Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Românii sunt un popor romanic (latin) a cărui etnogeneză (proces de formare) a cunoscut trei etape: civilizaţia geto-dacă supusă cuceririi romane, sinteza daco-romană realizată în urma procesului de romanizare şi adaosul slav din secolele VI-VII. Romanitatea reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român.

Originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri este subliniată în istoriografia Evului Mediu. Primii autori aparţin lumii bizantine, unde identitatea etnică a românilor era bine cunoscută. Într-un tratat militar, Strategikon (secolul al VII-lea), datorita limbii, aceştia erau numiti romani, termen întâlnit mai târziu şi la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) care, în lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza că „aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Acest aspect a fost confirmat în cronica sa de Ioan Kynnamos, care a străbătut teritoriile nord-dunărene: ,,se zice că sunt veniţi demult din Italia”.

La fel ca şi bizantinii, ungurii au întreţinut un contact permanent cu românii, romanitatea acestora fiindu-le cunoscută. Notarul anonim al regelui Bela afirma în cronica sa, Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), că, la sosirea lor, ungurii au găsit în Panonia slavi, bulgari şi „blachi, adică păstorii romanilor”. La fel, ungurii, conduşi de şeful lor Tuhutum, i-au găsit în Transilvania (sec. IX-X) pe români şi pe slavi. Un secol mai târziu, Simon de Keza nota în Gesta Hunnorum et Hungarorum, că românii erau în Panonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila romanii, locuitori ai oraşelor, s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii„, care erau păstorii şi agricultorii acestora, rămânând de bunăvoie în Panonia.

Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face ca papalitatea să ia cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la „ritul grecilor”, nelegitm în viziunea curiei papale. Mai târziu, odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Ţărilor Române, interesul european faţă de români a sporit, manifestându-se în preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria acestora. Poggio Bracciolini a fost printre primii umanişti care au afirmat originea romană a poporului român. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine şi romane, el a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian. Contemporanul său, Flavio Biondo, afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că „invocau cu mândrie originea lor romană„, iar cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a acestora a intrat în circuitul ştiinţific european.

Istoriografia românească este prezentă prin Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă europeană, el însuşi de origine română, care în lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care susţine unanimitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor. Deasemenea, Johannes Honterus, originar din Braşov, înscrie în harta sa (1542) numele „Dacia” pentru întreg teritoriul locuit de români. Mai sunt şi cronicarii moldoveni: Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei şi Miron Costin, în De neamul moldovenilor, care vorbesc despre originea noastră latină: „De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul„.  Stolnicul Constantin Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti, precum şi Dimitrie Cantemir, în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, au subliniat continuitatea de viaţă a dacilor sub stăpânirea romană, unitatea şi continuitatea românilor.

Odată cu cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, chestiunea unanimităţii este transferată din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta de emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni.

Politizarea romanităţii românilor. Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea românilor în ţinuturile carpato-dunărene era considerată un fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi considera pe români „incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. Dar, pentru populaţia majoritară a Transilvaniei , începe lupta pentru drepturi politice refuzate secole de-a rândul de către „naţiunile privilegiate”. A fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu prezentat Curţii de la Viena, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian.

În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, din Istoria Daciei Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor lui Traian. Istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman (1787), arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas ,,0 parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got” . De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii „agricultura şi plăcerile lumii civilizate”. Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu), dar şi de cărturarii saşi (L. Toppeltinus, J. Troster).

Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor şi va fi denumită „roesleriană”. Ideile principale susţinute de aceasta caută să demonstreze exterminarea dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la dispariţia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, iar, pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau izolati, Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană; poporul roman şi limba română s-au format în sudul Dunării.

Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea poziţiei privilegiate deţinute de către maghiari, saşi şi secui. Teoria roesleriană a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor români B.P. Haşdeu şi A. D. Xenopol. Mai târziu, investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici şi lingvişti – N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh.I. Brătianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu, alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile, infirmând teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi mulţi istorici străini –Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, P. Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.

*****

sursa: Mariana Gavrila, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Anunțuri

7 răspunsuri

  1. Da interesant,., am invatat lectia asta din scoarta in scoarta..:) Pentru examenul de admitere la academie..:)
    Eu am o carte cu sinteze.. Ma gandeam ca gasesc pe internet ceva completari.. dar… vad ca e cam tot ce am si eu..!

    1. @ emylian – Imi poti spune numele / autorii cartii cu sinteze pe care o ai ?

      1. da,este acelasi eseu ca cel din cartea de sinteze ,autori Mariana Gavrila si Vasile Manea

  2. daaa e buna lectia asta 8

  3. Sunt clasa a XII-a si noul nostru profesor vorbeste mult si preda mai nimic, probabil avand pretentia ca noi sa retinem ceea ce ne spune. Multumesc pentru articol, este de folos 🙂

  4. Pe alte site-uri am gasit alte explicatii logice.
    Astfel se stie ca geto-dacii au fost cei mai viteji si mai drepti dintre traci, deci putem afirma ca vorbeau limba traca(pe care inca nimeni n-o cunoaste din vreun document.
    Roma a fost intemeiata de troianul Eneida, erou din Troia, capitala din Tracia. A se vedea Eneida a lui Vergilius.
    Daca si Roma a fost traca la infiintare si dacii erau traci, in mare parte vorbeau aceeasi limba traca la origine, cu diferente datorate departarii in timp si spatiu.
    Astfel ca latina veche a Romei chiar a fost limba noastra si nu a existat un fenomen de latinizare cum vor sa ne impuna teoria grecii, slavii si ungurii.
    Aromanii sunt vechii traci ca si noi si nu greci latinizati cum sustine Atena.
    Nu exista nicio dovada a latinizarii limbii noastre, (latinizare cum sustin teosriile oficiale) pentru ca nu avem niciun document scris, niciun manuscris sau papirus sau tablite cu scriere in limbaa traca sau daca sau aromana ca sa se poata compara limba romana cu limba traca sau daca si sa se poata zice : „Da domne, este clar ca limba romana este limba daca latinizata de legionarii Romei !”. Nu avem acele texte di vechime cum au alte popoare pentru ca Imperiul Bizantin probabil a sers orce urma de traci sau dacai care le amintea de Roma ce i-a subjugat.
    PS. Acesta nu-i un comentariu stiintific ci niste concluzii pe care le-am tras citind de pe alte site-uri. Or fi adevarate sau nu, istoria poate va confirma sau nu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: