Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă

Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu

Stalinizarea ţării.  După actul de la 23 august 1944, România iese din războiul contra Naţiunilor Unite, dar este ocupată imediat de Armata Roşie. Era primul pas spre instaurarea comunismului. Profitând de protecţia trupelor sovietice, P.C.R. îşi măreşte numărul de membri, dezvoltă un discurs politic demagogic şi populist în care termeni ca „dreptatea socială“ şi „egalitatea“ se întâlneau frecvent. Comuniştii deveneau campionii luptei pentru eliberarea imediată a ţării alături de Armata Roşie şi pentru realizarea reformei agrare.

Drumul lor spre cucerirea puterii politice a parcurs mai multe etape. Cererea imperativă a lui Stalin ca regele Mihai să îi aducă la putere pe comunişti a avut drept rezultat instalarea, la 6 martie 1945, a unui guvern procomunist condus de Petru Groza. Noile autorităţi au preluat Transilvania de Nord-Vest (eliberată de armata română în octombrie 1944) şi au realizat reforma agrară promisă. Speranţa opoziţiei că acest guvern nu va fi recunoscut de SUA şi Anglia, la fel ca şi actul de disidenţă al regelui (greva regală) au rămas fără consecinţe.

Fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946 a dus la victoria Blocului Partidelor Democrate, alianţa condusă de comunişti, asigurându-le acestora o majoritate confortabilă în noul Parlament. Guvernul a elaborat o nouă lege electorală, prin care sporea numărul alegătorilor, adăugându-le şi pe femei, şi desfiinţa Senatul.

A urmat apoi înscenarea de la Tămădau (iulie 1947), prin care era anihilată opoziţia democratică: P.N.Ţ. a fost scos în afara legii, iar P.N.L. a ales autodizolvarea. Prin urmare, pluralismul politic era desfiinţat, iar drumul spre instituirea partidului unic şi a dictaturii proletariatului – larg deschis.

Stăpâni pe guvern (puterea executivă) şi parlament (puterea legislativă), comuniştii vor trece la lichidarea ultimului bastion al legalităţii interbelice: monarhia. Lipsit practic de orice putere, suveranul, aproape exilat la Sinaia, este chemat la Bucureşti şi silit să abdice (30 decembrie 1947). În aceeaşi zi, România a fost proclamată republică populară.

Odată încheiată preluarea puterii şi distrugerea vechiului regim politic, comuniştii au continuat sovietizarea României prin impunerea statului totalitar şi al controlului complet asupra societăţii. S-a realizat în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1963), favorizată şi de prezenţa Armatei Roşii.

În plan intern, s-a înfiinţat partidul unic, Partidul Muncitoresc Român (februarie 1948), prin fuziunea P.C.R. cu acea parte din P.S.D. dispusă să-i recunoască întâietatea. Noile constituţii alcătuite după modelul sovietic (1948 şi 1952) au dat putere de lege noului regim politic. Preocuparea principală a noilor autorităţi a fost să reprime orice formă de rezistenţă, motiv pentru care, cu sprijin direct şi cadre aduse din U.R.S.S., a fost creată Securitatea (1948) şi Miliţia (1949).

Obiectivele economice ale noii puteri erau deosebit de ambiţioase. Se avea în vedere transformarea vechii economii de piaţă într-o economie centralizată. Prin urmare, se trece la naţionalizarea principalelor mijloace de producţie şi trecerea lor în proprietatea statului (1948). Un proces asemănător este aplicat agriculturii prin colectivizare (1949-1962), care a făcut ca 96% din suprafaţa agricolă a ţării să fie cuprinsă în structuri colectiviste. Industrializarea şi cooperativizarea nu erau decât modalităţi de control asupra resurselor materiale şi umane, subordonate autorităţii unice. Dezvoltarea economică este supusă planurilor anuale şi, ulterior, celor cincinale.

Stalinizarea s-a extins şi în domeniul culturii. Învăţământul a fost reorganizat după modelul sovietic, din biblioteci au fost scoşi autorii acuzaţi de „naţionalism” sau ,,cosmopolitism”, din expoziţii au fost eliminate tablourile sau sculpturile socotite decadente, iar în domeniul muzical, compozitorii care nu înfăţişau viaţa nouă a ţării erau interzişi. Oamenii de ştiinţă unanim recunoscuţi au fost îndepartaţi de la catedră, unii dintre ei pierzându-şi viaţa în ani grei de detenţie. În domeniul religios, Biserica Ortodoxă a fost subordonată faţă de stat, iar cea greco-catolică – desfiinţată (1948).

Naţional-comunismul (1965-1989) a fost caracteristica regimului lui Nicolae Ceauşescu, regim care la început a cunoscut o relativă destindere şi liberalizare. A fost adoptată o nouă constituţie (1965), prin care România devenea republică socialistă, au fost eliberaţi deţinuţii politici, iar învăţământul a fost pus pe baze naţionale şi a fost permis studiul şi altor limbi străine (franceză, engleză, germană) alături de rusă.

În anii care au urmat, gesturile de insubordonare faţă de Moscova au fost însoţite de o largă deschidere spre Occident. Ceauşescu s-a întâlnit la Bucureşti cu mari lideri ai lumii, precum: Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, Richard Nixon şi Gerald Ford, preşedinţi ai S.U.A. La toate acestea s-a adăugat o importantă relaxare în viaţa culturală, condiţiile de viaţă s-au îmbunătăţit şi s-a putut călători în străinătate. Considerându-se suficient de popular, Ceauşescu înfiinţează funcţia de preşedinte al României, pe care şi-o însuşeşte (1974).

Dar, la jumătatea anilor ’70, regimul său intrase deja pe o pantă descendentă, industrializarea forţată, care înghiţea o bună parte a venitului naţional, a continuat să dea naştere unor coloşi industriali ce produceau, cu consumuri uriaşe de energie, mărfuri de slabă calitate şi necompetitive. Într-o situaţie asemănătoare se afla şi agricultura, lipsită de forţa de muncă (ani de zile dirijată spre oraşele industriale), insuficient mecanizată şi cu o producţie scăzută. Rodul pământului era cules cu ajutorul soldaţilor, elevilor şi funcţionarilor publici. La acestea se adăugau realizarea unor obiective grandioase, extrem de costisitoare (Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, combinatele de utilaj greu etc.) care, alături de mai multe calamităţi naturale (inundaţiile din anii 1970 şi 1975, cutremurul din 4 martie 1977) au contribuit la triplarea datoriei externe (10,2 miliarde de dolari, în 1981 ).

Această situaţie a fost resimţită puternic în rândul populaţiei, care a trebuit să suporte efectele raţionalizării alimentare şi energetice. Foamea şi frigul au continuat să se asocieze cu lipsa celor mai elementare libertăţi cetăţeneşti: societatea era continuu supravegheată şi controlată. Desigur că nu mai era aceeaşi teroare a anilor ’50, dar Securitatea veghea neclintită. O armată de informatori îşi supravegheau zilnic „obiectivele“ încredinţate, oferind rapoarte amănunţite ,,stăpânilor”. Era în plină desfăşurare „Epoca Ceauşescu“ sau „Epoca de Aur”, cum o denumeau ideologii de partid, perioada în care se dezvoltă, până la proporţii aberante, cultul conducătorului.

Această degradare a condiţiilor de trai avea să grăbească prăbuşirea regimului naţional-comunist al lui Ceauşescu prin declanşarea evenimentelor din decembrie 1989.

Rezistenţa anticomunistă a reprezentat modalitatea prin care ‘populaţia s-a manifestat faţă de instaurarea comunismului în România, dar şi atitudinea, dezvoltată mai târziu, faţă de dezvoltarea regimului comunist. Sosirea trupelor sovietice (1944) a contribuit la constituirea primelor grupe de rezistenţă armată din munţi (Făgăraş, Vrancea, Muscel, Apuseni) formate din luptători ce proveneau din toate segmentele sociale: militari, legionari, intelectuali, preoţi, studenţi, ţărani ce se opuneau oolectivizării, femei şi muncitori. Oficialii regimului comunist îi numeau bandiţi, terorişti, legionari, fascişti. Ei se autointitulau „Sumanele Negre”, „Haiducii lui Avram Iancu“, „Haiducii Muscelului” etc. Dotarea lor cu armament era precară, iar durata şi eficienţa acestor grupări depindea de atitudinea populaţiei locale. Numeroşi săteni le ofereau adăpost, alimente şi informaţii, alţii trădau. Deosebit de puternică a fost rezistenţa din Munţii Făgăraşului, unde acţionau grupurile conduse de Ion Gavrilă Ogoranu, fraţii Arnăuţoiu şi colonelul Gh. Arsenescu.

O altă formă de rezistenţă anticomunistă o constituiau revoltele şi răscoalele ţăranilor care se opuneau colectivizării. Regiuni întregi au fost asediate cu ajutorul miliţiei şi armatei în Bihor, Suceava, Vrancea şi Gorj.

După lichidarea grupurilor armate din munţi şi transformarea socialistă a agriculturii, regimul nu a mai fost confruntat cu fenomene de rezistenţă până în 1975, an în care apare disidenţa intelectuală, precum Paul Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran, Ana Blandiana şi Andrei Pleşu au criticat cultul personalităţii conducătorului şi au cerut respectarea drepturilor omului. Împotriva lor, regimul va dezlănţui un val de persecuţii, izolându-i, instituind domiciliul forţat în zone depărtare ale ţării. Ei s-au alăturat protestelor minerilor din Valea Jiului (1977), precum şi puternicii demonstraţii a muncitorilor din Braşov (15 noiembrie 1987). Un rol important în susţinerea disidenţei şi a moralului celor ce luptau împotriva regimului comunist a revenit postului de radio Europa Liberă, deservit de intelectuali care reuşiseră să emigreze, precum Vlad Georgescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca etc.

Construcţia democraţiei postdecembriste. După căderea regimului comunist (22 decembrie 1989), conducerea ţării a fost preluată de o nouă structură politică, Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.), format din foşti disidenţi, intelectuali şi militari. S-a revenit la democraţie şi pluralism politic, fapt ce a dus la revenirea vechilor partide politice din perioada interbelică (P.N.L., P.N.Ţ. şi P.S.D.), dar şi la formarea altora noi. Primele alegeri libere organizate la 20 mai 1990 au fost câştigate de Ion lliescu şi F.S.N. La scurt timp, noua putere aleasă s-a confruntat cu manifestaţii la Timişoara şi Bucureşti, precum şi cu venirea minerilor din Valea Jiului la Bucureşti, care, prin comportamentul agresiv, au oripilat opinia publică internă şi internaţională.

În 1991 a fost adoptată noua Constituţie, revizuită în 2003, care constituie baza juridică a regimului democratic din România. În perioada l990-2009, preşedinţii ţări au fost Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu. Reforma instituţională (justiţie, administraţie etc.) a progresat, impulsionată şi de cerinţele imperative ale Uniunii Europene. S-au înregistrat progrese în domeniul economic, în reforma sistemului de învăţământ şi de sănătate. Corolarul acestor împliniri l-a constituit integrarea României în N.A.T.O. (2004) şi în Uniunea Europeană (2007).

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat de nota 10, Ed. Aula, 2010

Reclame

3 răspunsuri

  1. Va multumesc pentru lecțiile de istorie postate, domnule profesor. Învăț pentru bacalaureat de pe site-ul Dvs. Sper ca măcar acum in toamna sa învăț ceea ce trebuie ( elevii de la frecventa redusă sunt total dezinformati asupra modului de invatare si a programei de bacalaureat) ;sa va țină Cel de sus sănătos sa ne mai invatati,căci daruire si plăcere de a impartasi din cunostintele Dvs.se observa ca aveți.

  2. Va rog sa nu schimbati istoria asa cum va comvine….Ce cauta intre dizidenti :Dorin Tudoran, Ana Blandiana şi Andrei Pleşu…..Singurul a fost Paul Goma….singurul….In rest toata intelectualitatea…mai ales scriitorimea…au fost o imensa rusine….colaboratori de nadejde ai Securitatii inainte de ’89 dar si dupa…cand prin luarile de pozitie…i-au salvat pe criminali de o dreapta judecata…contribuind din plin la starea dezastruoasa in care se afla acum tara…..Daca nu stiti adevarul…macar…. abtineti-va….

  3. Puteţi îmi spune:cine este bărbatul ce stă jos cu ochelari?
    Depe fotografie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: