Copilăria lui Byron

George Gordon Byron s-a născut pe 22 ianuarie 1788. Avea chipul frumos al tatălui său, dar de îndată ce a început să meargă, mama lui observă cu groază că şchioapătă. Picioarele aveau o formă normală şi lungimea egală, dar când copilul îşi lăsa călcâiul în pământ, glezna i se răsucea. Nu se putea ţine drept decât în vârful picioarelor. Medicii consultaţi au pus această deficienţă pe seama unei manevre greşite la naştere, datorată pudorii excesive a doamnei Byron.

Era un copil foarte inteligent şi afectuos, dar avea o fire violentă. Ca şi mama lui, când se înfuria, devenea foarte agresiv. Pe când purta încă fustiţe, şi fusese mustrat că murdărise o rochiţă nouă, el a apucat rochiţa cu amândouă mâinile şi, cu o furie tăcută, a sfâşiat-o de sus până jos, privindu-şi bona cu un aer provocator.

Judecăţile unui copil asupra vieţii se formează din primii ani. Ce vedea acesta? Tatăl şi mama lui încercaseră să trăiască împreună şi fuseseră nevoiţi să renunţe. Copleşită de supărări, doamna Byron devenise foarte irascibilă, lăsându-se pradă câteodată unor furii devastatoare. Şi atunci, porţelanurile începeau să zboare prin casă.

Copilul îşi observa părinţii cu o gravă curiozitate. Ceilalţi copii aveau o mamă şi un tată care se iubeau şi trăiau împreună. Cât despre el, se trezea în hărmălaia certurilor, a reproşurilor şi a plânsetelor. Slujnicele îi socoteau pe părinţii lui fiinţe smintite, periculoase, uneori demne de batjocură.

Diferit de ceilalţi din cauza familiei, se deosebea şi mai mult din cauza infirmităţii lui. De ce nu-l ţineau călcâiele? Se simţea atât de ruşinat, încât nu punea niciodată întrebarea.

Într-o zi, pe stradă, o femeie îi spuse bonei lui: “Ce băieţel frumos acest Byron. Păcat că are asemenea picioare!” El o lovi cu biciul lui mic şi strigă : “Să nu vorbeşti despre asta!

După moartea tatălui, Byron a rămas alături de mama sa, o femeie cu o dispoziţie schimbătoare, sub imperiul căreia îl acoperea cu o ploaie de sărutări după un potop de lovituri. Ştia că era nefericită. Se temea de ea şi o compătimea. Când se ducea în grădina lui John Stuart, profesor de greacă în Aberdeen, culegea fructe şi îl întreba întotdeauna dacă putea să ia nişte mere “pentru sărmana şi draga lui mamă”.

La şcoală, Byron era iubit de colegii lui, deşi la început i-a surprins prin firea lui afectuoasă şi violentă. “Un puşti foarte receptiv – îl aprecia unul dintre profesorii lui – dar greu de stăpânit.”

În ciuda infirmităţii, era plin de curaj: “totdeauna gata să lovească mai curând decât să primească lovituri”. Într-o zi, un băiat l-a insultat, dar fiindcă pe moment lupta era imposibilă, micul Byron i-a promis obraznicului că o să-l găsească el altădată. În săptămâna următoare, l-a oprit pe stradă şi l-a ciomăgit metodic. 

De la nouă ani descoperise că poţi trăi o fericire infinită în prezenţa unei anumite persoane. Se îndrăgostise de verişoara sa, Mary Duff, o fetiţă cu ochi castanii şi păr brun. Îi admira trăsăturile; nu-şi putea imagina ceva mai frumos. Îi plăcea să se plimbe cu ea, să stea alături de ea, s-o mângâie cu blândeţe. Nu se mai gândea decât la chipul verişoarei lui. Îşi pierduse somnul, nu mai vorbea decât de Mary Duff. Când nu era cu el, îşi exaspera mama ca să-i scrie lui Mary Duff, iar dragostea îi dădea atâta forţă acestui copil că, vrând-nevrând, Catherine Byron devenea secretara fiului său.

Cât era de pasionat şi de timid! Când se gândea la  piciorul său beteag, la mersul săltat, se simţea ridicol, ruşinat. Ar fi vrut să se ascundă, să dispară.

Copilul sentimental, visător devenea brusc, fără un motiv aparent, sălbatic. Uneori, după o lungă tăcere, făcea un gest brutal şi care părea inexplicabil.  Într-o zi, la masă, el apucă un cuţit şi îl apăsă atât de tare în piept, încât mama lui se îngrozi.

Cauzele acestor excese erau cu atât mai greu de ghicit cu cât nu uita niciodată un afront şi nutrea multă vreme resentimente. Crizele de furie erau adesea declanşate de evenimente petrecute cu câteva săptămâni în urmă.

Micul Lord Byron era înzestrat, însă, cu o inteligenţă foarte rară la un copil de vârsta lui. O existenţă dificilă grăbeşte adesea formarea inteligenţei. Un copil fericit se lasă dus de valul vieţii şi acceptă adevarul din partea părinţilor lui; un copil crescut într-o atmosferă tensionată, dominată de certuri, îşi judecă părinţii şi îşi construieşte el însuşi o imagine a lumii, adesea aspră. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: