Eschil – părintele tragediei (II)

Cu Prometeu înlănţuit (470 î. Hr.) – trilogia mai cuprindea piesele, pierdute, Prometeu, purtător al focului şi Prometeu eliberat – ne întoarcem la mit. Iar mitul urcă până la începuturile lumii, când zeii şi titanii se prinseseră într-o uriaşă încleştare (titanomahia) şi nu se ştie a cui ar fi fost biruinţa dacă Prometeu, el însuşi un titan, nu l-ar fi sprijinit pe Zeus. Dar Prometeu, cu individualitatea lui pronunţată, nu-i rămâne fidel cârmuitorului din ceruri. Privind în jos, la pământenii neştiutori, îl apucă mila şi de dragul lor fură, din vatra lui Hefaistos, scânteia care va aprinde focul şi la bieţii pământeni. Prometeu, ca un geniu civilizator, îi învaţă meşteşugurile (plugărit, navigaţie) şi alte iscusinţe (scris, citit). Ceea ce declanşează supărarea grozavă a mai-marelui zeilor, care dă curs pornirilor lui despotice poruncind, cu vorbe straşnice, înlănţuinea de o stâncă a celui care îl înfruntase.

Şi caznele lui Prometeu, binefăcătorul – pe care unii l-au asemuit cu Iisus -, încep. Suferinţele sunt cumplite, dar sfidătorul nu cere iertarea care ar fi putut să-l mântuie de chinuri. Ba mai mult, ca un răzvrătit fără teamă, îl blestemă pe opresorul său, prevestindu-i căderea. Cuprins de nelinişti, Zeus îl trimite pe Hermes să afle mai multe în legătură cu această profeţie. Semeţ, până la… Dumnezeu, Prometeu refuză. Un fulger al tiranului loveşte stâncile de care Prometeu e încătuşat şi bolovani colosali îl îngroapă sub mormanele prăvălite peste dânsul.

Astfel se sfârşeşte, în piesă, povestea care, în mituri, continuă. Un vultur, trimis de Zeus, îi sfâşie lui Prometeu, mereu nesupus, mereu neîmblânzit, ficatul iar şi iar. Supliciul ia sfârşit atunci când centaurul Chiron, devorat de dureri insuportabile pricinuite de o rană provocată de Heracles, coboară în Intern, înlesnindu-i eliberarea.

S-ar părea că, în confruntarea dintre Zeus şi Prometeu, autorul îl privilegiază pe titanul al cărui nume a intrat în fondul de cuvinte ce exprimă grandoarea. În ce-l priveşte pe Zeus, „Nici el nu scapă de sfârşitul ce-i e scris”. Căci, aşa cum ştim deja, „ne-ndurate-s vrerile Destinului”. Dar şi încăpăţânarea lui Prometeu, care îl urseşte singurătăţii, e împinsă până acolo unde, cum am văzut, hybrisul decide osânda (Hermes: „Nu crede tu că dârză semeţia ta/ E mai frumoasă decât cuminţenia”). Pus la cazne, Prometeu lasă însă, prin gestul său suprem-binefăcător, impresia unei forţe care, până la urmă, a învins.

Încă o poveste se împleteşte cu aceea a titanului ţintuit de o stâncă. Aceea a lui Io, gingaşa fecioară care stârneşte patima de iubăreţ nesăţios a lui Zeus şi, ca urmare, gelozia întărâtată a soţiei acestuia, Hera. Protectoarea căsătoriei îl pune pe Argos cel cu o sută de ochi s-o urmărească pe nefericita Io, preschimbată de Zeus în juncă. Monstrul e ucis de către Hermes şi atunci neîmblânzita oonsoartă a celui mai puternic dintre olimpieni trimite pe urmele ei un tăun care o chinuie cu acul lui afurisit. Vinovată fără vină, Io, al cărei destin Prometeu îl cunoaşte, îşi va recăpata înfăţişarea de odinioară după pribegii parcă nesfârşite.

Figura lui Prometeu a inspirat pictori (Michelangelo, Titian, Ribera, Salvator Rosa ş.a.), compozitori (Beethoven, Liszt, Saint-Säens), scriitori (Goethe, Byron, Gide; de la noi, Victor Eftimiu).

Orestia (458 î.Hr.), singura trilogie din creaţia dramatică a Eladei, păstrată, îşi are substratul în ceea ce legenda numeşte „tragedia Atrizilor”. O tragedie fără seamăn. Înainte de a intra în povestirea analitică a celor trei piese, o descindere în mit e cel mai bun preludiu. E vorba de doi fraţi, Atreu şi Tieste, blestemaţi de tatăl lor, Pelops, pentru că îl uciseserå pe un frate vitreg. După un răstimp în care cei doi sunt izgoniţi din cetate, Atreu va ajunge pe tron. Dar întronarea, pe care o râvnise, nu-i tihneşte, întrucât află că Tieste se înfruptă din farmecele nevestei lui. Îl alungă bineînţeles, dar după un timp îl recheamă, ca pentru o împăcare. Dă pentru el şi un ospăţ, la care, cu o fantezie monstruoasă, îi oferă, printre bucate, hălci din trupul copiilor acestuia, pe care îi ucisese. Reacţia lui Tieste este un blestem: neam de neamul lui Atreu să se omoare între dânşii.

Şi cu aceasta ajungem la Agamemnon, „capodopera capodoperelor” (Goethe). S-a încheiat războiul Troiei. Agamemnon, din spiţa lui Atreu, se întoarce învingător. Acasă îl aşteaptă, cu
vorbe mieroase soţia, Clitemnestra. Femeia, personaj de o anume complexitate, nu doar că îi fusese necredincioasă, intrând în dragoste cu Egist, odrasla lui Tieste, dar i-a pus gând rău soţului legiuit. Ajutată de amant, îl ucide pe Agamemnon, faptă atroce pe care nu o regretă, mai ales că are şi un argument care ţine de simţământul matern. Bărbatul ei o jertfise, înaintea plecării la război, pe fiica lor, Ifigenia, pentru ca zeii să dea vânt prielnic corăbiilor pornite spre Troia. Şi Egist, în definitiv, ca fiu al lui Tieste, se crede îndreptăţit să ucidă.

Şi apoi, nu era o „sentinţă străveche”? O rosteste pătimaş Clitemnestra: „Ce-am făptuit/ Era sortit”. Îşi uită, când spune aceste vorbe, neînfrânarea. În inima ei capabilă şi de iubire şi de ură sentimentele se învălmăşesc. O zgândără faptul că Agamemnon a adus-o cu sine, captivă, pe tânăra Casandra, fiica troianului Priam, preoteasă a lui Apolo (ale cărei profeţii, ca urmare a supărării zeului, căruia ea nu-i oferise graţiile, nu le crede nimeni, deşi se împlinesc intotdeauna). Casandra, care, având darul de a vedea în viitor, prevesteşte: „Ce-i scris să vie va veni”.

Legea talionului („Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!”) îşi urmează cursul. Vărsarea de sânge duce la vărsarea de sânge. Zeii au o vină, pentru că s-au amestecat cum nu trebuie în destinele muritorilor, dar şi aceştia s-au complăcut în păcat (de pildă, Clitemnestra priveşte cu voluptate şi cu un morbid fior poetic sângele lui Agamemnon: ,,o dulce rouă a morţii”). Au
greşit nu dintr-un impuls de moment, ci pregătind pe îndelete crima. Iertarea nu poate veni de niciunde: „dacă apele toate/ Pe-o albie numai s-ar scurge/ Nu pot niciodată să spele/ O mână pătată de sânge”.

Povestea nu s-a sfârşit, ea continuă în Hoeforele (Purtătoarele de libaţiuni) şi Eumenidele. Omorul săvârşit de Clitemnestra nu avea cum rămâne nepedepsit. Iar instrumentul puniţiunii zeieşti este Oreste, fiul lui Agamemnon şi al Clitemnestrei. Cu ajutorul surorii lui, Electra, şi îndemnat stăruitor de Apolo, Oreste, întorcându-se în Argos şi dându-se drept un călător venit să anunţe moartea.. lui Oreste, îl ucide pe Egist şi, după un dialog de intensitate dramatică, pe mama lui, Clitemnestra.

Şi-a răzbunat părintele, dar a comis un matricid. N-a săvârşit omorul cu sânge rece. În sufletul lui s-a dat o luptă („E mama mea, am dreptul s-o omor?„), iar şovăiala care l-a cuprins semnalează o licărire în cugetul său, care începe sa se desprindă de morala barbară a răzbunării cu orice preţ, fiindcă aşa au vrut zeii. Iar acest început de desprindere de sub presiunea fatalităţii il face pe Oreste într-o măsură răspunzător de fapta sa. Simţămintele de fiu cedează în faţa datoriei de fiu. El nu putea să nu răzbune uciderea părintelui său.

Dar toate astea îl costă. O vreme, pare că Oreste şi-a pierdut minţile. Îngrozit de ce a făcut şi urmărit de Erinii, aceste zeităţi care nu lasă pedepsită o fărădelege, tânărul se refugiază în templul lui Apolo. Şi cu asta intrăm în arealul dramatic al Eumenidelor. Ca să le mai astâmpere zelul, Apolo, cel care-l împinsese pe Oreste la crimă, le adoarme pe Erinii. Pentru scurt timp însă, umbra Clitemnestrei, ieşită din mormânt, certându-le pentru apatia lor. Furiile – care simbolizează convulsiile remuşcării – vin iar pe urmele lui Oreste şi îl ajung, chiar şi în templul zeiţei Palas Atena, unde hăituitul, sfătuit de Apolo, căuta protecţie.

Va urma o judecată, la care urmăritoarele, dezlănţuite, cer pedepsirea făptaşului, ameninţând că altfiel vor potopi Atena cu nenorociri. Însă înţeleapta Atena, la fel şi Apolo îi iau apărarea lui Oreste, zeiţa promiţând Eriniilor că le va consacra un cult, într-un sanctuar al lor. Ca prin minune – suntem, doar, în plină poveste -, înverşunatele duhuri încolăcite de şerpi se preschimbă în Eumenide, divinităţi făcătoare de bine, proteguitoare.

Viitorul pare mai surâzător, chiar utopic (,,Blestemul vechi stârpit să fie”). „Sălbaticia urii”, ţinând de o morală a începuturilor, e lăsată în urmă. Răzbunarea nu va mai fi să fie un imperativ din tată în fiu, cu moarte pentru moarte. Asumată, vinovăţia va trebui, într-un fel sau altul, plătită, o faptă rea, fie şi dictată de onoarea de familie, nemaiputând fi pusă doar în seama destinului. Cel ce ia viaţa altuia dispune, începe să dispună, de liberul-arbitru, de aceea el nu poate fi iertat decât după ce ispăşeşte.

Şi totuşi, oricât muritorii ar fi încercaţi de îndoială, oricât ar căuta să se împotrivească, destinul îşi urmează cursul. Vrerii Moirelor (Parcelor) până şi Zeus i se supune. Iar dacă peste bietul om se abate o anatemă, afurisenia se va răsfrânge şi asupra descendenţilor. Cel care cade în greşeală, într-o greşeală gravă, îşi expune descendenţii unor pedepse cutremurătoare.

Tragedia Cei şapte împotriva Tebei (467 î.Hr.) făcea parte dintr-o trilogie care mai cuprindea piesele Laios şi Oedip; dintr-o tetralogie, dacă adăugăm drama satirică Sfinxul. Blestemul azvarlit de Oedip, rege din stirpea osândită de Erinii a lui Laios, determină grozăviile care se petrec. Eteocle şi Polinice, progeniturile lui Oedip, vor plăti pentru păcatele tatălui lor, dar, şi mai mult încă, fiindcă nefericitul Oedip, cândva, îi anatemizase.

Potrivit unei înţelegeri între cei doi tineri, ei ar fi trebuit să conducă pe rând Teba. Dar Eteocle nu respectă convenţia. Şi atunci pradă unei explicabile frustrări, Pohnice vrea să-şi recucerească ceea ce el crede a fi, şi chiar este, un drept al său.Împreună cu alţi şase comandanţi de oşti, supune cetatea natală unui asalt. Eteocle i se opune ca un erou şi în încleştarea luptei cei doi se omoară unul pe celălalt. Apărătorul Tebei se profilează ca o figură pozitivă, dar cu preţul uciderii de frate. Ca la toţi tragicii elini, însă, e anevoie să discerni, la personajele peste care fatalitatea apasă, între virtute şi vinovăţie. Unde începe una şi sfârşeşte cealaltă…

Năpasta a lovit cumplit, încă o dată, „neamul acesta încercat de nenoroc”. Cum să te sustragi? ,,De pacoste, când ţi-o trimite cerul, n-ai scăpare”. Iar ororile, ca şi gesturile de bravură, continuă. Agresorul, Polinice, încălcând cu intenţii războinice glia unde a văzut lumina zilei, va rămâne – prin decizia autorităţilor tebane – neîngropat, pedeapsă amarnică la vechii greci. De fapt, ar fi trebuit să rămână neînhumat, numai că una dintre surori, Antigona – figură luminoasă a dramaturgiei eline, unde femeia nu prea e privită cu ochi buni – se răzvrăteşte şi, în pofida ameninţărilor care pe un altul l-ar fi făcut să renunţe, îşi  va împlini datoria omenească de a încredinţa ţărânei trupul neinsufleţit al lui Polinice.

Accente epice, lirice, dramatice se armonizează în această tragedie, care a lăsat urme în scrisul lui Ennius, Attius, Seneca, precum şi la Shelley şi Hugo.

sursa: Florin Faifer, Incursiuni în istoria teatrului universal, Ed. Timpul, Iaşi, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: