Ciocnirea titanilor

Întâlnirea dintre Vincent Van Gogh şi Paul Gauguin , cei doi titani ai penelului, personalităţi cu mult prea puternice pentru a putea realiza o ideală înfrăţire de viaţă şi muncă, s-a dovedit în acelaşi timp providenţială pe plan artistic, dar nefastă pe plan uman, cu grave consecinţe în existenţa celor doi.

Temperamentul pasionat al lui Van Gogh  şi vitalitatea debordantă a lui Gauguin păreau a-i apropia la început. Fiecare dintre ei cunoscuse deja celebritatea, consacrarea saloanelor pariziene, dar şi decepţiile neînţelegerii cu care era încă întâmpinată pictura lor plină de îndrăzneli şi inovaţii revoluţionare.

Cuprins de o febrilitate nepotolită nici de munca istovitoare, nici de absint (cu care îl deprinsese Gauguin), obosit de vicisitudinile vieţii citadine, Van Gogh caută în sud căldura soarelui şi libertatea de creaţie, orizonturi şi inspiraţii noi.

Dar singurătatea îl apasă şi, în curând, îl cheamă la Arles şi pe Gauguin, pentru că are nevoie de prietenia lui tonifiantă, pentru că e fiinţa cea mai potrivită nevoii sale de a comunica cu cineva –  ca om şi artist – de la egal la egal.

Primele zile de convieţuire nu decurg în armonia visată, căci Gauguin n-a răspuns de la început cu acelaşi entuziasm invitaţiei lui Vincent, deşi îl aprecia mult ca artist. Van Gogh aştepta un prieten şi vede instalându-se lângă el un stăpân. În zadar caută el să-l epateze cu picturi noi, originale, pentru a-i cuceri admiraţia. Firea voluntară, dominatoare a „tahitianului”, exercita o nefericită influenţă asupra nervilor lui Vincent.

O tristă neînţelegere îi curmă toate elanurile care se ciocnesc de egoismul prietenului, mult prea preocupat de propria lui persoană pentru a aprecia dovezile de devoţiune ale camaradului său. Şi totuşi, cei doi, după scurte dispute trecătoare, regăsesc mereu imboldul creator, lucrând cu înfrigurare până la epuizare, singura lor destindere, unicul lor liman fiind cafeneaua din cartier.

Dar certurile se înteţesc şi viaţa în comun devine insuportabilă. Vincent are dese accese de furie şi nu-şi mai poate stăpâni nervii. Îşi loveşte prietenul aruncându-i în faţă un pahar de absint, iar altă dată încearcă pur şi simplu să-l ucidă cu un brici.

Când, sub imperiul unei alte crize nervoase îşi taie o ureche (cu acelaşi brici),  Gauguin fuge îngrozit, lăsându-şi amicul pradă nebuniei, care s-a instalat latent în creierul lui răvăşit de istovitoarea căutare a unei fericiri iluzorii, a absolutului, în artă şi prietenie. Gauguin dispare pentru totdeauna, iar Van Gogh va cunoaşte pentru multă vreme trista recluziune rezervată celor cu mintea tulburată. Lungul episod al convieţuirii sale cu Gauguin, avea să-i dea lovitura de graţie. După o perioadă în care lucrează până la epuizare, se împuşcă în piept şi moare din cauza acestei răni.

Astfel se încheie o dramă reală, a două mari destine surprinse în meteorica lor ciocnire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: