Forta destinului sau blestemul unei opere

Forta destinului – Libretul a fost scris de Francesco Maria Piave, pornind de la o dramă  spaniolă, Don Alvaro, o La fuerza del sino (1835), de Angel de Saavedra Ramirez de Banquedano, duce de Rivas, şi cu adaptarea unei scene după Wallensteins Lager (Tabăra lui Wallenstein) de Friedrich Schiller.

Premiera a avut loc la 22 noiembrie 1862, pe scena Teatrului Imperial Balşoi Kamenni din Sankt Petersburg, Rusia. După revizuiri ulterioare, spectacolele susţinute la Roma în 1863 (cu titlul Don Alvaro) şi la Madrid (în prezenţa ducelui de Rivas, autorul piesei) au fost continuate, la scurt timp, cu reprezentaţii la New York şi la Viena (1865), Buenos Aires (1866) şi Londra (1867).

După alte revizuiri şi adăugiri ale lui Antonio Ghislanzoni, Verdi şi-a prezentat această versiune – devenită partitura standard a operei – la Scala din Milano, pe 27 februarie 1869. Cele mai importante modificări au fost reprezentate de introducerea unei noi uverturi (în locul unui scurt preludiu), de completarea scenei ultime a actului al treilea – ce urmează duelului dintre Carlo şi Alvaro – şi de un final nou, în care Alvaro rămâne în viaţă (în locul sinuciderii, aruncându-se de pe o stâncă).

La Forza este o operă pe care mulţi cântăreţi ai vechii şcoli italiene au considerat-o a fi „blestemată“ şi aducătoare de ghinion. Tocmai din acest motiv, foarte superstiţiosul Luciano Pavarotti a evitat interpretarea lui Alvaro. Pe data de 4 martie 1960, la Metropolitan Opera, în spectacolul cu Renata Tebaldi şi tenorul Tucker Richard, în timpul interpretării ariei lui Don Carlo din actul al treilea – care începe cu „morir, cosa tremenda” (,,a muri, un lucru groaznic“) – baritonul american Leonard Warren a fost răpus de viguroasa cabaletta. În timp ce Rudolf Bing declara că Warren mergea tăcut şi a căzut pur şi simplu cu faţa la podea, alţii afirmă că el a început să tuşească şi să se înece, strigand disperat „ajutaţi-mă, ajutaţi-mă!” înainte de a se prăbuşi la pământ şi a rămâne nemişcat. Câteva minute mai târziu a fost declarat mort din cauza unei masive hemoragii cerebrale şi spectacolul a fost anulat. Warren avea doar 48 de ani. „Blestemul“ i-a determinat pe solişti şi pe alţii să intreprindă lucruri ciudate pentru a scăpa de posibile ghinioane. Astfel, de exemplu, se zvonea despre marele tenor italian Franco Corelli că, în timpul unora dintre spectacolele sale de operă, ca măsură de ,,protecţie“, nu-şi împreuna niciodată picioarele. Sau, un bine-cunoscut director italian între anii 1950-1980, care furniza la nivel naţional decoruri şi costume pentru diversele companii de operă, a insistat că, deşi a avut de a face vreme îndelungată cu ele, nu le-ar purta sau atinge niciodată. Alt exemplu: în urmă cu ceva ani, la un concert la Bergen County, New Jersey, tocmai se cânta ,,Oh, che tu in seno“, aria principală a tenorului. Exact în momentul finalizärii interpretării acesteia, sala teatrului a rămas în beznă.

sursa: Mari compozitori, vol.2, Ed.Litera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: