P.P. Carp. Cariera politică a unui conservator convins

Reevaluarea conservatorismului românesc impune recuperarea imaginii unor personalităţi istorice ţinând seama, în mod firesc, de contextul intern și internaţional în care au evoluat, de ideologia pe care au împărtășit-o și, mai ales, de limitele de gândire sau acţiune inerente acestei adeziuni (un conservator nu poate să reacţioneze ca un liberal sau ca un socialist).

Printre politicienii modernităţii românești a cărui reconsiderare o văd necesară se numără și conservatorul P. P. Carp care, în cincizeci de ani de carieră, s-a individualizat în lumea politică românească prin curajul de a-și exprima deschis opiniile indiferent de auditoriu (politicieni, rege, mase), prin refuzul compromisului (în viaţa publică sau în cea privată), prin activitatea legislativă (subordonată principiului: soluţii concrete la nevoile unei societăţi aflate în tranziţie) și prin civilitatea nedezminţită a comportamentului.

Se vorbește tot mai mult astăzi despre lipsa de convingere a oamenilor politici, cea mai evidentă dovadă a acestui fapt fiind migraţia politică de la un partid la altul și schimbarea frecventă a orientărilor ideologice. De aceea, cred că este necesară readucerea în atenţie a unor persoanalităţi politice aflate la polul opus faţă de acest tip de politician multilateral orientat ideologic și politic.

P. P. Carp a fost unul dintre aceștia. Din păcate, modelul politic pe care l-a întruchipat nu a generat urmași prea mulţi care să formeze o masă critică ce să domine viaţa politică românească, motivele fiind diverse: aspecte ce ţin de personalitatea omului politic, capacitatea societăţii românești de a-și asuma anumite modele ș. a.

Ceea ce voi avea în vedere în studiul de faţă va fi modul în care acest conservator și-a asumat ideologia la care a aderat. În construirea întregii sale cariere, el a urmat un principiu fundamental al conservatorismului: gradualismul. Chiar dacă a debutat în politica mare devreme, P. P. Carp nu s-a grăbit, ci și-a urmat traseul politic pas cu pas. Al doilea aspect ce dovedește asumarea existenţială a conservatorismului îl constituie modul în care și-a conceput programul politic și metodele propuse în mod constant pentru reformarea societăţii românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

 1. Gradualismul unei cariere politice

Evoluţia politică a lui P. P. Carp a fost una graduală, în care fiecare etapă a reprezentat rezultatul unui efort precedent. Munca, mijloc propus de Carp în vederea creării unor fundamente solide ale dezvoltării societăţii românești, a fost una dintre valorile fundamentale pe care le-a urmat de-a lungul întregii sale cariere. În ceea ce-l privește, ea a luat forma efortului intelectual deși, potrivit unor surse, nici cel fizic nu a fost dispreţuit (la vârsta de 70 de ani, politicianul planta nuci pe moșia de la Ţibănești).

Carp nu s-a „aruncat pe tărâmul politicii” imediat ce s-a întors în ţară după încheierea studiilor universitare (1862) ci, mai întâi, și-a creat un nume în planul culturii. Abia atunci când și-a descoperit vocaţia politică (1865) trecutul lui estetic a fost „mistuit de văpaia patimii politice”, după cum afirmă Gane. Iar trecutul cultural a însemnat participarea la „prelecţiunile populare” iniţiate de către Maiorescu – traduceri din Shakespeare (Macbeth și Othello) și din Humboldt, recenzii la Ioan Vodă cel Cumplit și Răzvan Vodă ale lui B. P. Hașdeu (1866, 1867), la fabulele lui Sion (1870), la poemul Radu al lui R. Roman (1878). Prin toate aceste manifestări literare, Carp a reușit să se impună în faţa junimiștilor și a opiniei publice cultivate din România mică drept „cel mai aspru critic și cel cu cunoștinţe mai întinse”.

După trei ani petrecuţi în capitala moldavă (1862-1865), el a plecat la București (definitiv în 1880), „la centru”, pentru a se iniţia în politică și pentru a-i cunoaște pe actorii politici ai vremii. Acolo s-a implicat în acţiunea de răsturnare a lui Cuza, din februarie 1866. Nu avem prea multe amănunte ale participării la acest act politic, dar prezenţa lui ca secretar intim al Locotenenţei Domnești (autoritatea provizorie instaurată după detronarea „domnului unirii”) favorizează ipoteza unei recompense. Funcţia a impus îndeplinirea unor misiuni precum cea de la Paris (neoficial), cu scopul sondării atitudinii lui Napoleon al III-lea faţă de aducerea prinţului Carol I pe tronul românesc, cea de la Iași, în vederea detensionări mișcării separatiste izbucnite în 1866 și cea din Basarabia (buna ei îndeplinire i-a atras felicitări din partea lui M. K. Iepureanu). Și cu toate acestea, după întronarea lui Carol I nu-l găsim pe Carp „aranjat” într-o funcţie din aparatul de stat sau în parlament, ci în diplomaţie.

Cred că opţiunea expresă pentru diplomaţie a unui tânăr de 29 de ani poate constitui încă o dovadă a seriozităţii cu care Carp a privit spre propria-i carieră. Recunosc în spatele ei dorinţa acestuia de a-și crea competenţe într-un domeniu conex politicii (precum diplomaţia) și intuiţia că o bună reputaţie făurită aici putea să aducă beneficii, în viitor, unui om politic. Astfel, în perioada 1866-1867, îl găsim în funcţia de secretar al Agenţiei române de la Paris. Pe lângă activităţile inerente funcţiei sale, Carp s-a arătat preocupat de lărgirea cercului cunoştinţelor prin intrarea în contact cu cercurile oficiale franceze, cu diplomaţia străină și participând la petrecerile mondene de la Compiègne, unde, ne asigură Gane, era un oaspete obişnuit.

Cunoașterea din interior a lumii diplomatice și contactul direct cu realităţile internaţionale i-au permis să-și contureze o imagine asupra acestui domeniu. Dovada stă în faptul că, în 1868 (în parlament) și 1869 (în publicistică), el și-a expus un punct de vedere propriu asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale și a poziţionării pe care România trebuia s-o adopte pe plan extern. Experienţa dobândită, perspectiva proprie asupra realităţilor internaţionale și buna cunoaștere a limbii și problemelor spaţiului german au fost atu-uri pentru trimiterea sa în misiunile de la Viena (în 1871-1873 și 1882-1884) și pentru numirea lui în fruntea Ministerului Afacerilor Străine (1870 și 1888-1889).

Scurta misiune de la Paris a scos la iveală o trăsătură care, în timp, a devenit definitorie pentru politicianul Carp, și anume respingerea compromisului. Decât să încalce un principiu, el a preferat să renunţe la funcţia pe care o avea: „Pentru o şefie, care era trecătoare, eu nu sacrific idei care nu sunt trecătoare”, avea să afirme Carp, în 1912, referindu-se la un context diferit (alegerea sa ca președinte al Partidului Conservator, în 1907). Mai putem nota și alte gesturi ce dovedesc respectarea acestui principiu. La 5 iulie 1867, el primea instrucţiuni din partea superiorului său ierarhic, ministrul de externe Ștefan Golescu, să dezmintă afirmaţiile potrivit cărora guvernul român era favorabil formării comitetelor bulgare pe teritoriul său. Pe 21 iulie, el făcea cunoscută guvernului intenţia sa de a se întoarce în ţară. „Am rămas la Paris – afirma Carp de la tribuna parlamentului, în 1868 – pentru că împrejurările politice nu permiteau d-lui Brătianu să trimeată un altul deși i-am dat de știre că nu mai vreau să rămân. Pentru aceasta eram oare silit să urmez ordinelor nedemne ce le primeam?”.

Cu toate că orientarea lui era una cert conservatoare încă din momentul debutului parlamentar (1868) și cu toate că a fost cooptat, împreună cu alţi junimiști, în formula cabinetelor conservatoare M. K. Iepureanu – ca ministru de externe, în 1870) – și L. Catargiu – ca succesor al lui Maiorescu la Instrucţiune, în 1876 – sau a primit propunerea de a reprezenta România la Viena (1871-1873), Carp nu numai că și-a menţinut individualitatea politică, dar a căutat s-o sporească. A refuzat să se înregimenteze în organizaţia politică a conservatorilor odată ce acesta a fost înfiinţată (în 1880), iar rezerve și-a manifestat până târziu, în 1907, când a devenit președinte al tuturor conservatorilor. Distanţarea de „vechii conservatori” din jurul lui L. Catargiu a explicat-o prin atitudinea lor de neimplicare în proclamarea regatului (în 1881), prin respingerea (iniţială) a politicii de orientare a României spre Puterile Centrale (indicată de Carp din 1869 și reiterată de Maiorescu la 1880) și, mai cu seamă, prin lipsa unui program conservator aplicabil.

Statutul de lider al „noilor conservatori” i-a permis lui Carp să accepte propunerea liberală de a merge la Viena (1882-1884) pentru a rezolva chestiunea Dunării, prilej cu care a fost perfectată reorientarea politicii externe românești (al cărei iniţiator a fost). Tot el a fost cel care a elaborat Era Nouă (1884), programul politic al „conservatorilor de mâine”, prin care aceștia răspundeau nevoilor vremii.

Amplificarea neînţelegerilor cu „vechii conservatori”, ca urmare a alianţei lor cu liberalii lui Gh. Vernescu și a participării lor la „Opoziţia Unită”, a dus la înfiinţarea unui club parlamentar al constituţionalilor (în 1889) și apoi a unei formaţiuni politice conservatoare noi, Partidul Constituţional (în 1891), a căror lider a fost Carp. Asumarea de către toţi conservatorii a programului carpist a făcut posibilă rodnicile guvernări junimisto-conservatoare din perioada 1888-1895. Punctul culminant al evoluţiei sale politice a fost atins către sfârșitul carierei, când a fost desemnat președinte al Consiliului de Miniștri (1900-1901; 1910-1912) și apoi acceptat ca lider al tuturor conservatorilor (1907-1913).

Prin această trecere în revistă a celor mai importante momente ale carierei politice a lui P. P. Carp am căutat să dovedesc că această carieră a avut o evoluţie graduală. Dar, gradualismul acesta nu implică linearitatea. Evoluţia sa politică a fost una complexă, precum mediul în care s-a petrecut. Carp a debutat în politică, după propria-i spusă, ca „soldat” și, cu toate că a dovedit că are în rucsac bastonul de mareșal (prin capacitatea de a alcătui un program politic aplicabil, prin viziunea proprie în politica externă și prin consecvenţa în a le pune în practică), cu greu i s-a recunoscut acest rol. La trei ani de la debutul politic (în 1866), el a ajuns ministru de externe (în 1870, la 33 de ani), dar în 1888, când a fost constituit un guvern pur junimist, nu lui i s-a încredinţat președinţia Consiliului de Miniștri, cu toate că era cel mai îndreptăţit dintre conservatori să o primească, ci lui Th. Rosetti. Cu toate că era văzut ca succesor firesc al lui L. Catargiu la conducerea Partidului Conservator, la dispariţia fizică a acestuia (în 1899) preferat a fost G. Gr. Cantacuzino, conservator cam lipsit de merite personale. Abia către sfârșitul carierei sale, la o vârstă înaintată, a ajuns în funcţiile pe care le merita: la 63 și 73 de ani a fost numit prim-ministru, iar la 70 (în 1907) a ajuns șef al conservatorilor.

Toate funcţiile prin care s-a perindat în cariera sa politică (parlamentar, ministru, prim ministru și șef de partid) nu au venit cuminţi una după cealaltă. De aceea, ţinând cont de această evoluţie zigzagată, cu pași înainte care au venit destul de greu și cu surprinzători pași înapoi, cred că ceea trece peste timp este tocmai seriozitatea și tenacitatea pe care Carp le-a dovedit de-a lungul întregii sale cariere politice.

 2. Era Nouă – soluţii pragmatice la nevoi reale

O altă componentă viabilă a modelului politic carpist este, cred, pragmatismul care a stat la baza soluţiilor sale la nevoile unei societăţii aflată în plin proces de tranziţie către capitalism. Programul politic Era Nouă elaborat de Carp în perioada 1879-1884 s-a deosebit de acela al „vechilor conservatori” tocmai prin caracterul său practic, lipsit de proiecţii utopice. Importanţa pe care acesta a acordat-o caracterului platformei politice reiese, pe de o parte, din refuzul lui de a adera la organizaţia politică a conservatorilor. Într-un discurs din 1889, Carp descria situaţia Partidului Conservator de la începutul anilor ʼ80 astfel: „sub punctul de vedere al ideilor, era adeseori așa de împestriţat, era adeseori împărţit în câmpuri atât de depărtate unele de altele, încât o politică serioasă […] nu-mi părea posibilă”.

Acceptarea programului carpist a fost una dintre condiţiile participării junimiștilor politici la guvernările perioadei 1889-1895. Guvernul gen. G. Manu (1889-1891) era apreciat de către Carp (a cărui prezenţă ministerială a fost respinsă chiar de către general) pentru că lucra „pe bază de idei moderne și cu ochii ţintiţi spre viitor”, iar despre cel condus de L. Catargiu (1891-1895) spunea că a fost unul dintre „cele mai fecunde şi cele mai folositoare pentru această ţară”.

Programul Era Nouă, platformă de acţiune a unui om pragmatic („Eu cu doctrinele nu prea întreţin lumea”, spunea Carp), a cuprins măsuri precum inamovibilitatea în magistratură, înlăturarea agiului, legea comunală, legea meseriilor, reformarea învăţământului și descentralizarea administrativă. Într-un cuvânt, acest pachet legislativ trebuia să marcheze sfârșitul formelor fără fond (derapaje) ivite în societatea românească în cursa ei spre modernizare: corupţia, funcţionarismul (apărut ca urmare a „aruncării pe tărâm politic” a întregii naţiuni, în dispreţul activităţilor economice), centralizarea, lipsa burgheziei române, inadecvarea formelor moderne la situaţia reală a ţărănimii, lipsa efortului de gândire și acţiune proprie, lipsa de aderenţă a fondului intern la instituţiile moderne etc. În viziunea lui Carp, anomaliile puteau fi corectate prin acţiuni ce aveau în vedere ridicarea fondului (cultură interioară) la nivelul formei (civilizaţie) și care se concretizau în: dezvoltarea spiritului civic („voim să se deprindă cetăţeanul să fie cetăţean nu numai când vine la Bucureşti, dar şi acasă la el”) prin formarea celei de a treia clase sociale care să dovedească un comportament burghez organizând școlile de meserii, înfiinţând breslele și încurajând dezvoltarea spiritului asociativ al meseriașilor, combătând apariţia proletariatului rural (împiedicarea divizării loturilor mici) și încurajând răspândirea unei pături ţărănești mijlocii (noi împroprietăriri, noi ocupaţii complementare agriculturii, reglementarea raporturilor de muncă dintre ţărani şi moşieri şi educarea forţei de muncă tinere în şcoli agricole sau pe cale administrativă). Doar intervenind la nivel social în spiritul muncii creatoare de valori materiale se putea schimba caracterul organizării politice românești, evoluând de la stadiul unei democraţii „bugetare” spre una „a muncii” (burgheză).

Spre deosebire de alţi junimiști precum Maiorescu, critica lui Carp a fost îndreptată nu atât împotriva importului de forme, cât împotriva absenţei preocupărilor pentru adecvarea fondului la forma preluată. Utilitatea importului era recunoscută: „Generaţiuni întregi au venit să ne aducă înapoi de acolo (din Occident) o cultură care ne lipsea și pentru care ne-ar fi trebuit poate lungi secole ca să o avem, dacă ar fi fost să o creăm, reduși fiind la propriile noastre forţe”. Ceea ce trebuia combătut era lipsa de muncă: „La umbra citaţiunii nu se ascunde la noi decât lipsa de muncă” sau „am uitat însă că odată cu ideea și legea am fi trebuit să introducem și metoda ce le-a creat”. Împrumutul neselectiv, care nu ţinea seama de eficacitatea formei în patria-mamă și nici de stadiul de dezvoltare atins de ţara de adopţie, era, în concepţia lui Carp, la fel de nefast ca și dezinteresul pentru adecvare.

Preluarea unei teorii din altă ţară trebuia precedată de un studiu pentru a se vedea „dacă sunt posibile sau nu, dacă se potrivesc ori nu cu actuala stare de lucruri; fiindcă aici este ştiinţa, căci altminteri cine n-ar fi învăţat?”. Sau: „Pentru unii ştiinţa este tot ce se află tipărit. Au găsit negru pe hârtie albă ideile vreunui autor, i-au adoptat vederile, fără să-şi dea seama dacă teoria merge cu practica, dacă dificultăţile realizării se supun aspiraţiilor abstracte”. Vorbind despre activitatea sa reformatoare, el a revendicat pentru sine nu originalitatea acesteia, ci efortul selecţiei: „Eu, om practic, am crezut că este bine să fac ceea ce a dat roade bune în alte ţări”.

Un alt motiv care reclama necesitatea unui program politic concret, bazat nu pe „idei ce stau în aer, dar pe idei practice şi bine codificate”, era acela al diferenţierii partidelor. Oferind un răspuns clar la întrebarea „care sunt interesele generale ale căror apărători vrem noi să ne facem?”, platforma indica grupul-ţintă căruia formaţiunea politică i se adresa. Neputinţa identificării interesului general pe care trebuia să-l satisfacă îi afecta rostul propriei existenţe: „dacă nu ne deosebim asupra ideii, atunci nu mai poate fi grupare de partide” deoarece „partidele nu sunt o adunătură de oameni; […] ele nu au dreptul la denumirea de partid decât atunci când oamenii se încheagă în jurul unor idei care sunt mai presus de apetituri, mai presus de interesele individuale ale fiecăruia”. Altminteri, locul partidului era luat de organizaţia clientelară: „În lipsa unui program, a unor interese generale, partidul nu reprezintă decât interese personale, deci el serveşte unei clientele”.

Platforma politică implica responsabilitate în concepere dar și în aplicare, fiind „o promisiune de om onest”, „cuvântul dat al unui om serios, care va face totul ca să se realizeze iar dacă nu-şi va putea ţine cuvântul făgăduit să se retragă de la guvernare” și nu „o operă literară”, „nu știu ce teorie abstractă” sau „o elucubraţiune literară”. Ideile și principiile nu trebuiau folosite ca „armă de luptă”, ca „mijloc de a ajunge la putere” și apoi abandonate „ca nişte arme ce nu servă în arsenal şi nu se mai ştie nimic de ele” deoarece astfel se decredibiliza în ochii electoratului omul politic dar și organizaţia căreia îi aparţinea dovedind astfel că „a promite e una și a realiza e alta”. Trebuia ca onestitatea și responsabilitatea să fie piedici în calea unei practici imorale de genul: „să ceri de la altul ceea ce ştii bine că nu numai că nu vrea, dar că nu poţi să faci nici tu”.

Abordare lucidă a unor nevoi concrete, programul carpist asumat de organizaţia politică a conservatorilor a reflectat nu doar competenţa omului politic (ce avea cunoștinţe juridice, economice, istorice și sociologice) dar și efortul lui de a întocmi legi care să codifice și ultima consecinţă a unei situaţii. Lipsit de spectaculozitate, înscriindu-se, potrivit ideologiei conservatoare, în linia „măsurilor lente, care fără zgomot măresc avuţia naţională”, el poate fi recuperat din prisma aplecării lui asupra realului.

Cele două aspecte esenţiale ale personalităţii lui Carp, asumarea existenţială a gradualismului și pragmatismul propus în guvernare, dovedesc faptul că acest om politic nu s-a jucat cu principiile și nici cu vorbele. Poate că și dispariţia partidului pe care l-a condus a dus la extincţia unei tradiţii a onestităţii politice și la succesul demagogiei.

Probabil că, într-o societate în care mai importante sunt figurile de stil din intervenţiile publice decât soluţiile concrete asumate cu orice risc politic, redescoperirea lui Carp poate fi un gest de căutare a normalităţii.

SILVIA BOCANCEA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: