Mircea cel Bătrân. Originea şi familia lui

Înaintaşii lui Mircea cel Bătrân. Ţara Românească sau cum i se zicea oficial după titulatura bizantină, Ungrovlahia, întemeiată în veacul al XIV-lea, era o ţară mică, în comparatie cu întinderea regatelor sau ţaratelor vecine, dar era bine aşezată ca un zid pentru duşmani, sprijinită pe munţii mari şi pe apele late şi adânci ale Dunării; era însă o poartă pentru negustorii ce schimbau mărfuri între Răsăritul şi centrul continentului. De aceea, populaţia ei crescuse şi se îmbogăţise, satele bătrâne de sub munte, de la şes şi de la marginele pădurilor între Olt şi Bărăgan, cât şi cele de la bălţile Dunării se îndeseau şi înfloreau. Domnul aşezat în vechiul scaun de la Argeş, unde stătuseră strămoşii, voievozi locali dinainte de întemeiere, era bogat şi puternic, purta diadema de perle, brâu cu încheietoare de aur şi inele cu pietre scumpe, oastea sa se măsurase adesea cu izbândă, cu cele ungureşti, iar stăpânitorii din sudul Dunării, în treburile cărora se amestecase nu odată, îi căutau prietenia şi se bucurau să se încuscrească cu familia lui.

Familia domnitoare, neamul întemeietor al lui Basarab, cel care învinsese pe Angevinul Carol Robert pe cărările munţilor, nu avea un nume de familie, căci aşa ceva nu se obişnuia la noi, pe atunci. Mai târziu, când dinastia s-a stins şi boierii ce încăpuseră fără drept în scaun, voiau să arate o legătură cu neamul cel vechi de stăpânitori, ei şi-au zis Basarabi; aceştia au fost însă Brâncovenii din veacul al XVII-lea, începând cu Matei Vodă; până atunci n-au existat Basarabi. Numele Basarab era un nume propriu, de botez, pe semne împrumutat de la Cumani, ceea ce nu înseamnă că purtătorii lor erau chiar Cumani, precum numele slave Vladislav, Mircea, Dan, nu înseamnă că avem a face cu domnitori de neam slavon. Este deci o greşeală să se vorbească astăzi în istoriografia noastră de un Radu Basarab sau de un Mircea Basarab, ei nu erau Basarabi şi în nici un act al lor, nici în povestirile contemporanilor nu sunt numiţi niciodată aşa. Ei erau în realitate din neamul domnesc românesc, neam care nu avea un nume deosebitor.

La 1386 se urcă în scaunul Ţării Româneşti Mircea Vodă, al cincilea domn după Basarab Întemeietorul. Cele două fresce de la Cozia, refăcute după cele vechi îl arată ca un cavaler apusean, un bărbat matur, purtând plete şi o barbă rotundă, ochii adânciţi în cap, nasul drept şi subţire; e îmbrăcat cu haine scumpe occidentale, dar cu câte un vultur bizantin cu două capete încoronate brodaţi, când la genunchi cu fir de aur, când pe hlamida încheiată sus pe umăr. Sabia scurtă atârnă la brâu, legată cu o cingătoare scumpă închisă cu paftale, pe cap coroană de aur cu pietre scumpe. Ţine cu evlavie, dar drept şi cu cuget curat în faţa stăpânului său Domnul Hristos ctitoria sa şi a ţării, biserica mănăstirii Cozia, întocmai asa precum se înfăţişează şi azi evlavios ctitor de ţară în faţa judecăţii istoriei.

Mircea, zis numai mai târziu „cel Bătrân”, adică cel vechi, spre a-l deosebi de cel tânăr, adică cel nou, Mircea Ciobanul din veacul al XVI-lea, căci la noi nu se obişnuia numărătoarea domnilor cu acelaşi nume, era fiul lui Radu Vodă, poreclit Radu Negru, care a fost considerat mult timp ca întemeietorul ţării, într-o vreme când în cronici lipseau ştiri despre domnii cei mai vechi. Radu fusese un ctitor de mănăstiri şi de scaune noi de episcopi, chiar şi pentru catolici. A terminat minunata Biserică Domnească, Sf. Nicolae de la Argeş, cu picturi pline de viaţă, poboabă a artei neobizantine lângă curţile bolovănite de acolo; bătuse monede de argint, pe care e înfăţişat ca un cavaler apusean îmbrăcat în zale, cu coif, pavăză şi lance. Se încumentase să lupte cu Ludovic cel Mare al Ungariei şi respinsese oştile lui care năvăliseră asupra ţării sale, apoi se împăcase cu dânsul ca un stăpânitor cuminte ce era.

Radu Vodă, despre care ştim aşa de puţin, avusese doi fii, pe Dan care a domnit după dânsul şi pe Mircea, care a urmat după fratele său. Dan şi Mircea nu erau fii din aceeaşi căsătorie a tatălui lor. Dovada o fac documentele de mai târziu. Mircea în privilegiile date de dânsul numeşte pe maică-sa „Doamna Calinichia”), iar mai târziu, Vlad Dracul fiul lui Mircea, întărind dania acestei doamne către mănăstirea Tismana o numeşte ,,doamna Calinichia bunica domniei mele”, iar fiul acestuia, Radu cel Frumos, o numeşte „bunica tatălui domniei mele”. În documentul lui Dan I pentru mănăstirea Tismana, doamna Calinichia nu e pomenită, dar în privilegiul prin care Dan II, fiul celui dintâi, confirmă dania doamnei, acesta n-o numeşte bunică ci lelea, care înseamnă mătuşă sau soră mare. Calinichia, nu era deci bunica lui Dan II şi astfel nu era mama lui Dan I, fratele lui Mircea şi cum grămăticul nu avea un termen adecvat pentru noţiune de bunică vitregă, a întrebuinţat pe cel de lele, care se dă în româneşte şi unei rude mai bătrâne în general, evitând pe cel de bunică, folosit de descendenţii ei în hrisoavele lor.

Aşadar, Mircea şi Dan nu erau fraţi buni. În pomelnice avem numele primei soţii a lui Radu, Ana, care a fost maica lui Dan vodă, iar Calinichia nu era, cum s-a crezut, numele monastic al Anei la trecerea ei în călugărie, ci era o altă persoană, a doua doamnă a lui Radu. (Ceea ce nu exclude posibilitatea ca ea să fi fost totuşi o călugăriţă după moartea soţului ei, căci numele ei sună monastic).

Fost-au însă Dan şi Mircea fraţi duşmani, asa cum îi arată o anume tradiţie cronicărească, transmisă până şi în letopiseţul domnilor Ţării Româneşti ? Căci zice cronica: „Io Dan voevod… acesta au fost frate cu Mircea vodă Bătrânul şi au domnit împreună amândoi câtăva vreme în pace, apoi se învrăjbiră şi începură a sa scula unul asupra altuia”. După aceea, cronicarul povesteşte cum Dan a fost ajutat de împăratul turcesc, iar Mircea de Jicmont (Sigismund) craiul unguresc; şi biruind creştenii pe păgâni, a rămas domn Mircea”). Ştirea este luată însă din cronica ungurească a lui Thurocz, dintr-un pasaj care priveşte însă o altă luptă, care s-a dat mai târziu între Mircea şi Vlad domnul pus de turci).

Întemeiaţi pe această cronică şi pe un pasaj rău tradus din cronica bizantină a lui Chalkokondyl, unii istorici mai vechi, ca Haşdeu şi Xenopol, au putut crede că Mircea a ucis chiar pe Dan, spre a-i lua domnia, ar fi fost deci unul dintre acei tirani, care se urcă în scaun crunţi de sângele rudelor, mânaţi de o ambiţie sălbatică, în faţa căreia sentimentele omeneşti sunt înlăturate. Dar în urmă s-a dovedit în chip lămurit că de aşa ceva nu poate fi vorba.

Despre sfârşitul lui Dan predecesorul lui Mircea avem o ştire precisă la cronica bulgară: „Şişman ţarul Bulgariei a ucis pe Dan fratele lui Mircea voevod în anul 6902 (1393), luna Septembrie 23”. Nu ştim cauzele acestui conflict româno-bulgar, a cărui dată din cronică este de sigur greşită; el a avut însă probabil la 1386. Împrejurärile istorice de atunci sunt necunoscute. Este posibil să fie vorba de un episod al luptei dintre frati, Straţimir şi Şişman, în care domnul român şi-ar fi găsit moartea, sărind în ajutorul rudei sale de la Vidin.

Deşi am înlăturat confuzia despre uciderea lui Dan de către Mircea, totuşi trebuie să admitem că între cei doi fraţi era o rivalitate. Chiar daca nu punem prea mult temei pe legenda bulgară, după care Dan ţinea pe Mircea în închisoare, să ne amintim că ei erau fii din două mame, ceea ce trebuia să dea naştere la rivalităţi. Urcarea în scaun a lui Mircea după fratele său Dan a fost o lovitură a boierilor dată împotriva liniei descendenţilor lui Dan Vodă. Dan avea copii, dintre care pe unii măcar îi aflăm pribegi în străinătate în timpul domniei lui Mircea, ceea ce înseamnă că ei nu se împacară cu domnia unchiului lor. Unul dintre dânşii, Ioan, era la Raguza la 1397, iar viitorul Dan II, deşi a luptat alături de Mircea în oştile lui, s-a dus mai târziu la Constantinopol şi a rămas acolo. Avem motive serioase să credem că şi Vlad, domnul uzurpator adus în scaun la 1394-1396 împotriva lui Mircea de oştile lui Baiazid, a fost un fiu al lui Dan I. Aşadar, Mircea ajutat desigur de o partidă de boieri, a înlăturat de la domnie pe urmaşii predecesorului şi fratelui său, alungându-i poate din tară şi s-a aşezat el însuşi în scaunul domnesc.

sursa: P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediția a II-a, Editura Corint, București, 2000

9 răspunsuri

  1. Daca nu si-a omorat fratele, poate fi beatificat…

  2. Sa nu ne grabim, daca se descopera contrariul! 🙂

  3. e cam prea lunga trebuia sa fie prescurtata oarecum e buna ba chiar foarte buna

  4. claudia19169@yahoo.com | Răspunde

    Isus a fost mirce cel batran dar nu nascut ce a ajutat romania deasta eu mama lui sunt nascuta din nou in romania

  5. foarte frumos textul ,dar trebuia putin mai scurt oricum este frumos

  6. Frumoasa Istoria lui ,,Mircea Cel Bătrân”

  7. Admir si ma bucur sa vad ca inca sint personae pe care le intereseaza trecutl istoric al poporului roman. Bravo Horia

  8. In sfarsit un text util. Bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: