Istoria sângeroasă – executarea criminalilor

Uciderea condamnaţilor este una dintre cele mai vechi practici, existând în aproape toate societăţile. Această măsură poartă numele de pedeapsă capitală, deoarece în latină caput înseamnă „cap“; astfel, „capital“ înseamnă „referitor la cap“, respectiv la pierderea sa. Metodele de execuţie au variat în funcţie de momentul istoric şi de locaţia geografică.

Moartea prin spânzurare, aplicată încă din timpurile biblice, a fost introdusă în Anglia de către angli, saxoni şi iuţi după anul 449 d.Hr., fiind practicată până la abolirea pedepsei capitale pentru crimă în 1965. Spînzurările au atins apogeul în timpul dinastiei Tudorilor: Henric al VIII-lea şi-a executat astfel 72 000 de supuşi în timpul lungii sale domnii de 34 de ani, iar în scurta perioadă a domniei fiului său cel mic, Edward al VI-lea (1547–1553), au avut loc anual, la Tyburn, în Londra, aproximativ 560 de spânzurări.

Aceste execuţii erau publice, pentru a transmite astfel ce urmări dezastruoase pot avea jafurile, crimele şi rebeliunile; dar ele reprezentau totodată şi spectacole cu public, oamenii luptându-se să obţină un loc cât mai bun, la fel cum, în prezent, lumea se înghesuie să urmărească o procesiune regală sau un meci de fotbal. Înainte de secolul XVIII, victima era urcată pe o scară pentru a i se pune un laţ, apoi era lăsată să atârne de acesta, moartea fiind adeseori provocată prin asfixiere. Sfârşitul era agonizant şi, cu puţin noroc, condamnatului tras de picioare de oameni din public i se grăbea moartea. Spânzurătoarea denumea iniţial întreaga construcţie, dar în secolul XVIII, termenul se referea numai la stâlpul de care erau atârnate corpurile celor executaţi. Foarte posibil ca imaginea cadavrelor ce putrezeau atârnate în lanţuri să-i fi speriat pe mulţi potenţiali infractori. În anul 1759, scara a fost înlocuită de o căruţă care îi era trasă condamnatului de sub picioare – o posibilă îmbunătăţire. Ultima, şi cea mai umană metodă, a fost aceea a căderii. Laţul era aşezat cu grijă în jurul gâtului, nodul fiind plasat de preferinţă sub bărbie, iar trapa pe care era aşezată victima se deschidea. Victima cădea pe o distanţă de până la 2,5 metri, pînă la smucitura finală. Aceasta provoca, de obicei, fractura sau dislocarea celei de-a doua şi a treia vertebre cervicale, ducând la leziuni grave ale trunchiului cerebral şi ale măduvei spinării, moartea survenind practic instantaneu. Moartea putea fi provocată şi de compresia bruscă a principalelor vase sanguine către creier. Poveştile despre victimele care „dansau la capătul funiei“ au apărut în urma spasmelor involuntare ce apăreau timp de o secundă sau două după moarte, şi nu din cauză că victima era încă în viaţă şi se zbătea la capătul funiei. Arta călăului de spânzurătoare trebuia să fie una iscusită, fiind adesea transmisă din generaţie în generaţie. Henry Pierrepoint şi-a învăţat fratele, pe Tom, iar Tom l-a educat în acest sens pe Albert Pierrepoint (care a executat 450 de victime).

Linşarea este o formă de spânzurare executată de o mulţime furioasă, în afara legii. Metoda şi-a luat numele de la Charles Lynch, un plantator din Virginia, care a condus un tribunal neoficial înfiinţat pentru pedepsirea loialiştilor din timpul Revoluţiei Americane. În Statele Unite, între 1882 şi 1951 au fost linşaţi 4 730 de oameni, dintre care 1 293 de albi şi 3 437 de negri.

Decapitarea cu o sabie sau cu o secure era o metodă obişnuită de execuţie în primele secole. Regele Carol I al Angliei a fost decapitat în faţa unui public numeros, la 30 ianuarie 1649. Eficacitatea acestei metode depindea de călău, fiind de cele mai multe ori nereuşită, încât capul trebuia retezat prin mai multe lovituri. În perioada dinastiei Tudorilor, capetele tăiate erau deseori înfipte în ţepuşe. De exemplu, lîngă Podul Londrei sau la Temple Bar, astfel ca oamenii să le poată vedea.

Crucificarea era folosită de persani, evrei şi cartaginezi. În anul 519 î.Hr., regele Darius al Persiei i-a crucificat în Babilon pe 3 000 dintre oponenţii săi politici. Romanii au practicat această metodă din secolele VI-IV î.Hr. până la abolirea ei de către împăratul Constantin cel Mare (primul suveran creştin), în anul 337 d.Hr. Crucificarea producea o moarte lentă, cu un grad maxim de durere şi de suferinţă, romanii aplicând-o agitatorilor politici şi religioşi (precum Iisus), piraţilor, străinilor şi sclavilor, dar nu şi cetăţenilor romani, cu excepţia dezertorilor din armată. Aşa cum era aplicată de romani, metoda consta din următoarele faze: victima era mai întâi biciuită, apoi i se punea în spate crucea sau bara orizontală pe care trebuia să o ducă până la locul crucificării, în afara zidurilor cetăţii, ca parte a unei procesiuni militare. Crucea cîntărea aproximativ 135 kg. De obicei, bârna verticală era fixată dinainte în pământ. Mâinile erau fie legate de bara orizontală, fie fixate prin baterea unor cuie de 13-18 cm printre oasele încheieturii. Apoi, picioarele erau fixate cu frânghii sau cuie, adesea pe un suport, iar pentru ca să fie bine fixate în cuie, genunchii erau flexaţi. Victimei i se oferea o băutură din vin cu mir, ca analgezic (Iisus a refuzat-o). Intervalul de supravieţuire pe cruce varia de la trei-patru ore la trei-patru zile, în funcţie de rezistenţa victimei şi de cât de puternic fusese biciuit. Moartea era provocată de îngreunarea respiraţiei, pierderea de sânge, deshidratare, şoc şi oboseală. Pentru a putea respira normal, victima trebuia să se ridice ajutându-se de picioare. Soldaţii îi puteau grăbi moartea dacă îi rupeau picioarele sub nivelul genunchilor, ceea ce făcea respiraţia imposibilă. Rămâneau lîngă condamnat până la moartea acestuia, apoi dădeau corpul rudelor, nu înainte însă de a-l străpunge cu o sabie sau cu o suliţă. Iisus a fost condamnat la biciuire şi crucificare de către Pilat din Pont, murind după trei pînă la şase ore, vineri, pe 7 aprilie 33 d.Hr. El murise deja când soldaţii au venit să-i rupă oasele de la picioare.

Garota este o veche metodă spaniolă de execuţie prin strangulare. Iniţial, gâtul victimei era înconjurat de un şnur care era răsucit cu ajutorul unui baston (în spaniolă garrote = baston), dar într-o formă ulterioară, mai rafinată, condamnatul, de obicei aşezat pe un scaun, urma să fie fixat de un stâlp vertical cu ajutorul unui colier metalic petrecut în jurul gâtului şi strâns prin intermediul unui mecanism cu şurub şi levier până când coloana vertebrală se disloca. Metoda a fost intens folosită în secolul XVII şi nu reprezenta o cale prea potrivită de a muri.

Ghilotina este probabil cea mai sigură şi nedureroasă metodă de moarte impusă. Lama oblică şi grea cădea brusc, tăind capul victimei, care se rostogolea în coşul sau în sacul pregătit în acest scop. Medicii au observat că ochii se mai mişcau timp de maximum un minut după decapitare, iar poveştile despre ochii care mai puteau urmări un obiect în mişcare timp de zece-cincisprezece minute par puţin probabile. Ghilotina şi-a primit numele în urma aplicării sale în Franţa, ca metodă de execuţie, de către dr. Guillotine; dispozitivul a fost construit de un german pe nume Schmidt. Experimentele au fost făcute pe cadavre din spitale; ghilotina a fost realmente utilizată în 1792, pentru execuţia unui tâlhar de drumul mare. Ghilotina era intens folosită în timpul şi după Revoluţia Franceză, perioadă în care Charles-Henri Sanson a executat 3 000 de oameni, inclusiv pe regele Ludovic al XVI-lea.

O altă metodă clasică, mai ales în domeniul militar, o constituia împuşcarea de către un pluton de execuţie. Moartea survenea imediat când mai multe gloanţe treceau direct prin inimă. Se spune că nu toate armele puteau folosi muniţie de război, pentru ca nimeni să nu ştie sigur cine a săvârşit crima. Un superb tablou al lui Manet înfăţişează plutonul de execuţie al arhiducelui Maximilian, împărat al Mexicului, în anul 1867.

Scaunul electric ar fi trebuit să fie o metodă de execuţie mai curată şi, totodată, eficientă şi nedureroasă. Folosit prima dată în închisoarea Auburn din New York în 1890, scaunul electric urma să fie utilizat în 24 de state americane. Din nefericire, rezultatele nu au fost la înălţimea aşteptărilor. În 1940, Julian Rosenberg şi soţia sa, Ethel, membri ai Partidului Comunist american, au încercat să transmită în Uniunea Sovietică informaţii secrete referitor la armele nucleare. Judecaţi şi condamnaţi la moarte, ambii au fost executaţi mult mai tîrziu, pe 19 iunie 1953. Scaunul electric nu a funcţionat însă cum ar fi trebuit, fiind nevoie de mai mult de un singur şoc pentru ca obiectivul să fie atins.

Moartea prin utilizarea unor substanţe chimice a fost concepută pentru a remedia deficienţele scaunului electric, datorită gradului său inacceptabil de erori. Eliberarea unui gaz letal (cianură) care îşi făcea efectul imediat în camera de execuţie sau injectarea unui amestec letal de medicamente în vena condamnatului erau metode mai eficiente decât cele enumerate mai sus. Camera de gazare a apărut în statul american Nevada în 1924, metodă pe care au adoptat-o ulterior încă alte 11 state. Injecţia letală este folosită în Texas. În principiu, metoda este aceeaşi cu cea folosită de veterinari pentru eutanasierea animalelor bătrâne, bolnave sau nedorite.

sursa: Cedric Mims, Enciclopedia morţii, Ed. Orizonturi, 2006

4 răspunsuri

  1. Eram gata sa marchez „like”…
    Poate ar trebui spus ca executiile publice n-au redus criminalitatea…

    1. Nu n-au redus criminalitatea,,dar nici n-au marito,au tinut-o sub control,de asta este buna.

  2. Violenţa generează, de obicei, violenţă.

  3. in 1940 America avea arme nucleare? a propos de sotii Rozemberg

    Doctorul cu tocatoarea nu se numea cumva Guillotin? Suna mai a nume . Guillotine se traduce mot a mot prin „ghilotina „. Cred ca numele lui a dat denumirea masinariei , si nu invers. Oricum , profesoara de istorie ne-a spus ca el a inventat-o , si de aceea ii poarta numele. Poate mesterul neamt doar a construit-o.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: