s-a retras în apartamentele sale aşteptând deznodământul.

Moartea lui Don Carlos a fost urmată la scurt timp de cea a Elisabetei de Valois – iar Filip a rămas fără moştenitori de parte masculină. Pentru a remedia situaţia, doi ani mai târziu regele a luat-o în căsătorie pe nepoata sa în vârstă de 21 de ani – Anna de Austria. Deşi patru dintre copiii lor au murit la 0 vârstă fragedă, al cincilea a supravieţuit. Sub numele de Filip al III-lea, el a succedat la tron în 1598, în momentul când cel mai puternic monarh al secolului  a murit la 71 de ani.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: