Astronomie si mitologie

Originile străvechi ale astro­nomiei, practicată de babilonieni şi de egipteni şi adusă la un nivel deosebit de evoluat de către greci, se confundă cu cele ale Astrologiei, de care a fost strîns legată în lumea antică. Problemele ce par să fi stat la baza primelor speculaţii sînt observarea mişcării aparente a Soarelui, a Lunii şi a stelelor, originea lumii, forma şi poziţia Pămîntului în univers. Bazîndu-se pe solide noţiuni de geometrie şi pe încli­naţia spre speculaţia filosofică, recurgînd, de asemenea, la observaţiile babilonieni­lor, grecii au obţinut rezultate teoretice remarcabile. Dar, în paralel cu cercetarea ştiinţifică, s-a dezvoltat şi o literatură, cu precădere poetică, ce tinde să vadă în astre şi mişcările acestora eroi, zeităţi şi perso­naje legendare, să interpreteze într-o formă mitologică şi religioasă problema originii lumii şi să găsească explicaţii poetice şi legendare la întrebările privind forma şi poziţia Pămîntului.

Identificarea astrelor cu divinităţi, eroi şi personaje mitologice a dus la apariţia unei literaturi deosebit de bogate, atît în lumea greacă, cît şi în cea romană.

Helios

Soarele (Helios la greci) era fiul titanilor Hiperion şi Tia; surorile sale erau Aurora şi Luna. Homer spune că el răsărea în fiecare dimi­neaţă din Ocean la Răsărit (unde poeţii ulteriori situau strălucitorul său palat) şi că străbătea întregul cer pentru a coborî din nou în Ocean la Apus pe seară, gata să-şi reînceapă drumul în ziua următoare, într-un car tras de cai splendizi. Consi­derat un zeu care vede şi aude totul (în Imnul homeric către Demetra, de exemplu, el o înştiinţează pe Demetra că fiica sa Persefona a fost răpită), mai tîrziu este identificat cu Apollo.

Luna (Selene la greci) este, la rîndul ei, identificată cu zeiţa Diana.

Pămîntul, numit Geea de greci, este per­sonificat într-o zeiţă cu origini străvechi, care îl zămisleşte pe Uranos, Cerul, şi devine mai apoi soţia acestuia.

Fiecărui astru de pe cer, fiecărei stele, planete sau constelaţii, mitologia îi asociază un erou sau o divinitate; numeroase povestiri despre metamorfoze se încheie cu urcarea protagonistului la cer, unde acesta ia înfă­ţişarea unui astru sau a unei constelaţii a zodiacului.

Încercarea de a explica originea lumii prilejuieşte, mai ales în mitologia greacă, numeroase cosmogonii, cea mai veche pe care o cunoaştem ca fiind aceea a lui Hesiod din Teogonia: „Spuneţi cum au luat fiinţă, cu primii zei odată, Glia/ Pîraiele, întinsa mare cu apriga-i tălăzuire,/ Şi astrele strălucitoare, văzduhul larg boltit deasupra”). Genea­logiile zeilor pornesc de la originile lumii: „La început de începu­turi fu Haosul, iar dup-aceea/ Spătoasa Glie […] de-asemeni Eros […]. Din Haos se-ntrupă Erebos şi Noaptea, neagră-ntruchipare./ Ci Noaptea odrăsli la rîndu-i Eterul şi Lumina zilei”), iar povestea originilor universului se identifică într-o nesfîrşită genealogie divină.

Deosebit de interesantă apare şi cosmologia orfică; faţă de cea hesiodică, ea prezintă cîteva deosebiri semnificative. Mai tîrziu, în Timaios, Platon adoptă în mod deliberat forma mitului pentru a-şi expune teoria despre cauza lumii, pe care el o vede în demiurg, artizanul ce plăs­muieşte o materie informă după schema reprezentată de realitatea ideală. Mai tîrziu, în prima carte din Metamorfoze, Ovidiu povesteşte cum s-a format lumea: „înainte de mare, de pămînt şi de cerul care acoperă toate, în întregul univers era o singură înfăţişare a naturii pe care oa­menii au numit-o haos, o masă fără formă şi fără închegare. Nu era altceva decît o îngrămădire primitivă, o adunătură fără rînduială de seminţe ale lucrurilor, ce nu aveau legătură între ele! […] Nimic nu avea o formă anumită şi unele se împo­triveau altora: într-un singur corp frigul lupta cu căldura, umezeala cu uscăciunea, elementele tari cu cele moi, cele grele cu cele uşoare. Acestei lupte i-a pus capăt un zeu şi o natură mai bună. Căci a despărţit pămîntul de cer, uscatul de ape şi a deose­bit cerul limpede de aerul cel des al atmo­sferei. Pe acestea, după ce le-a descurcat şi le-a scos din îngrămădeala oarbă, le-a pus pe fiecare la locul lor şi le-a legat printr-o pace armonioasă”.

Forma pămîntului şi poziţia sa fac, la rîndul lor, obiectul unor povestiri în care credinţele religioase, fantezia şi legendele mitologice se împletesc cu speculaţia filo­sofică şi ştiinţifică. În concepţia poeţilor arhaici, mai ales a lui Homer şi a lui Hesiod, pămîntul este un disc plat încon­jurat de un rîu circular, Oceanul, care nu are început şi nici sfîrşit, întrucît se varsă în el însuşi. Deasupra pămîntului se află cerul de bronz, care e un soi de strachină aşezată pe circumferinţa oceanului şi care, fiind sălaşul zeilor, este indestructibil şi incoruptibil ca bronzul. Ce se găseşte de­desubtul pămîntului provoacă în rîndul poeţilor antici o mai mare perplexitate. Xenofan îşi închipuie că există nişte rădă­cini care îi dau pămîntului stabilitate şi siguranţă şi care coboară la nesfîrşit. Hesiod formulează ipoteza unui abis adînc, a unui „întuneric ceţos”, Tartarul, presupunînd că între cer şi pămînt este aceeaşi distanţă ca între pămînt şi Tartar: „O nicovală de aramă, căzînd din ceruri nouă nopţi/ Şi nouă zile, va atinge pămîn­tul în a zecea zi./ Ci tot atît de depărtată e glia de Tartarul negru,/ Căci nicovala de aramă căzînd de pe pămînt, va face/ Tot nouă nopţi şi nouă zile şi-a zecea zi va fi-n Tartar” (Teogonia). Cît despre adîncimea Tartarului, aceasta e insonda­bilă : „...la capătu-i n-ajungi/ De-ar trece-un an întreg din clipa cînd ai trecut de poarta ei” (ibidem). Prin urmare, mi­tologia concepe un univers alcătuit din niveluri suprapuse, complet diferite unul de celălalt: cerul este sălaşul lui Zeus şi al zeilor nemuritori; pămîntul este spaţiul oa­menilor ; Tartarul este împărăţia morţilor şi a zeilor subpămînteni.

Atlas

Mitologia ne transmite povestea lui Atlas, gigantul care, întrucît a avut îndrăzneala să lupte împotriva olimpienilor, a fost pedepsit de Zeus şi condamnat să ţină pe umeri bolta cerească. Sălaşul său se afla într-un loc imprecis din extremul Occident, fie în ţinutul Hesperidelor, fie în îndepăr­tatele tărîmuri ale hiperboreenilor. Într-o epocă mai tîrzie, Atlas a fost considerat un astronom care i-a învăţat pe oameni legile ce guvernează cerul, fiind mai apoi divinizat.

Pe un alt plan, Tales concepe un pămînt care pluteşte pe ape. Anaximandru crede că pămîntul are forma unui cilin­dru care se echilibrează la centru fără să aibă nevoie de vreun punct de sprijin, din moment ce se află la o distanţă egală de toate punctele şi, ca atare, nu suferă solici­tări pentru a se mişca în nici o direcţie. Anaximene, ca şi, înainte de el, Anaxi­mandru, este convins de devenirea ciclică a lumii, care se dizolvă periodic în princi­piul originar şi tot periodic recapătă formă, regenerîndu-se. De la ideea centrală a de­venirii porneşte şi gîndirea lui Heraclit. Pitagora, care a elaborat o serie de con­cepţii astronomice însemnate (sfericitatea pămîntului, izolarea în vid a acestuia) şi care cel dintîi a numit lumea cosmos pentru a sublinia ordinea ce o caracterizează, este convins că stelele fixe aparţin unei sfere rotitoare, că şapte corpuri cereşti (Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Iupiter, Saturn) fac parte din tot atîtea sfere, şi că între sfere numere şi notele muzicale există raporturi strînse. Pitagoreicii situau în centrul universului focul, numit şi Hestia, sau Mama Zeilor; altar al universului, vatră, tron al lui Zeus, el este centrul din care se propagă forţa ce guvernează lumea. Este demn de observat că, în pofida dimen­siunii mitice a unora dintre aceste con­cepţii, pitagoreicii au fost primii care au prezentat o doctrină de tip heliocentric. Astronomia epocii clasice însă, cea a lui Platon şi a lui Aristotel, cu toate imaginile poetice şi sugestive pe care Platon le extrage din mitologie şi la care s-a făcut trimitere, dobîndeşte o dimensiune mai riguroasă şi ştiinţifică, legată de filosofia naturii şi de progresele din matematică şi geometrie. Distanţa ce o separă de mitologie sporeşte tot mai mult.

Concepţiile despre forma şi poziţia pămîn­tului influenţează şi credinţele religioase referitoare la locul unde se află sălaşul zeilor şi lumea de dincolo. Lipsa unei dogme sau a unei concepţii coerente asupra lumii de dincolo la greci şi la romani explică de ce viziunea asupra lumii subpămîntene se modifică mult de la o epocă la alta, une­ori de la o regiune la alta, iar credinţele populare pot convieţui cu fanteziile elabo­rate de poeţi. În Iliada, lumea morţilor se află sub pămînt; în Odiseea, este plasată la hotarul extrem al lumii, dincolo de Ocean, în Teogonia, lumea subpămînteană apare stratificată într-un regat al lui Hades, unde zeii olimpieni i-au aruncat pe titani, şi Tartarul unde zeii îşi trimit duşmanii. Cîmpiile Elizee, situate la hotarul extrem al lumii, sau Leuce, Insula Albă, sau Insulele Fericiţilor descrise de Hesiod sînt locurile, de multe ori avînd o poziţie nede­finită, unde eroilor le este îngăduit să ducă o viaţă fericită şi lipsită de griji. Lumea romană, care asimilează multe dintre tra­diţiile lumii greceşti, se străduieşte să pro­pună ca acces la împărăţia de dincolo de mormînt un loc precis, care poate fi lacul Avernus sau peştera Sibilei de la Cumae. Nici lăcaşul zeilor nu are o poziţie geo­grafică precisă: din Hades la Olimp, din Parnas la Helicon, din adîncurile mării la interioarele templelor, zeii par să se risi­pească pe pămînt fără să ocupe o sferă cerească anume. Dacă trebuie să-i adune laolaltă, poeţii aleg îndeobşte, pentru a-i găzdui, Olimpul şi lăcaşul lui Zeus. În ciceronianul Somnium Scipionis, astrele devin sălaşul sufletelor oamenilor iluştri. Ca atare, în concepţia mitică asupra uni­versului, împărăţia zeilor şi cea a morţilor nu au o poziţie care să poată fi stabilită cu precizie.

Anna Ferrari – Dicţionar de mitologie greacă şi romană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: