Arhive lunare: octombrie 2011

Ce am scris, rămâne scris

Quod scripsi, scripsi = Ce am scris, rămâne scris

Răspunsul lui Pilat din Pont către preoţii templului din Ierusalim.

Continuă citirea →

Frumuseţea toamnei

Copilăria lui Nicolae Iorga

Unicul

Primele amintiri care luminează copilăria lui Nicolae Iorga, până când merge la şcoală, sunt legate de îmbrămintea şi primele lecturi, uimitoare, spre care nu-l împinsese nimeni. Prin iubirea mamei sale şi prin talentul acesteia la croitul îmbrăcămintei, copilul Iorga a fost totdeauna bine îmbrăcat. Purta rochiţe de pichet alb cu brandenburguri albastre”, pe cap având o căciuliţă cu aceleaşi brandenburguri.

Continuă citirea →

Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir

La 26 octombrie, creştin-ortodocşii îl prăznuiesc pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir şi făcătorul de minuni, din Tesalonic.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir sau Sfântul Dumitru, izvorâtorul de Mir a fost un martir creștin, sfânt militar din veacul al III-lea care a trăit în vremea împăraților Maximian și Dioclețian în cetatea Tesalonic. A fost martirizat pe la anul 306.

Discursul susţinut de Regele Mihai, la 1 decembrie 1946, după câştigarea alegerilor trucate de către comunişti

1946 decembrie 1, Bucureşti

Mesajul Tronului, citit de regele Mihai I cu prilejul deschiderii lucrărilor Adunării Deputaţilor

Domnilor deputaţi,

Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanţilor ţării, întruniţi astăzi, pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieţii parlamentare.

Primul meu gând se îndreaptă către scumpa mea armată şi către toţi acei care s-au jertfit pc câmpul de luptă, în războiul purtat împotriva Germaniei hitleriste şi aliaţilor ei, redobândind libertatea şi independenţa patriei noastre.

Continuă citirea →

Discursul regelui Mihai în Parlament

„Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.

Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.

Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Continuă citirea →

25 octombrie – Ziua armatei române

Ziua de 25 octombrie este Ziua armatei române, o zi de glorie şi de cinstire pentru eroismul şi jertfele prin care, de-a lungul vremii, oştirea română şi-a legat faptele de arme cu soarta neamului românesc, îndeplinindu-şi misiunea nobilă de a apăra unitatea naţională şi integritatea teritorială a statului român.

Regele Mihai împlineşte 90 de ani

Mihai I (născut pe 25 octombrie 1921) a fost suveran al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947.

Astăzi regele se adresează naţiunii.

O familie nenorocită

Preşedintele Abraham Lincoln are marele merit că a reuşit să reîntregească o naţiune dezbinată. S-a străduit destul şi pentru familia sa, dar nu a reuşit prea multe.

Familia Lincoln a avut patru copii. Cel mai mare, Eddy, a murit înainte de instalarea preşedintelui la Casa Albă. Acolo, la rândul său, tânărul Willie, favoritul părinţilor, s-a îmbolnăvit şi a fost doborât de febră tifoidă. Cel de-al treilea, Tad, a fost şi el bolnav, dar, până la urmă, a supravieţuit. Era mai mult decât putea îndura mama lor, care s-a cufundat în spiritism, devenind bătaia de joc a inamicilor politici ai lui Lincoln.

Continuă citirea →

Copilăria lui Saddam Hussein

Pe când Saddam Hussein avea doar câteva luni, mama lui şi-a abandonat fiul şi căminul, dintr-un sat de lângă Tikrid, în Irak, şi s-a dus să trăiască cu un alt bărbat, în alt sat. Cum tatăl lui Hussein murise, singurul rămas să aibă grijă de copil a fost unchiul său, un fost soldat brutal, pe nume Talfah Khairallah. În 1942, când Hussein avea cinci ani, Talfah a fost implicat într-o tentativă de revoltă împotriva forţelor britanice de ocupaţie şi a fost arestat.

Continuă citirea →

Alimentaţia în Grecia antică

În general grecii erau sobri la mâncare, majoritatea se limita la două mese pe zi. Dimineaţa – câteva bucăţi de lipie înmuiată în vin, eventual câteva smochine şi măsline. Lipia – articolul principal în alimentaţie – era din făină de orz, secară, ovăz sau de grâu (care însă era mult mai scump). În afară de lipie – uneori condimentată cu diferite arome de plante – pentru cei săraci alimentul cel mai obişnuit  era peştele sărat sau afumat. Ciorbele erau de asemenea mâncarea sărăcimii. Legumele erau consumate crude sau fierte, pregătite în formă de salate, cu oţet, sare şi untdelemn. Măslinele se găseau din abundenţă. O importanţă deosebită aveau în bucătăria grecilor ceapa şi usturoiul. Laptele (mai ales de capră) şi brânzeturile se consumau mult; iar ca desert – fructe (nuci, smochine uscate, struguri) şi turtă dulce. Regimul alimentar varia după posibilităţile economice ale fiecăruia, precum şi după regiuni: în bogata regiune a Beoţiei  se mânca mai mult şi mai bine, în timp ce Sparta, cu faimoasa ei „ciorbă neagră” ca fel de mâncare obişnuit, era renumită prin alimentaţia ei primitivă.

Peste tot carnea (scumpă, mai puţin însă cea de porc) şi vinul erau articole rezervate celor bogaţi. În loc de vin se bea un amestec de miere cu apă (hidromel) în fermentaţie alcoolică. Majoritatea grecilor mânca rar carne – aproape numai la sărbători, cu ocazia sacrificiilor, când carnea animalelor sacrificate se împărţea celor de faţă. La mesele celor bogaţi se servea nu numai carne de animale domestice, ci şi vânat (mistreţ, cerb, etc.); carnea cea mai preţioasă era cea de iepure. Carnea era pregătită cu felurite sosuri, care erau în acelaşi timp dulci şi picante. Vinul se bea în proporţie de două părţi apă şi o parte vin. Nici la mesele cu invitaţi, la mesele de ocazii, la sărbători familiale, nu se servea un menu prea variat şi copios: se dădea mai multă atenţie felului în care erau prezentate mâncările şi în care era organizată masa. La sărbătorile familiale luau parte copiii şi femeile, care însă nu mâncau întinşi pe paturile-sofale, ci şezând pe taburete.

Când se organizau ospeţe – la care soţiile erau riguros excluse – invitaţii bărbaţi contribuiau cu toţii, sau fiecare îşi aducea mâncarea de acasă. Un invitat îşi putea aduce un alt invitat personal, al său. La intrare un sclav scotea încălţămintea oaspeţilor şi le spăla picioarele. Oaspeţii se aşezau, întinşi câte doi pe un pat-sofa, rezemându-se în cotul stâng. Li se aducea mai întâi un lighean cu apă ca să-şi spele mâinile, apoi la fiecare pat-sofa câte o măsuţă pe care erau aranjate mâncările. Se mânca cu degetele, din strachini de lemn, de ceramică sau din farfurii de metal; se foloseau un fel de linguri şi mai rar cuţite. Bineînţeles că nu existau feţe de masă sau şerveţele; comesenii îşi ştergeau buzele şi degetele cu miez de pâine. În timpul mesei nu se bea decât apă. La sfârşit oaspeţii se spălau din nou pe mâini. Măsuţele erau scoase, sclavii curăţau încăperea de resturile de mâncare aruncate pe jos, apoi aduceau alte măsuţe, vinul, apa şi un vas mare (crater) în care urma să fie făcut amestecul. Din acest moment începea partea a doua a ospăţului, adevăratul symposion (cuvânt care înseamna „întrunire de băutori”). Cina propriu-zisă avusese doar rostul să pregătească pofta de băut.

Simpozionul începea cu libaţii şi cu un imn cântat în cinstea lui Dionysos. Cei prezenţi alegeau – sau trăgeau la sorţi – pe „regele simpozionului”. Acesta stabilea proporţia de apă cu care trebuia amestecat vinul – care uneori era dres cu plante aromatice: cimbrişor, mentă, scorţişoară ş.a. – şi cantitatea pe care urma s-o bea dintr-o dată comesenii. Dar scopul adevărat al simpozionului nu era băutura (grecii beau cumpătat; iar a bea vinul neamestecat cu apă socoteau că este un obicei barbar), ci acela de a crea prilejul unei întâlniri plăcute: era unica formă de reuniune mondenă, la care unoeri erau angajaţi şi cântăreţi şi cântăreţe, actori şi acrobaţi. În epoca clasică, la aceste ospeţe erau nelipsite curtezanele, dansatoare sau cântăreţe. Dar în numeroase scrieri asupra acestui subiect, autorii – Aristofan, Xenofan, Lucian, ş.a. – nu uită să menţioneze de asemenea că aceste simpozioane nu dovedeau prea multă cumpătare din partea grecilor…

sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.3, Ed. Saeculum

Primul preşedinte

Preşedintele Theodore Roosevelt (1858-1919) a fost primul preşedinte american care a mers cu automobilul, primul care a zburat cu avionul, primul care s-a scufundat cu submarinul şi primul care a călătorit în afara Statelor Unite cât timp era în exerciţiul funcţiunii.

Nu trebuie uitat nici faptul că a fost primul preşedinte care s-a accidentat în urma unei coleziuni între trăsura sa şi un tramvai.

Urmarea? Preşedintele a fost ţintuit într-un scaun cu rotile mai multe săptămâni. 🙂

Corso – cafeneaua literară în viaţa interbelică

Luxosul local de pe Calea Victoriei, cu mesele încadrate în lojii de catifea, sub o revărsare de lumini, era peste drum de palat şi în vecinătatea grădinii Ateneului, la doi paşi de căminul studenţesc Vasiliu-Bolnavu, unde locuia Cioran. Lângă zidul din fundul localului, o masă lungă era rezervată presei şi scriitorilor, artiştilor. Treceau pe aici regulat Ion Vinea, Cocea, Zaharia Stancu, Cioculescu, Streinu, dr. Lieblich, Ştefan Antim, Vianu şi lista poate continua. […]

În sala de jos o masă a presei, a artiştilor şi scriitorilor, plasată în fund, la stânga, făcea pandant cu o alta, situată la cealaltă parte a localului, care era masa ardelenilor. Aici, la această masă trăgea totdeauna Petre Ţuţea, şi intrarea lui Cioran la Corso prin el s-a făcut. […]

Se arăta mai rar şi grupul de la cercul şi revista „Criterion“. Vulcănescu, Eliade, Comarnescu, Dan Botta, Tell, dar se aşezau totdeauna lângă ferestrele ce dădeau spre Calea Victoriei.

La masa ardelenilor lumea era în păr. Ţuţea, mântuit de idolatria pentru comunism, teoretiza acum pe tema spengleriană a decadenţei Occidentului şi lângă el Cioran cu obiecţii şi completări. […]

Într-o lojă îl vedeai pe N.D. Cocea cu Aurel Grama, redactorul săptămânalului „Reporter“ ale cărui tipare semănau leit cu ale hebdomadarului francez de atunci „Marianne“, în alta profilul juristului Venetu de Garterburg, unul din apropiaţii lui Iuliu Maniu; dincolo Mişu Fărcăşanu de la oficiosul liberal „Viitorul“, băiat frumos şi cultivat, ginerele poetului Ion Pillat. Un obişnuit al locului, cu care mă împrietenisem, era şi purtătorul unui condei ager, juristul şi memorialistul Ştefan Antim.

sursa: Vlaicu Bârna, Între Capşa şi Corso, Editura Albatros, Bucureşti, 1998

Înfăţişarea geto-dacilor

Anticii nu născociseră antropometria, măsurătorile ştiinţifice făcute pe corpul omenesc. De aceea, la descrieri precise, ştiinţifice, ale înfăţişării daco-geţilor în izvoarele vechi literare nu ne putem aştepta; de pe Columna lui Traian, de pe monumentul triumfal de la Adamclissi şi prin cele câteva statui de daci — produse ale artei romane — ne îngăduie să reconstituim aspectul fizic al geto-dacilor, dar nu cu amănuntele şi exactitatea de dorit.

Din păcate, ştiinţa modernă a antropologiei nu ne e de folos. Dacii aveau obiceiul să-şi ardă morţii, nu să-i îngroape, şi nici cel mai iscusit antropolog nu poate face nimic când resturile unui corp omenesc se reduc la câteva fragmente mărunte de oase calcinate care încap numai bine într-o ulcică. Mormintele de înhumaţie sunt rare, ceea ce reduce considerabil valoarea documentară a determinărilor antropologice. Aşadar, nu ne putem bizui decât pe descrierile şi reprezentările din vechime.

Mărturiile literare antice îi aseamănă pe geto-daci, ba chiar şi pe traci, cu popoarele locuind în ţinuturile de miază-noapte ale Europei: sciţi, celţi, germani. Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau, în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati — „pletoşii”; la dacii nobili (tarobostes, pileati) e mai greu de stabilit portul părului din pricina căciuliţei din lână (pileum) pe care o purtau ca semn distinctiv al rangului lor. În orice caz, şi unii şi alţii purtau mustăţi şi barbă bogată, potrivite cu foarfecele. Unii autori antici afirmă că geto-dacii s-ar fi tatuat; după alţii, tatuajul era specific doar sclavilor lor, dar ştirile în această privinţă nu sunt destul de precise pentru a putea încerca vreo încheiere sigură.

Femeile dace par să fi fost frumoase, de o frumuseţe severă, aspră chiar, dar expresivă. Columna Traiană le înfăţişează, poate idealizându-le întrucâtva, zvelte, înalte, aparent puternice, purtând părul pieptănat pe tâmple, cu cărare la mijloc şi strâns la spate într-un coc.

Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, semăna întrucâtva cu portul popular românesc. Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, incingându-se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blană pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o fibulă (agrafă), avea, pare-se, o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită, cu mâneci scurte, şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori şi o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul.

Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi. În săpături s-au găsit „mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Natural, atunci când mergeau călare, dacii aveau la încălţăminte pinteni de fier.

sursa: Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Hyperion, Chişinău, 1991

Îngropat într-un mormânt anonim

Un copil-minune în lumea muzicii, Wolfgang Amadeus Mozart, a început să cânte pentru aristocraţia Europei şi şi-a compus primele lucrări la vârsta de şase ani. 30 de ani mai târziu, aflat la apogeul carierei, a murit după o scurtă suferinţă la Viena. Fusese oare otrăvit?

Decenii mai târziu, Sophie Haibel, sora mai mică a soţiei lui Mozart, Constanze, îşi mai amintea încă strania premoniţie. În prima duminică din decembrie 1791, se afla în bucătărie, unde pregătea o ceaşcă de cafea pentru mama sa. Cu 0 zi înainte fusese la Viena ca să-şi viziteze cumnatul care se îmbolnăvise, dar revenise cu veşti îmbucurătoare. Acum, în timp ce aştepta să fiarbă cafeaua, Sophie privea fix, căzută pe gânduri, flacăra aprinsă a unei lămpi cu gaz si se gândea la soţul suferind al surorii sale. Deodată flacăra s-a stins „complet, de parcă n-ar fi fost niciodată aprinsă“, avea să scrie ea mai târziu. „Nici măcar o scânteie nu a mai rămas pe fitilul principal, şi totuşi nu se făcuse nici un pic de curent – pot să jur.” Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, a fugit la mama sa, care a sfătuit-o să se întoarcă acasă la Mozart fără întârziere.

Constanze şi-a întâmpinat sora cu un sentiment de uşurare, povestindu-i că Mozart avusese o noapte agitată, şi a rugat-o să rămână. ,,Ah, draga mea Sopie, cât mă bucur că ai venit, a spus muzicianul. Trebuie să stai la noapte aici şi să vezi cum mor.“

Lângă el se afla un tânăr asistent numit Sussmayr, căruia Mozart îi dădea instrucţiuni pentru a încheia ultima sa compoziţie, un recviem. A fost chemat un preot, apoi un medic, care a recomandat ca bolnavului să i se pună pe fruntea fierbinte comprese reci; la 12:55 dimineaţa, pe data de 5 decembrie 1791, Mozart murea. Peste nici două luni, fostul copil-minune şi prolific compozitor ar fi împlinit 36 de ani.

Mereu în lipsă de bani, Mozart lucrase într-un ritm febril pentru a încheia comenzi importante pe care le primise în cursul anului, iar prietenilor şi rudelor le părea tensionat şi epuizat de prea multă muncă. Dar când a căzut la pat pe 20 noiembrie, nimeni nu a bănuit că putea fi vorba de o boală fatală. Georg Nikolaus Nissen, cel de-al doilea soţ al lui Constanne, a consemnat simptomele în biografia pe care i-a dedicat-o compozitorului în 1828. „Boala a început cu umflarea mâinilor şi picioarelor, şi 0 aproape totală incapacitate de a se mişca: apoi au urmat vărsături bruşte, şi aceasta se numeşte febra miliară acută.” Diagnosticul a fost confirmat în registrul oficial de decese al oraşului Viena.

Mozart însuşi bănuia ceva necurat la mijloc. Cu căteva săptămâni înainte să moară, i-a spus lui Constanze că fusese otrăvit: „Cineva mi-a dat acqua toffana şi a calculat exact data când voi muri.” O otravă inodoră şi cu acţiune lentă, pe bază de arsenic, acqua toffana îşi trăgea numele de la Giulia Tofina, o vrăjitoare italiană din secolul al XVII-lea, care inventase poţiunea şi o vindea aşa-zişilor criminali. Mozart ajunsese să creadă că recviemul, pe care i-l comandase un necunoscut, era destinat propriilor sale funeralii.

Pe 31 decembrie 1791, un ziar berlinez informa asupra morţii compozitorului şi specula în privinţa cauzei acesteia. „Deoarece trupul i se umflase după moarte, s-a crezut că fusese otrăvit.“ În nişte însemnări nedatate, fiul mai mare al lui Mozart, Carl Thomas, îşi amintea că trupul tatălui său era atât de umflat şi mirosul de putrefacţie atât de puternic, încât nu s-a făcut nici o autopsie. Spre deosebire de majoritatea cadavrelor care se răcesc şi devin inerte, corpul lui Mozart a rămas moale şi elastic, asemeni celor morţi prin otrăvire.

Dar cine să fi dorit moartea lui Mozart? Văduva nu dădea credit zvonurilor despre o posibilă otravire şi nu a numit nici un suspect. Astfel că povestea a fost curând dată uitării – pentru a fi însă reluată cu accente dramatice, trei decenii mai târziu, de nimeni altul decât de rivalul care ar fi putut foarte bine să-i dorească lui Mozart sfârşitul.

Invidia lui Salieri

Cu numai cinci ani mai vârstnic decât Mozart, Antonio Salieri fusese numit în 1774 compozitor la Curtea împăratului Iosif al II-lea, la vârsta de numai 24 de ani. Când Mozart a ajuns la Viena şapte ani mai târziu, italianul era cel mai de seamă muzician al capitalei austriece, extrem de apreciat de aristocraţie şi favorit printre pretenţioşii melomani ai oraşului. Salieri era un compozitor facil şi prolific, printre elevii sai având să se numere mai târziu Beethoven, Schubert şi Franz Liszt. Dar în Mozart el a recunoscut imediat un rival, un geniu al cărui talent nu avea cum să-l egaleze vreodată. Puţini erau cei care se îndoiau în cercurile artistice vieneze de invidia pe care o avea Salieri faţă de Mozart, iar acesta din urmă nu făcea nici un secret din dispreţul pe care-l nutrea pentru compozitorul Curţii.

Salieri a trăit să vadă întreaga Viena sărbătorind 50 de ani de la numirea sa în calitate de compozitor al Curţii în 1824. Dar cu un an înainte făcuse o declaraţie surprinzătoare. În octombrie 1823 un elev de-al lui Beethoven, Ignaz Moscheles, i-a făcut o vizită bătrânului Salieri, la acea vreme internat într-un spital de la marginea oraşului. Nereuşind să vorbească decât în frânturi de frază şi preocupat de moartea sa iminentă, Salieri a jurat că „nu este nici un strop de adevăr în acest zvon absurd; ştii, cum că l-aş fi otrăvit pe Mozart“. La mijloc era doar răutate, i-a spus lui Moschelcs; „spune lumii… că bătrânul Salieri, care va muri curând, ţi-a spus aşa“. O lună mai târziu Salieri a încercat să se sinucidă. Cei care l-au vizitat pe patul de moarte povesteau că delira despre rolul pe care l-ar fi avut în moartea lui Mozart şi voia să-şi marturisească păcatul. Mult apreciatul compozitor al Curţii avea să moară anul următor.

Biograful italian al lui Haydn, Giuseppe Carpani, a încercat să salveze onoarea compatriotului său. A căutat un medic care fusese consultat în faza finală a bolii lui Mozart şi a obţinut de la acesta diagnosticul de febră reumatică. Dacă Mozart fusese otrăvit, a întrebat Carpani, unde erau dovezile? „Inutil să mai întrebaţi. Nu există nici o probă, şi este imposibil să se mai găsească una vreodată.“ După moartea soţului ei, Constanze şi-a trimis fiul să studieze cu Salieri. Întrebat despre zvonul conform căruia compozitorul Curţii îi otrăvise tatăl, băiatul a declarat că Salieri nu-l omorâse pe Mozart, dar în schimb „nu încape îndoială că îi otrăvise viaţa cu intrigi”. Salieri însuşi se pare că ar fi spus că era păcat că Mozart murise atât de tânăr, dar pentru ceilalţi compozitori nu era un lucru tocmai rău; dacă ar fi trăit mai mult, „nimeni nu ne-ar fi dat vreo coajă de pâine pentru munca noastră”.

Gelozia unui soţ

Un al doilea suspect în bănuita crimă a fost Franz Hofdemel, un confrate din loja masonică căreia îi aparţinea compozitorul, a cărui tânără şi atrăgătoare soţie, Magdalena, s-a numărat printre ultimii elevi ai lui Mozart. La câteva zile după moartea lui Mozart, Holdemel şi-a atacat cu sălbăticie soţia însărcinată, mutilând-o şi desfigurând-o cu lovituri de cuţit pe faţă, gât şi braţe, după care şi-a luat viaţa. Magdalena a supravieţuit şi cinci luni mai târziu dădea naştere unui oopil despre care gurile rele spuneau că ar fi fost al lui Mozart.

Sora mai mare a lui Mozart, Maria Anna, a remarcat la un moment dat că fratele ei dădea lecţii de muzică tinerelor femei doar când era îndrăgostit de acestea. Iar mai târziu, rezervatul Ludwig van Beethoven a refuzat să cânte în faţa Magdalenei deoarece „existase  o prea mare intimitate între ea şi Mozart”. Totuşi, din observaţiile contemporanilor şi din scrisorile care ne-au rămas de la el, Mozart pare să-i fi fost fidel lui Constanze şi nu există nici o dovadă despre vreo aventură extraconjugală. În cele din urmă, împărăteasa Maria-Luiza s-a interesat personal de tragedia Magdalenei, lucru puţin probanil să se petreacă dacă ar existat vreo urmă de suspiciune cu privire la paternitatea copilului.

Răzbunarea francmasonilor

În lunile de după moartea lui Mozart, mai circula încă un zvon: compozitorul ar fi fost pedepsit pentru că dezvăluise secrete francmasonice în Flautul fermecat. Această operă alegorică a avut premiera la Viena pe 30 septembrie 1791, cu Mozart însuşi la pupitrul orchestrei, şi a repurtat un mare succes de public, dar şi de critică. Printre admiratori se număra şi Salieri, care l-a însoţit pe Mozart la o reprezentaţie ulterioară şi – după cum i-a scris Mozart cu mândrie lui Constanze – i-a declarat că nu mai văzuse un „spectacol atât de frumos şi încântător”.

Deşi unii dintre confraţii francmasoni ai lui Mozart poate au fost surprinşi de Flautul fermecat, compozitorul şi libretistul sau, Emmanuel Schiltaneder, au folosit opera pentru a propaga idealurile de curaj, dragoste şi fraternitate ale societăţii secrete în rândurile unui public mai larg. Subiectul a fost tratat cu întelegere, respect şi o notă de bună dispoziţie.

Francmasonii din Viena nu numai că nu au fost ofensaţi de operă, dar chiar i-au comandat lui Mozart şi o cantată, pe care acesta a compus-o în câteva zile între premiera Flatului fermecat şi izbucnirea bolii fatale. La câteva zile după moartea lui Mozart, marele maestru al lojii din care acesta făcea parte i-a adus un omagiu numindu-l „cel mai iubit şi valoros“ dintre membrii săi şi s-a referit la trecerea sa în nefiinţă ca la „o pierdere ireparabilă“. În 1792 francmasonii din Viena au organizat un spectacol de binefacere cu cantata, în beneficiul văduvei şi al fiilor lui Mozart.

O înmormântare grăbită

Cum în momentul morţii soţului său Constanze era strâmtorată financiar, ea a ales cea mai necostisitoare înmormântare; s-a estimat că ar fi fost vorba de 30 de dolari. Pe data de 7 decembrie, la ora 2:30 după-amiaza, trupul neînsufleţit a fost dus la catedrala Sfântul Ştefan, unde câţiva apropiaţi – printre care se bănuieşte că şi Salieri – au participat la slujbă într-o capelă laterală. Ploaia amestecată cu zăpadă se spune că ar fi împiedicat cortegiul să însoţească dricul până la cimitirul St. Marx, aflat la jumătate de oră distanţă; astfel că nimeni nu a fost de faţă ca să poată nota locul în care a fost depus trupul în mormântul anonim. În realitate, după cum a consemnat un cronicar al vremii, 7 decembrie fusese o zi blândă de iarnă, chiar dacă înceţoşată.

Constanze, care mai târziu a explicat că ea crezuse că biserica se va ocupa de punerea unei cruci sau a unei pietre la mormântul soţului ei, nu s-a îngrijit în nici un fel de mormântul lui Mozart. De-abia în 1859 a fost ridicat un monument funerar în cimitirul Sfântul Marcu, amplasarea sa făcându-se cu totul aleatoriu.

Presupunerile medicilor

Moartea misterioasă a lui Mozart şi înmormântarea pripită au constituit subiectul unor speculatii şi dezbateri intense vreme de două secole. În 1966, un medic elveţian pe nume Carl Bar a respins ca amatoristic şi lipsit de profesionalism diagnosticul de „febră miliară acută“ pus la vremea respectivă. Bazându-se pe dovezi rămase de la medicul lui Mozart, doctorul Nicolaus Closset, Bar a sugerat că de vină fusese  febra reumatismală, 0 afecţiune neinfecţioasă caracterizată prin inflamaţii dureroase ale încheieturilor. În 1984 un alt medic, Peter   Davies, a publicat 0 analiză şi mai documentată a istoriei medicale a lui Mozart şi a bolii sale latale.

În 1762, anul în care geniul muzical în vârstă de şase ani a avut concertul său de debut şi şi-a început activitatea componistică, Mozart a contractat 0 infecţie streptococică a sistemului respirator. Efectele unei astfel de infecţii pot apărea luni de zile, chiar ani mai târziu. Copilul a suferit ulterior de amigdalită, febră tifoidă, variolă, bronşită şi hepatită de tip A. În 1784, la trei ani de la sosirea sa la Viena, compozitorul a avut de înfruntat o boală gravă, cu simptome care includeau vărsături violente şi febră reumatismală inflamatorie.

Doctorul Davies şi-a încheiat analiza asupra stării de sănătate a compozitorului concluzionând că moartea îi fusese cauzată de o combinaţie de infecţie streptococică contractată în timpul unei epidemii, blocaj renal provocat de o hipersenzitivitate cunoscută ca sindromul lui Schönlein-Henoch, o hemoragie cerebrală şi o bronhopneumonie gravă. Printre efectele secundare ale blocajului renal, consemna doctorul Davies, se numără depresia, tulburări de personalitate şi halucinaţii – ceea ce poate explica morbida convingere a lui Mozart că fusese otravit şi că recviemul rămas neterminat îi fusese comandat pentru propria înmormântare.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest