Ghilgames – cea mai veche poveste a lumii (partea a patra)

Ghilgames merse şi merse îndelung. Înfruntă sute de duşmani, haite de fiare flămînzite şi spirite răufăcătoare.

Oamenii-scorpii îl opriră dar dacă înţeleseră că el e două treimi zeu şi numai o treime om, îl sfătuiră să străbată drumul pe care soarele călătoreşte, în timpul nopţii, prin ceţuri negre ca mormîntul şi peste piedici fără număr, pînă ce dă iar de lumină. Grădina zeilor i-acolo, minune nemaiîntîlnită, cu flori de aur şi cu fructe numai din pietre preţioase. Rîuri limpezi îi udă iarba şi florile înmiresmate şi vînturi calme o răcoresc.

Se odihni puţină vreme, prinse puteri şi, după sfatul zeului care-l ocrotise întotdeauna, soarele-cel-cu-păr-de-aur, plecă s-o caute pe Siduri. Siduri era o hangiţă ce cunoştea destule taine.

La început ea se sperie, cînd Ghilgameş bătu la porţi. Obrazul lui i-era brăzdat şi faţa arsă de nelinişti, de suferinţe şi încercări. I se păru un ucigaş. Se linişti doar cînd află că e regele din Uruk, ce vrea să afle Nemurirea.

Hangiţa zîmbi milostivă. Nemurirea nu-i pentru oameni. Zeii şi-o ţin de partea lor. Pămîntenii au datoria să îşi trăiască viaţa dată, precum le-o hotărăşte cerul. Pot însă încerca să-şi smulgă oricît de multe bucurii. Cîntul şi jocul, mai ales, desfătările dragostei, hrana aleasă, băutura, veşmintele de soi şi rîsul. Aceasta-i tot ce pot avea în afară de suferinţe.

Dar Ghilgameş se ţinu tare. Gîndul lui era numai unul.

Amara soartă a oamenilor de-a se preface-n pulbere, după-o prea scurtă vieţuire.

Cum să lupţi împotriva morţii? Şi unde-i Utanapiştim, străbunicul preaînţelept, ca să-l întrebe care-i taina de-a deveni nemuritor?

Hangiţa se înduplecă şi-i povesti despre bătrînul pe care îl căuta Ghilgameş că locuieşte peste mare.

Dar cine oare îndrăzneşte să plutească pînă acolo? Ar întîlni apele-morţii. Apele cele-ntunecate, prin care numai Urşanabi-luntraşul cel fără pereche, sluga lui Utanapiştim — ce are nişte statuete, înzestrate de zei cu haruri neînţelese pentru oameni — abia, abia poate vîsli.

Ghilgameş se însenină.

Aşadar, iată care-i calea!”

Numai că şi Iştar veghea. Ea-l rătăci pe Ghilgameş. Şi el se repezi, furios, şi, fără nici o pricină, sfărîmă statuetele.

Cum să te mai avînţi pe ape? Drumul părea curmat aici şi ţinta regelui Ghilgameş pierdută pentru totdeauna.

Numai că bunul Urşanabi mai cunoştea încă o cale. Dacă Ghilgameş izbutea să taie din pădurea deasă — ce se-ntindea în apropiere — de două ori cîte şaizeci de prăjini lungi — ce măsurau fiecare şaizeci de coţi — le smolea, le scobea cu grijă pe toate cît de-un lat de vîslă şi le-aducea lui Urşanabi, putea fi încă o speranţă. Ghilgameş scoase sabia. Se năpusti-n pădurea deasă. Tăie prăjinile dorite. Le smoli, apoi le scobi. Le aduse lui Urşanabi, urcară în luntre şi plutiră. Trebuia să străbată marea într-o lună şi jumătate. Ei ajunseră în trei zile, prin sîrguinţa lui Ghilgameş. Ajunseră la apa-morţii. Şi Urşanabi-l învăţă pe Ghilgameş să vîre-n apă, la rînd, toate prăjinile. Numai mîna să şi-o ferească de undele ucigătoare. Se sfîrşiră prăjinile.

Ce-i de făcut?

Îşi desfăcu Ghilgameş brîul şi îşi făuri din el parîmă. Iar straiele lui Urşanabi, smulse în grabă, le-nălţă, cu mîna lui, în chip de pînză. Aşa, cu greu, mereu pîndiţi de moartea cea neiertătoare, ajunseră într-un tîrziu la ţărmul unde se afla bătrînul Uta-napiştim. Acesta şi soţia lui erau din stirpea celor vechi, care scăpaseră cu bine din Potopul ce înecase, odinioară, întreg pămîntul.

Şezi lîngă mine, îl pofti străbunul pe urmaşul său, văzîndu-l supt de oboseală. Ce s-a-ntîmplat? Hai povesteşte!

Ghilgameş s-aşeză pe prund. Şi-i depănă, pe îndelete, viaţa şi luptele purtate alăturea de Enkidu. Cum biruiseră împreună pe Humbaba şi taurul cel făurit de zei în cer. Şi-apoi cum zeii, aţîţaţi de Iştar cea necruţătoare, le-a dat pedeapsa cea mai cruntă. L-au cufundat pe Enkidu în somnul cel mai greu, al morţii. Le-a despărţit o prietenie cum nici că mai fusese alta.

Văzîndu-şi prietenul cum doarme, fără putinţă de-a se-ntoarce, el însuşi s-a înfricoşat. Aceasta-i soarta oamenilor? Să biruie-n atîtea lupte, dar să fie călcaţi de moarte? Şi ce e viaţa? Ce e moartea? Ce se petrece „dincolo”? A purces deci pe calea lungă şi bîntuită de vrăjmaşi către el, Uta-napiştim, străbunul lui, ce dobîndise, precum se ştie, Nemurirea. Poate se-ndură, se-nvoieşte să-i dezvelească marea-taină. Poate-l ajută şi pe el să aibă o Viaţă Veşnică.

Bătrînul Uta-napiştim l-a privit îngăduitor.

Ascultă-mă, i-a grăit el, fiindcă-ai bătut atîta cale, şi-ai îndurat atît de multe, doar ca să afli adevărul, îţi voi spune ce s-a întîmplat, cum am aflat despre Potopul pe care zeii-l pregăteau şi cum de-am reuşit să scap.

Ea, zeul înţelepciunii — care spusese adeseori că eu sînt cel mai cumpănit dintre bărbaţii muritori — luase parte la adunarea din Şuruppak, a zeilor, de pe malul Eufratului. Acolo Enlil a strigat că oamenii s-au înrăit, crimele, ura, duşmănia se-nmulţesc ca ciupercile. Şi a propus să se înece pămîntul sub puhoi de ape. Anu şi-a dat încuviinţarea şi-astfel s-a hotărît Potopul.

Numai că Ea mi-a trimis un vis prin care mă vestea de ceea ce urma să vină şi mă-nvăţa să construiesc o corabie foarte mare, pe care să mă salvez eu, soţia, rudele, tot tribul şi animalele pe care voiam să le păstrez în viaţă. Acelora ce mă-ntrebau de ce ridic corabia — corabie cu şase caturi — eu trebuia să le răspund că Enlil, zeul, mă urăşte. Şi eu doresc să mă strămut, cu întreg avutul, neamurile, slujitorii şi prietenii, în ţinuturile lui Ea, cel ce iubeşte-nţelepciunea.

Şapte zile am construit-o — cu tribul meu — corabia. Cînd am sfîrşit, am încărcat-o cu ce era de trebuinţă : hrană, băuturi şi veşminte. Am urcat animalele. Pe urmă, i-am poftit pe oameni. Semnalul sorocit al ploii şi-al revărsărilor de ape mi-l anunţase zeul Şamaş. Am ferecat uşile bine. L-am chemat pe Puzur-Amurri, marinarul cel mai vestit, şi i-am încredinţat, de grabă, cîrma corăbiei în mîini.

De sus, zeul Enlil răcnea că a venit ceasul cel mare al pedepsirii oamenilor. Zeul Nergal, ce stăpîneşte ţinutul negru al morţilor, desfăcu stăvilarele şi apele se revărsară. Cu torţe aprinse alergau spiritele pămîntului şi ce nu se-neca ardea. Ploile nu mai conteneau. Şuvoaiele urlau în munţi, spălau cîmpiile de case, de oameni şi-alte vietăţi. Prăpădul se-ntinsese atît că nu mai putea fi oprit. Înşişi zeii se-nspăimîntară de ce dezlănţuiseră şi se uitau, din înălţimi, la apele clocotitoare, fără să ştie ce să facă şi cum să le poată opri.

Iştar care, ca de-obicei, îl aţîţase pe Anu, îndemnîndu-l să încuviinţeze pieirea muritorilor, acuma se certa pe sine :

De ce-am vorbit atît de crunt în adunarea zeilor? Tocmai eu care-i zămislisem pe pămînteni, prin voia mea, i-am lăsat pradă apelor, fără să mişc măcar un deget, ci apăsîndu-i cît mai mult!”

Şase zile şi şapte nopţi furtuna a tot bîntuit, pînă cînd vîntul, ostenit, şi-a lăsat aripile-n jos. De grab’, am deschis o fereastră. Apa învăluise totul, nici un zgomot nu s-auzea. Pierise tot ce era viaţă. Corabia se înţepenise în coasta muntelui Nitsir. Dînd drumul unui porumbel, am vrut să văd ce se întîmplă. Neavînd unde să s-aşeze, porumbelul s-a întors la noi. Am slobozit şi-o rîndunea. Cu ea s-a petrecut la fel.

Abia în ziua următoare, cînd am dat drumul unui corb, acesta nu s-a mai întors, căci apele începuseră să se retragă în matca lor. Atunci am deschis uşile, dîndu-le voie tuturor să se împrăştie în lume. Iar eu am adus sacrificii puternicilor zei cereşti. Am săpat gropi şi-am turnat apă, neîncepută, de izvor, făcîndu-le astfel libaţii. Zeii s-au adunat voioşi, amirosind miresmele. Şi Iştar i-a poftit pe zei să se bucure de libaţii.

Numai Enlil n-aş vrea să vină, a spus Iştar, încrîncenată, fiindcă el a urzit Potopul.

Dar iată că sosi şi Enlil mai mîniat decît oricînd. Aflase că scăpasem noi.

Cine oare a destăinuit vreunuia din pămînteni că-n cer se pregătea Potopul? Nu cumva Ea înţeleptul? răcnea el fără stavilă.

Ea nu se înfricoşă, ci îl răspunse lui Enlil:

Cum ai putut pune la cale fără să cîntăreşti destul o faptă atît de dureroasă?

Pe pămînt erau mult prea mulţi păcătoşi şi răufăcători.

Bun. Să-i fi pedepsit pe ei, dar nu întreaga omenire. Crezi că e drept să sufere nevinovaţii pentru-aceia care n-au cugetul curat? Şi eu mai află că n-am spus nici unui om vreun cuvinţel despre ce puneai tu la cale. Ci i-am trimis numai un vis făpturii mele credincioase, bunului Uta-napiştim.

Ascultîndu-l pe zeul Ea, Enlil şi-a îmblînzit pornirea. Căinţa părea că-l încearcă. S-a urcat pe corabie. Ne-a luat de mîini pe amîndoi, pe soţia mea şi pe mine. Ne-a îndemnat să îngenunchem şi, binecuvîntîndu-ne, a hotărît să vieţuim, de-atunci-nainte, în acest loc, la marginile apelor. Dar nu ca oameni, ci ca zei, nemuritori asemeni lor.

Bătrînul Uta-napiştim îşi isprăvise povestirea:

Tu cum socoţi că ai putea, îl întrebă el pe Ghilgameş, să îl convingi pe zeul Enlil că meriţi să ai nemurirea? Haide să te pun la-ncercare. Sileşte-te să nu adormi şase zile şi şapte nopţi. Te prinzi?

Mă prind, zise Ghilgameş.

Dar nu stătu cîteva clipe şi-o ceaţă îi cuprinse ochii. Somnul îl coborî ca-n moarte. Şase zile şi şapte nopţi nici că se mai trezi din somn. Nici nu ştia ce e cu el. Să fi fost voia lui Enlil? A lui Iştar, marea zeiţă, zeiţa care-l duşmănea? A lui Anu stăpînul lumii peste cer şi peste pămînt? Cine-ar putea să înţeleagă?

În fiecare zi soţia lui Uta-napiştim cocea cîte o pîine pentru el şi făcea cîte-un semn pe zid.

Cînd se trezi, totuşi, din somn, Ghilgameş se înfioră.

Oriunde sînt, oriunde merg, şi chiar în somn, glăsui el, moartea se află lîngă mine.

Se povesteşte că Ghilgameş, atunci sau poate mai tîrziu, sau mai-nainte, nu se ştie, prin voia lui Ea, slăvitul, ar fi grăit cu Enkidu, cu duhul lui, cel slobozit cîteva clipe din Infern.

Şi Ghilgameş l-ar fi întrebat ce-i „dincolo” şi care-i legea ce cîrmuieşte subpămîntul?

Iar Enkidu i-ar fi răspuns, că „dincolo” nu-i decît jale şi pulbere fără hotar.

Noroc că vorba dintre ei a fost curmată tot de zei, tot din voinţa zeilor, ce-ngăduiseră şi-aşa, la rugămintea lui Ghilgameş, mai mult decît puteau chiar ei îngădui celor-de-jos. Altminteri, regelui Ghilgameş, cuvintele lui Enkidu i-ar fi strivit şi cugetul, şi tot adîncul inimii.

Bătrînul Uta-napiştim, înţelegîndu-i suferinţa, i-a poruncit lui Urşanabi să-l ducă pe urmaşul lui de pe tărîmul apelor către pămîntul părintesc. Atîta că, mai înainte, trebuia să se cureţe de tot ceea ce-l întinase. Să se ducă la un izvor ce se afla pe ţărmul mării. Să-şi zvîrle pieile de fiare ce îl acoperiseră. Şi, curăţat de răni cu plăgi, să îşi îmbrace un veşmînt nou. Chiar legătura de la frunte să-i fie mereu proaspătă. Şi-aşa să plece spre Uruk.

Se pregătea tocmai de drum, cînd soaţa străbunului său spuse lui Uta-napiştim:

Îl vezi? A îndurat destul. A colindat pe mări şi ţări. Şi-acum se-ntoarce în Uruk. Ar trebui să-i faci un dar.

Bătrînul i-arătă o plantă cu florile mirositoare şi toată zimţată de spini, asemeni unui trandafir.

Creşte numai pe fundul mării. Este doar una singură. Şi dacă te hrăneşti cu ea nu mai mori şi nu-mbătrîneşti.

Fericit pînă peste poate, Ghilgameş s-azvîrli în mare. Căută-n- delung pe fundul ei. Şi, iat-o, floarea e aici.

Ce norocos sînt! se gîndi.

Cînd îmi pierdusem orice vise, nu mai aveam nici o nădejde, am dobîndit tot ce rîvneam. Abia aştept s-ajung acasă. Prin planta asta minunată, vom izgoni din Uruk moartea. Şi bătrîneţea, şi urîtul. Spaimele ce ne mistuie.”

Înşfăcă floarea fermecată, neţinînd seama că în palmă i se-nfigeau spinii-ascuţiţi şi din carne îi curgea sînge.

Se-ntoarse, bucuros, pe mal. Îi mulţumi străbunului şi soaţei lui, din inimă. Se urcă în corabie, alăturea de Urşanabi, visînd, vesel, la zilele de tinereţe fericită pe care-avea să le trăiască în Urukul lui strămoşesc.

Călătoriră aşa o vreme. Făcură întîi un popas. Se odihniră şi plecară cu corabia mai departe. La cel de-al doilea popas, regele zări un pîrîu. Un izvor îl hrănea cu apă limpede şi îmbelşugată. Încins şi bucuros, Ghilgameş gîndi ce bună ar fi o scaldă.

Dar, în timp ce se cufunda în undele răcoritoare, un şarpe fu atras de planta pe care regele Ghilgameş şi-o ascunsese în veşminte. Mireasma ei îl tulbura. Şarpele se tîrî uşor şi mîncă planta fermecată. Îndată solzii îi căzură şi-şi îmbrăcă o piele nouă, întinerind cît ai clipi.

Ghilgameş, cînd se-napoie, văzu tot ce se petrecuse. Planurile-i se năruiră. Durerea veche-l copleşi.

De ce m-am zbuciumat atît? Pentru cine m-am străduit şi mi-am sleit puterile? se-ntreba el nedumerit. Nepieritor nu e nimic. Totu-i firav şi trecător. O, Şamaş, unde e dreptatea?

O zi gemu lîngă izvor, muşcîndu-şi pumnii disperat. Soarele-cel-cu-păr-de-aur strălucea în înaltul bolţii.

Lumina Lui e fără moarte, se dumiri atunci Ghilgameş. Noaptea n-o poate birui. Şi faptele vitejilor pentru binele oamenilor şi adevărul lor, la fel. Şi cîntecele despre cei ce nu-şi precupeţesc puterea înfruntînd forţa răului. Aceasta-i NEMURIREA LOR.

sursa: Alexandru Mitru – Din marile legende ale lumii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: