Cneazul Igor – ultima parte

Şi se cuvine să mai ştiţi că-n timp ce Igor cugeta la vorbele spuse de Conceac şi la-mbierile lui Ovlur, iar rana îl durea în piept, pe zidurile din Putivl urcase iarăşi Iaroslavna.

Urcase mândra Iaroslavna. Şi sta de veghe pînă seara, şi-apoi din noapte pînă-n zori, cătînd spre zarea depărtată, spre ţărmul mării de Suroj, pe care îl vedea în minte, unde ştia că este Igor, în corturile poloveţe.

Plîngea, plîngea biata domniţă pe zidurile din Putivl, zi după zi, ceas după ceas. Ştia că Igor este prins. Totuşi nădăjduia domniţa că într-o zi soţul iubit va izbuti să-şi rupă lanţul şi va porni ca şoimu-n zbor.

Întîi îl va vedea micuţ, micuţ de tot, un punct în zare. Îl va cunoaşte imediat. Cu mîna îi va face semn. Va fi apoi mereu mai mare. Şi ea va alerga pe scări, să-i iasă în întîmpinare. Îl va primi la sînul ei, ca pe-un copil întors acasă, dup-o călătorie lungă, în care-au fost mii de primejdii, şi el a fost ades lovit. Se spune, dragii mei, se spune, că Iaroslavna sta pe ziduri, urcată sus, şi-aşa plîngea:

De ce atîta nedreptate? Doamne, de ce loveşti atît pe cei viteji şi îndrăzneţi? Trupul puternic al lui Igor a fost împuns de suliţe, săgeţi cu vîrfurile-ntoarse i s-au vîrît adînc în carne, şi săbiile l-au tăiat, securile l-au ciopîrţit. O, de-aş putea să mă prefac într-un cuc mititel şi ager, să zbor pînă la soţul meu. Să iau un peticel vrăjit, dintr-o blăniţă a unui breb, şi rănile să-i oblojesc, şi sîngele să i-l opresc. Doar voinicia-i de oţel a mai păstrat viaţa în Igor şi n-a lăsat-o să se-nalţe, ca o săgeată, către nori…

Ascultînd jalea Iaroslavnei, legenda zice că un cuc s-a înălţat de prin desişuri, a smuls cu ciocul ascuţit un peticel dintr-o blăniţă a unui breb, un breb vrăjit. Cu peticelul prins în cioc, a zburat chiar la cneazul Igor, i-a oblojit rana din piept. Şi rana i s-a-nchis. Şi cneazul Igor era iarăşi puternic ca odinioară.

Cine eşti tu, cuc mititel, ce rana grea mi-ai oblojit şi puteri noi mi-ai dăruit? întreba poate cneazul Igor.

Eu sînt dorul soţiei tale, sînt grija şi cu lacrimile, dădea răspuns micuţul cuc. Tu rupe-ţi lanţurile de rob, şi vino lîngă Iaroslavna. Ea te aşteaptă colo-n turn, colo-n cetatea din Putivl…

Iar în Putivl, Iaroslavna şedea pe ziduri, şi plîngea, şi certa vîntul viforos.

În toiul nopţii îl certa:

O, vîntule, tu, viforos, de ce-ai suflat atît de tare, şi pentru ce ai slobozit, pe lungi şi nevăzute aripi, săgeţile duşmanilor către oştenii celui drag? Nu-ţi ajungea să zbori pe sus, nu-ţi ajungea să goneşti norii? De ce-ai bătut în bucuria, singura bucurie-a mea, în cneazul Igor, soţul meu, cum baţi în firul de năgară?

Iar vîntul glasu-i auzea, şi, domolit, se ascundea în iarba deasă ca un şarpe. Ca şarpele mi se tîra prin buruieni, foşnind mîhnit.

Oh, Iaroslavna, draga mea, răspundea vîntul domolit, cu jalea ta cum mă sfîşii!… Am să-l ajut pe soţul tău… Am să-l ajut… Am să-l ajut…

Venise iarăşi zori de zi, cu cerul larg împurpurat.

Şi Iaroslavna, tot pe zid, plîngea şi se ruga mereu:

Tu, Niprule, ai sfărîmat munţii de piatră poloveţi. Tot tu ai purtat luntrile cneazului Sviatoslav, mai an, pînă la oastea lui Cobiac. Leagănă-l, Niprule, acum şi pe doritul soţ al meu, du-l către casă, Niprule, ca să nu mai trimit mereu lacrimi şi jale pîn’ la el.

Niprul la rîndu-i asculta.

Oh, Iaroslavna, zicea el. Cu jalea ta parcă mă seci. Am să-l ajut pe soţul tău...

Şi Iaroslavna mai certa pe craiul zilei lucitor, soarele care se-nălţa.

Tu, de trei ori prealuminate, ce tuturor eşti cald şi mîndru, pentru ce oare ai trimis razele tale prea fierbinţi peste oştenii cneazului? Tu fără apă i-ai lăsat şi arcurile le-au plesnit, tolbele li s-au închircit. De ce, de ce i-ai obidit?

Iar soarele se-ntuneca.

Şi soarele aşa-i grăia:

Oh, Iaroslavna, mă dobori, cu plînsul tău neostoit… Am să-l ajut pe soţul tău… Am să-l ajut…!

Freamătă-n miez de noapte marea, purtînd pe ea vîrtej de neguri. Poartă pe ea jalea iubitei, şi gemetele Iaroslavnei, şi gîndurile ei de dor. Lui Igor i se luminează mintea deodată, ca sub trăznet. Ştie, pe clipă, ce să facă, ce drumuri poate să apuce, şi cum poate scăpa din lanţuri, să meargă-ntins spre ţara lui, spre tronul părintesc, de aur.

Lîngă el se iveşte Ovlur:

Haide, stăpîne, să fugim!

Bine, se învoieşte Igor, căruia-i cresc puterile mai mult la gîndul libertăţii. Adu-mi iute o sabie şi pregăteşte cîţiva cai…

A bătut ceasul libertăţii. Aude parcă peste mare plînsul şi jalea Iaroslavnei, aude jalea Rusiei. A luat în mînă sabia.

Ovlur i-a vestit pe ceilalţi. Şi toţi s-au furişat din corturi.

Igor i-aşteaptă lîngă ţărm călare. Va da semnalul de plecare — un fluierat ca de nagîţ. Toţi se strecoară acum spre ţărm.

Şi Vladimir e printre ei. El a-ndrăgit pe Conceacovna, însă i-e dor, un dor nespus de casă şi de mirosul cîmpului sorbit din goana calului, în stepele marii Rusii.

Şi Vladimir e printre ei…

Dar ochii dragostei nu-s orbi. Ochii iubirii văd şi-n beznă, aud şi şoapta gîndului. O umbră caldă, mlădioasă şi-ngrijorată se iveşte.

Vladimir! Unde-i, Vladimir?”

Umbra aleargă-n taina nopţii. Taie calea fugarilor. Se lipeşte de Vladimir, şi gîtul i-l încercuieşte.

Nu pot trăi fără de tine. Dacă tu pleci, eu am să mor. Ia-mă cu tine, Vladimir!

Vladimir îi desface braţul încercuit pe gîtul lui.

Iubita mea, am să mă-ntorc. Cu tatăl meu am să mă-ntorc. Te voi smulge cu sabia din corturile hanului. Acuma lasă-mă să plec…

Ea cade în genunchi şi plînge:

Nu pleca, dragul meu! Mai stai! Ţii minte ce-ţi spuneam pe ţărm? O fată nu poate iubi decît o dată, pe vecie. Nici un minut nu mai pot sta fără de tine. Nu pleca…

Tînărul cneaz o-mbrăţişează şi-o sărută pe pletele de abanos, pe ochii-nlăcrămaţi, şi fuge să-i mai ajungă pe ceilalţi.

Stai! strigă ea, cu disperare. Ia-mă cu tine sau rămîi!...

Slugile hanului aud strigătul fetei, şi răsar, s-azvîrl spre ţărmuri.

Zadarnic mai fluieră Igor. Zadarnic mai încearcă Ovlur să facă drum fugarilor. Poloveţii i-au prins în lanţuri..

Au prins pe cneazul de Putivl, pe cei din Trubcevsk şi de Rîlsk. Numai pe Igor nu l-au prins. Cu sabia şi-a făcut drum. Ca helgea albă a sărit într-un tufiş, de-acolo-n altul. Apoi în altul; iar în altul, pînă la marea vineţie…

Ce dulce e să fugi spre casă, spre ţara ta care te-aşteaptă, cînd ai fost prins ca leu-n cuşcă! Ce bine este să alergi în aerul curat al nopţii, cînd ştii că ţinta ta se cheamă nepreţuita libertate! Ce bine este să goneşti, cînd te aşteaptă Iaroslavna!…

Şi el fugea ca helgea albă. A înotat un timp prin Don. S-a săltat repede pe-un ţărm. Şi-ncălecînd un cal din stepă, s-a avîntat către Doneţ, zburînd prin neguri ca un şoim, urmat de credinciosul Ovlur.

Pornind Igor spre libertate, tobele au început să bată. Focuri uriaşe au fost aprinse, să-mprăştie umbrele nopţii.

Conceac, cu barba răvăşită, umbla ca tigrul printre corturi.

Gza, celălalt han, urla sălbatic.

O mie de oşteni să sară în urma mea, poruncea Gza.

Şi altă mie-n urma mea, striga mai tare hanul Conceac.

O să-l ajungem negreşit! O să-l tăiem cu săbiile!

Iar trupul astfel ciopîrţit o să i-l ridicăm în furci.

Caii, în tropot, au ţîşnit, purtînd oştenii-înzăuaţi. Pe două drumuri s-au pornit, cu cei doi hani în fruntea lor. Urlînd ca lupii au pornit.

Igor zbura însă prin stepă, şi în zadar mai alergau caii cei iuţi în urma lui, ducînd pe Conceac şi pe Gza.

În curînd iată şi Doneţul. Pe-aici trecuse Igor într-o zi, cu oastea lui, spre bătălie. Aici se arătase semnul care a-nfricoşat oştenii. Şi iacătă-l din nou aici.

Goneşte către Novgorod.

Caii pe care-i călăriseră Ovlur şi el, repezi ca vîntul, sînt trudiţi. Ajunşi aici se-mpiedică. Cad în genunchi. Alunecă. Abia de mai răsuflă bieţii. În inimi parcă au ciocane. Bat, bat şi bat, şi se sfîrşesc.

Dar cneazul Igor nu se lasă. Trece Doneţul şi ascultă ce-i spune apa rîului:

Cneazule Igor, nu ţi-e mică fala pe care-ai dobîndit-o, dar nici mînia hanilor, că le-ai scăpat, nu e mai mică. Mai mare însă decît toate va fi în ţară bucuria, cînd ruşii vor afla că vii...

Şi cneazul Igor îi răspunde Doneţului cu glas voios:

Nici fala ta, de azi-nainte, Doneţule, nu va fi mică. Ai legănat un cneaz pe ape; nagîţii tăi, şi pescăruşii, şi lebedele l-au păzit. I-ai aşternut pe ţărmul tău un pat de ierburi moi şi calde. Cu bura ta l-ai încălzit, la poalele unui copac. Şi l-ai hrănit cu peştii tăi. I-ai şoptit vechi poveşti ruseşti, în freamătul domol de ape. Doneţule, vei fi cîntat!…

Trece Doneţul cneazul Igor, şi-n urma lui gonesc şi hanii Conceac şi Gza, ca doi lupi suri.

Fuge din nou prin stepa largă; dar teama nu-l zoreşte-acum, ci dorul pentru Iaroslavna. El tot ca şoimul se avîntă, deşi goneşte fără cal; iar Ovlur, Ovlur îl urmează, abia ţinîndu-i urmele. Ce bine e să treci prin stepă, să te zoreşti spre casa ta! Ţărcile se pornesc să ţipe. Corbii-n schimb nu mai croncănesc, iar ciorile au amuţit. Numai ciocănitoarele, tot ciocănind, i-arată drumul, în timp ce alte zburătoare se-nalţă-n slavă şi vestesc, prin cîntec vesel, răsăritul.

Conceac şi Gza nu-l vor ajunge! Hanii s-au oprit locului. S-au întîlnit şi s-au oprit. Nu, nu mai pot să-i prindă urma. Acum Igor e-n ţara Lui. Codrii şi stepa îl slujesc.

Amar, amar va fi de noi, se tînguieşte hanul Gza. Şoimul cel ager ne-a fugit.

Dar îl avem pe şoimuleţ, pe Vladimir tot îl avem. Şi-l vom păstra pe şoimuleţ, ţinut în cuşcă, lîng-o fată, cea mai frumoasă şi mai dragă. Şi şoimul nu ne va lovi, să nu-i ucidem şoimuleţul, rosteşte Conceac, cercetînd stepa întinsă a Rusiei.

Să nu fugă şi şoimuleţul, ducînd cu el fata cea dragă, se căina iar hanul Gza. C-atunci vor năvăli toţi şoimii, şi ne vor ciocăni în frunte. Hanule Conceac, eu mă tem!…

Ceru-i de aur luminat. Fetele cîntă vesele; iară flăcăii se grăbesc să iasă-n calea cneazului. Îi aduc cneazului un cal. Aruncă scuturile-n sus, şi paloşele scînteiază.

Boianul îşi ia-n mînă gusla, şi-n cîntul lui rosteşte astfel:

Hei, bună-a fost învăţătura! Pentru vecie a rămas. Igor, ascultă-i pe bătrîni. Ascultă-l şi pe Sviatoslav — cuvîntul cneazului din Kiev. Tot în unire stă puterea!…

Încîntătoarea Iaroslavna era în turn, încă plîngînd, cînd trîmbiţele au sunat, şi cîntece s-au auzit. Din turn s-a repezit vîrtej.

Igor, asemeni unui şoim, venea întins spre cuibul lui. S-au întîlnit în pragul porţii aşa cum îşi dorise ea. Ea-l adusese. Numai ea!…

Mulţimea se îngrămădise în jurul lor, şi îi privea.

Igor s-a oprit lîngă porţi:

Iertaţi-mă, a rostit el. Mare a fost greşeala mea. Acum însă o voi spăla. Ne vom uni cu ceilalţi cneji. Eu însumi am să merg la Kiev…

Cinstite Igor, bine spui, au glăsuit atunci bătrînii.

Pămîntul îl vom răzbuna. Şi celor duşi le vom aduce prinosul nostru, a spus Igor, plecîndu-se către popor. Pe cîţi se află în robie îi vom scăpa.

Pe Vladimir?

Pe Vladimir, pe Vsevolod şi Sviatoslav, şi cîţi se mai găsesc acolo.

În toate turlele băteau clopote limpezi, de aramă. Igor s-a dat jos de pe cal. Iaroslavna s-a apropiat de cel atît de aşteptat. S-au luat de mînă şi-au urcat, sus, în pristolul părintesc, el, cneazul Igor şi cu ea, cea mai iubită-ntre soţii. Clopote se-auzeau bătînd ca într-o zi de sărbătoare. Şi trîmbiţele sfîşiau văzduhurile dimineţii, vestind întoarcerea lui Igor în toate cele patru zări.

Povestea noastră despre Igor şi oastea lui s-a isprăvit…

Bătrînul care a cîntat-o acolo, în poiana smălţuită, în tabăra oştenilor, ridică degetele ostenite de pe guslă. Focul s-a stins. Toţi au uitat de cină. Un pîlc de nori, aduşi de vînt, se leagănă-n văzduh, ca luntrile Lui Sviatoslav pe Don.

Luna este ascunsă după nori. Barba moşneagului pare o pată albă în întunericul de nepătruns. Rîul se scurge-n noapte, murmurînd. Cîntă şi el legenda despre Igor şi oastea lui vestită de viteji…

sursa: Alexandru Mitru – Din marile legende ale lumii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: