Alexandru cel Mare – cuceritorul macedonean

Alexandru cel Mare (356 – 323 î.Hr.) nu a pierdut nici o bătălie în 11 ani de confruntări cu forţe superioare numeric. Fiind primul comandant al unei armate care a încercat să cucerească lumea cunoscută la acea dată, Alexandru a reuşit să combine acţiunile infanteriei, cavaleriei şi trupelor de geniu într-o manieră care nu mai fusese văzută sau experimentată până atunci. Prin eforturile sale de a uni Estul cu Vestul a schimbat lumea, introducând practicile politice, militare şi economice greceşti în toate teritoriile cucerite de el.

Alexandru Macedon

Alexandru s-a născut în anul 356 î.Hr. în Macedonia, ca fiu al regelui Filip al II-lea şi al reginei Olympia. A primit în copilărie o educaţie completă, inclusiv prin prelegerile filosofului Aristotel. Tatal său l-a iniţiat în arta militară şi Alexandru şi-a condus prima dată trupele în luptă la vârsta de 16 ani. Doi ani mai târziu, în 338 î. Hr., a comandat o mare parte a armatei tatălui său care a câştigat bătălia de la Cheroneea, prin care Macedonia şi-a impus hegemonia asupra Greciei.

Regele Filip a fost omorât de o gardă de corp care-i purta pică, în timp ce plănuia o invazie în Asia Mică, având ca scop cucerirea Imperiului Persan. La 20 de ani, Alexandru a preluat tronul tatălui său şi imediat l-a executat pe asasin şi pe cei care i s-au opus.

Odată cu tronul, Alexandru a moştenit o armată de veterani foarte bine antrenaţi şi disciplinaţi, organizaţi în unităţi de lăncieri, înarmaţi cu „sarisse”, arme de două ori mai lungi decât lăncile obişnuite. Aceste unităţi erau sprijnite de infanteria uşoară şi de trupele de cavalerie ce loveau flancurile sau exploatau breşele create în apărarea inamicului de către falangă. Formaţiunile de genişti, capabile să asambleze rapid catapulte şi alte maşini de război, sprijineau forţele principale.

La puţin timp după moartea lui Filip, Alexandru a mobilizat o armată alcătuită din 30.000 de lăncieri, infanterişti şi genişti şi 5000 de călăreţi pentru a pune în aplicare planul tatălui său de a cuceri Asia Mică. Singurul obstacol consta în superioritatea navală a perşilor; ca urmare, macedoneanul a neutralizat rapid superioritatea inamicului, atacându-i dinspre uscat porturile şi distrugându-i bazele flotei.

Pe măsură ce înainta de-a lungul litoralului Mării Mediterane, Alexandru a întâmpinat o rezistenţă minimă până la râul Granicus, unde în 334 î.Hr. a înfruntat primele forţe persane mai numeroase. Având câteva mii de soldaţi mai puţin, Alexandru a traversat râul fără a fi descoperit şi a lansat prin surprindere un atac puternic, obţinând rapid victoria.

batalia de Issus

Armata macedoneană s-a îndreptat apoi spre sud, ajungând la Issus, aflat în nord-estul Siriei de astăzi. Acolo îl aştepta principala armată persană condusă de regele Darius al III-lea, cu efective de trei ori mai numeroase. Alexandru a ordonat din nou atacul. Falagele sale nu au reuşit la început să străpungă linia de front a persanilor, iar cavaleria a eşuat în încercarea de a lovi flancurile. Când soarta bătăliei era periclitată, Alexandru şi-a reunit trupele şi a condus un atac direct asupra sectorului în care se afla regele Darius. Apărarea persană a cedat sub lovitura şarjei puternice de cavalerie, forţându-l pe Darius să se retragă precipitat, urmat de ostaşii săi.

Părăsind câmpul de luptă în grabă, Darius şi soldaţii au lăsat în urmă mama, soţia şi copiii monarhului. Alexandru – care anterior trecuse prin sabie mai multe localităţi ce i-au rezistat – a recurs la un artificiu politic menit a-i câştiga pe foştii inamici. El a ordonat ca familia regelui Darius să fie tratată conform statutului acesteia, iar soldaţilor persani şi mercenarilor capturaţi le-a acordat şansa să se alăture armatei sale în loc de a fi executaţi.

În anul următor, Alexandru a asediat timp de şapte luni portul Tyr. Dupa victorie, s-a îndreptat spre sud pentru a cuceri Gaza şi apoi a ocupat Egiptul. La sfârşitul anului 332 î. Hr. a înfiinţat oraşul Alexandria, la vărsarea Nilului, oraş care curând a devenit centrul comercial, ştiinţific şi literar al lumii elene.

În 331 i. Hr., Alexandru a declanşat ofensiva şi a trecut peste fluviile Tigru şi Eufrat. La 1 octombrie 331 î. Hr. Alexandru a înfrânt din nou o armată persană mult mai numeroasă decât a sa. În scurt timp a cucerit Persepolis, capitala Imperiului Persan şi a capturat tezaurul regal. La sfârşitul anului 330 î. Hr., controla întreaga Asie Mică, Persia, Siria, Fenicia, Iudeea şi Egiptul.

În mai puţin de cinci ani Alexandru crease cel mai vast imperiu din istorie şi indeplinise toate obiectivele tatălui său, însă el nu era mulţumit. În următorii trei ani, cuceritorul macedonean a invadat Afganistanul, Asia Centrală şi nordul Indiei. În timpul campaniei, Alexandru nu a pierdut nici o bătălie, nici chiar pe cea împotriva regelui indian Porus, care, în confruntarea de la râul Hydaspes, a folosit mai mult de 200 de elefanţi de luptă.

Înainte de Alexandru, planificarea militară şi strategia erau aproape necunoscute. Tacticile pe câmpul de luptă erau doar, cel mult, într-o stare incipientă, victoria fiind de obicei de partea armatei mai numeroase şi mai bine echipate. El a introdus manevrele tactice de învăluire a inamicului şi coordonarea între infanterie şi cavalerie şi de asemenea, a integrat forţele navale planurilor sale strategice şi a început construirea unor vase mai performante, culminând cu marile galere care au dominat războaiele navale multe secole după aceea.

Alexandru a vrut să-şi continue înaintarea după ce l-a înfrânt pe Porus, dar oastea sa, extenuată de opt ani de lupte, a insistat să se întoarcă acasă. Tânărul rege a fost de acord în cele din urmă. El a lăsat teritoriile cucerite sub autoritatea oamenilor săi, dar şi a foştilor inamici, în care căpătase încredere. În armată au fost încadraţi militari persani, care au fost instruiţi în tactica macedoneană. Pentru ca unitatea dintre Est şi Vest să se cimenteze, Alexandru a căsătorit 10.000 de militari macedoneni cu femei persane. Chiar regele s-a însurat cu o persană!

moartea lui Alexandru cel Mare

Alexandru nu s-a mai întors niciodată în Macedonia. El s-a îmbolnăvit şi a murit la 33 de ani, în Babilon, în 323 î. Hr., de o boală ce se pare că ar fi fost malarie.

Poate datorită faptului că se credea nemuritor, Alexandru nu s-a îngrijit să lase, ori să numească vreun succesor la tron. Unicul său scop a fost acela de a lăsa imperiul în mâinile „celui mai puternic”. Din păcate, nimeni nu a fost la fel de puternic ca el. După un an, imperiul şi armata sa s-au separat în mai multe tabere războinice.

Alexandru a schimbat lumea graţie spiritului său organizatoric şi a aptitudinilor sale strategice, prin inovaţii tactice şi curaj personal. A reuşit să stabilească relaţii între Est şi Vest şi să răspândească civilizaţia greacă pe suprafeţele vaste pe care le-a cucerit, unde a fondat mai multe oraşe care au devenit curând centre culturale şi comerciale importante. Dezvoltarea de către Alexandru a tacticilor ofensive şi a artei asediului a reprezentat modele pentru anii ce au urmat, iar realizările sale au stabilit standardele pentru crearea viitoarelor mari imperii.

sursa: Michael Lee Lanning  – 100 de personalităţi militare ale lumii

Anunțuri

One response

  1. Foarte bune rezumate, multumesc, le citesc cu placere.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: