Titu Maiorescu şi iubirea

Se ştie că Titu Maiorescu a fost un fervent şi constant admirator al sexului frumos, din frageda adolescenţă şi până la avansata lui senectute.

Cu toată luciditatea unei minţi distante faţă de contingentul efemer şi, nu de puţine ori, a unei atitudini misogine, datorită frustrărilor sentimentale din mediul familial şi a unei, se pare, virilităţi excesive, cerebralul şi glacialul, mai mult în aparenţă, Titu se abandona în voie plăcutului anturaj feminin, pe care l-a cultivat cu asiduă şi cu aristocrată curtenie. Această înclinaţie, acest impetuos impuls spre graţia feminină i-a precipitat destinul matrimonial de prea de timpuriu. S-a logodit repede, la douăzeci de ani, ca la douazeci şi doi să fie deja însurat. O întâmplare stupidă, un fatum hilar, o groapă în mijlocul unei străzi berlineze il împing în braţele unei nemţoaice şi ale unei căsătorii prea devreme întâmplată.

Cine cade în groapă se însoară repede

După câteva încercări de iubire adolescentină cu câteva june teutone sau românce, cam de aceeaşi vârstă, consemnate în cronica erotică maioresciană, iubiri mai mult iluzorii decât reale, sorţii neinspiraţi ai amorului şi-au fixat preferinţa fatidică asupra nu prea graţioasei, rotundei şi îmbelşugatei în nuri onctuoşi Clara Kremnitz, de care, închipuindu-şi că e îndrăgostit, şi-a legat prea frageda lui tinereţe printr-un necugetat act matrimonial, determinat de circumstanţe comice să o ceară în căsătorie.

Titu Maiorescu s-a cununat cu Clara Kremnitz de doua ori în vara anului 1862, după ce se logodise cu ea, cu fosta lui elevă, la 3 ian. 1860, la un an de când păşise pragul casei consilierului jurist Georg Kremnitz, pe ai cărui copii, mai mari, printre ei find şi Clara, i-a meditat la limba franceză. Viitorul mentor al Junimii se afla la Paris, de la 15 nov. 1859, pentru studii juridice, după ce abandonase cursurile Facultăţii de Drept din Berlin, şi după ce părăsise Universitatea berlineză încă din vară când şi-a susţinut la Giessen, în 26 iunie 1859, teza de doctorat.

Poate că nici nu se gandise să se logodească atât de repede, dar împins, se vede, de un „fatum nupţiale” irezistibil a părăsit în goană Parisul, chiar în noaptea Anului Nou (duminică 1 ianuarie 1860) şi la 2 ianuarie surprindea, până la uluire, familia Kremnitz cu prezenţa lui intempestivă. A doua zi, marţi, 3 ianuarie, o sărută pe Clara în faţa părinţilor ei, încântaţi de eveniment, primul sărut „în public”, cum zice el, şi era de-acum logodit.

Două motivaţii, într-una singură, au fost, credem, determinante in a-l face să ajungă la grabnica logodnă cu Clara, pe care la început n-o plăcea deloc, o admira pe Elena, sora ei, şi anume (pe lângă efuziunile lirico-filosofice): gropile străzilor din Berlinul de atunci şi senzualitatea pe care nemţoaica, în aparenţă rece şi serafică, a ştiut să i-o inoculeze ca pe o obsesie, prin scene care l-au marcat cumplit pe tânărul de 19 ani, la vârsta năvalnicei virilităţi şi a elanurilor erotice. O epistolă (din 22 aprilie 1860, către Th. Rosetti, expediată din Berlin) este edificatoare şi uimeşte prin sinceritatea freudiană a destăinuirii, din care excerptăm în extenso: „Lupta spiritului cu trupul are în mine toate predicatele teribilului. Ciudăţeniile mele, ce vrei… Ieri era cât pe-aci să fiu copleşit de senzualitate, dar Clara este totuşi un înger senin al moralităţii”.

Numai că aleasa lui, care era cu aproape un an mai vârstnică, nu era atât de angelică pe cât părea: „Cu luni în urmă îmi dădea braţul îmbrăcat; apoi mâna goală, apoi i-am atins obrazul; m-am animat de buze; ea mi-a lăsat în voie sânul, în cele din urmă piciorul pfui, sună oribil cand scriu asta; şi totuşi sunt atât de fericit când o fac…” Şi aceasta într-o vreme când rochiile măturau podeaua şi acopereau gâtul cu nasturi până la bărbie şi cand era un act de cutremurătoare indecenţă să i se vadă unei femei numai bombeul botinei, când doar femeile de trotuar işi arătau, din fuste, ghetele şi picioarele mai sus de gleznă!…

În drum spre Paris, Titu Maiorescu face un popas la Berlin, unde a sosit la 25 octombrie 1859. Vizitează imediat familia Kremnitz şi îi oferă „câteva suveniruri gastronomice” pe care le-a adus, cum zice el „din orient”. În a treisprezecea zi de şedere în capitala Germaniei se întâmplă neprevazutul fatidic: chiar în ziua plecării spre Paris, duminică, 6 noiembrie, pe întuneric, cade într-o groapă în plină stradă berlineză şi îşi luxează glezna. E nevoit să stea la pat. Kremnitzii il iau sub oblăduirea lor, îl duc la ei, îl instalează într-o cameră separată şi-l doftoricesc cu asiduitate nemţească, punându-i şi un medic pentru grabnica însănătoşire. E lesne de imaginat că cei doi juni, Titu şi Clara, au fost tot timpul împreună şi că scene de admiraţie ale dezvăluirilor anatomice ale tinerei teutone n-au fost desigur, puţine. Apoi, atmosfera calmă şi bonomă din familia consilierului Kremnitz, armonia şi căldura din casa juristului german, în contrast frapant cu aceea din familia sa, a contribuit şi ea, opinăm, la stabilirea opţiunii sale.

După doi ani şi şapte luni de prelungită logodnă, după o tergiversare atât de îndelungată pentru terminarea studiilor şi pentru obţinerea unui post, până la urmă de supleant la Tribunal (la 1 iunie 1862), timp în care logodnica sa Clara a trecut prin acute crize nevrotice, de intensă isterie, exasperată de atâta aşteptare, Titu Maiorescu pleacă, în sfârşit, la 1 iulie 1862, în voiaj nupţial. Prima cununie s-a oficiat la Berlin, în ziua de sâmbătă, 12/24 iulie, într-o biserică protestantă, în ritul familiei Kremnitz. A doua încununare religioasă, cea de la Bucureşti, s-a celebrat într-o duminică, la 26 august (stil vechi), la biserica Amza, în curtea căreia se afla casa în care domicilia familia lui Ioan Maiorescu. Naşi i-au fost soţii Sion, George şi Elisabeta.

Din căsătoria cu Clara Kremnitz, Titu Maiorescu a avut doi copii: o fată, Livia, şi un băiat, Liviu. Ambii copii se nasc la Iaşi (unde criticul se stabilise din decembrie 1862) şi în mod straniu, deşi nu-i plăcuse onomasticul livresc, Liviu, ales de tatăl său, îi prenominează pe amândoi astfel, la rândul lui. Numele său de botez, Titu, a ţinut, cu dinadinsul, însă, să i-l pună în forma latinizată, cum semna el de multe ori, „Titus”, celui de-al treilea copil al său, nelegitim, Georg, născut din tumultuoasa iubire cu Mite Kremnitz, la 3/15 septembrie 1876.

În legătură cu paternitatea fiului Mitei n-ar trebui să existe dubii, filele Însemnări zilnice, din acest timp, din septembrie 1876, şi de aici încă aproape trei ani, sunt documente revelatorii. Acest Georg Titus Kremnitz poate fi considerat, fără riscul unei imprudenţe, copilul lui Titu Maiorescu, mai ales că toţi cei din anturajul familiilor Maiorescu Kremnitz-Bardeleben ştiau şi comentau ca atare evenimentul, colportând informaţia până târziu încoace, el fiind şi unul din motivele de gelozie acuta şi de glacitate crescândă între Clara şi Titu.

Liviu, primul lui băiat, s-a stins după trei ani şi patru luni, de difterie, la 26 noiembrie/8 decembrie 1872. Pare cel puţin bizar că în jurnalul său, el nu a consemnat tragica întâmplare.

Livia, în schimb, cu toate că a fost bolnăvicioasă, a suferit şi ea, ca întreaga familie, de malarie, deşi devenise grasă, onctuoasă, diformă şi bolnavă de nervi, cum o descrie însuşi T. Maiorescu, obeză şi isterică, cu internări în sanatoriu, a trăit mult. Livia a părăsit ţara după divorţul părinţilor săi, în 1887, însoţindu-şi mama care s-a stabilit definitiv la Berlin. Acolo s-a şi căsătorit în vara anului 1892, la începutul lunii iulie, cu câteva zile, aproape două săptămâni, înainte de moartea Clarei, din 15 iulie (stil nou), cu inginerul feroviar Eugen Dymsza, nobil polon, cu moşii în Lituania, om cultivat, cunoscător a cinci limbi, printre care franceza şi germana, om bogat, care poseda o frumoasă şi înstărită feudă la Ilsemberg, în Lituania. T. Maiorescu, după ce l-a cunoscut la Viena, în august 1893, a rămas profund mişcat de ţinuta lui fizică şi intelectuală, cu atât mai mult cu cât ginerele său vorbea foarte bine germana, limba predilectă a lui Titu, slăbiciunea vieţii lui.

Clara a apucat s-o vadă, în sfârşit, măritată. Livia avea aproape treizeci de ani, iar Eugen Dimsza în jurul a patruzeci, cu zece ani mai vârstnic decât netânăra lui mireasă.

Livia este, din cauza profesiunii soţului său, mereu itinerantă, mereu pe drumuri, între Ilsemberg, Crimeea, Petersburg, Viena, Berlin şi retur. Naşte trei fetiţe, între 1894 şi 1902, pe care le botează catolic. Primului copil, Janina, i-a fost naş însuşi bunicul acesteia, T. Maiorescu, împreună cu Ana Rosetti. După prima naştere, Livia se urâţeşte cu totul, umflându-se, îngroşânduse, devenind „monstruoasă”, cum o caracterizează chiar tatăl ei.

În 1905 îi moare ultima născută, iar în 1918, în toiul sângeroaselor evenimente din Rusia işi pierde soţul. Se retrage la moşia rămasă de la defunctul său bărbat, la Ilsemberg, unde, în vara anului 1901, T. Maiorescu o vizitase, fiind încântat de cele văzute acolo. În timpul celui de-al doilea război mondial, după invadarea Poloniei, în septembrie 1939, de către trupele aliate ale lui Hitler şi Stalin şi după pierderea proprietăţilor din Lituania, în urma anexării Ţărilor Baltice de către imperialismul bolşevic, Livia se repatriază la începutul anului 1941, venind întâi la Bucureşti şi apoi, în 1942, se stabileşte la Câmpulung-Muscel, împreună cu cele două fiice ale sale, Ioana (Ianina) şi Livia (Lola), şi cu cele două nepoate, Ianina şi Tereza, fetele primei sale născute, Ioana. Aici, la Câmpulung-Muscel s-a stins la vârsta de 83 de ani, în ziua de 26 august 1946. A fost înhumată la Cimitirul Şerban Vodă (Bellu), la 28 august 1946, la orele 18, lângă tatăl său în mormântul bunicilor săi Ioan şi Maria Maiorescu, împreună cu osemintele acestora.

Aşadar, până la urmă, Livia, după atâta înstrăinare de tatăl său şi de ţara sa, şi-a regăsit obârşia, reîmpământenindu-se langă ai săi. Aventurile amoroase ale tatălui său, în special cele cu Mite Kremnitz, şi divorţul părinţilor, pus la cale de Titu Maiorescu, au deprimat-o total şi au îndepărtat-o de tatăl ei, cu atât mai mult cu cât s-a recăsătorit imediat după despărţirea oficială de nefericita ei mamă. Astfel, cei doi înstrăinaţi de-o viaţă, tatăl şi fiica, şi-au găsit alături, în eternitatea care aneantizează totul, împăcarea definitivă.

Cele două fiice ale Liviei, împreună cu nepoatele şi strănepoatele ei şi-au pierdut urma în Polonia, nerămânând în ţară nici un descendent direct din genomul maiorescian, stingându-se în acest fel orice semn din seminţia eminentului bărbat.

sursa: C. Popescu-Cadem – Titu Maiorescu în faţa instanţei documentelor

2 răspunsuri

  1. Cred ca in cartea lui ZIgu Ornea am intilnit faptul ca stra- stranepotul lui Maiorescu, asadar nepotul Liviei, este in USA, studiiaza filologia.

    1. Nu, in cartea Viata lui Titu Maiorescu de Zigu Ornea, 1988, nu aminteste nimic despre str-stranepotul lui Maiorescu. Cine stie unde ati citit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: