Adevarul despre legionari

Membru al generaţiei ’27, Constantin Noica a constituit, ca şi ceilalţi colegi ai săi, obiectul unor ample investigaţii postdecembriste, încît avalanşa de cărţi, ce li s-au consacrat, este de-a dreptul impresionantă.

În acest context, apare o carte, întrucîtva singulară (Noica şi mişcarea legionară, Ed. Humanitas, 2007), datorată d-lui Sorin Lavric (autor, între altele, şi al unei Ontologii a lui Noica. O exegeză, Humanitas, 2005), care-şi propune să dezbată relaţia lui Noica cu Mişcarea Legionară, studiu binevenit, pentru că legionarii, deşi formează şi astăzi un subiect tabu, au beneficiat de cercetări aprofundate, aparţinînd chiar şi unor specialişti străini (C.W. Forester, Armin Heinen, Claudio Mutti, Francisco Veiga, Eugen Weber, Nagy-Talavera).

Servindu-se, deci, de un pretext – simpatia lui Noica pentru legionari, p. 52 –, Sorin Lavric deschide, cu bună ştiinţă, o adevărată cutie a Pandorei, dorind să ne prezinte adevărul despre legionari. Cartea, apărută exact în anul în care se împlineau două decenii de la decesul lui Noica, este, aşadar, meritoasă şi a dat naştere la comentarii şi polemici îndîrjite, autorul fiind acuzat, între altele, de încercarea de reabilitare a Legiunii.

Legionarilor li  se reproşează, bunăoară, crimele comise, într-adevăr abominabile, regretabile şi nejustificate, dar la o dreaptă judecată trebuie puse în balanţă represiunile pe care le-au suportat, apoi represaliile comuniste îndreptate împotriva propriului popor, timp de decenii. Se uită adesea că ideea şantierelor naţionale, a cantinelor şi a căminelor studenţeşti a fost preluată de comunişti de la legionari.

În urmă cu aproximativ trei decenii, I.P. Culianu fusese preocupat de legionari, în egală măsură, spre iritarea lui Mircea Eliade care-i răspunde (v. Scrisoarea 40, 17 ianuarie 1978, în Ioan Petru Culianu, Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Ed. Polirom, 2004):

„În privinţa lui C. Z. C. nu ştiu ce să cred; a fost, desigur, cinstit şi-a izbutit să trezească o generaţie întreagă; dar, lipsit de spirit politic, a provocat cascada de represiuni (Carol II, Antonescu, comuniştii), care a decapitat întreaga generaţie pe care o «trezise»….  Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare şi nici un portret al lui C. Z. C. Documentele la îndemînă sînt insuficiente. În plus, o atitudine «obiectivă» [îi] poate fi fatală autorului”.

În faţa acestor impedimente, Sorin Lavric nu se dă bătut, şi după un excurs preliminat în care legionarismul este explicat ca un fenomen de contagiune colectivă, ce a dat naştere la cîteva confuzii, cărora le-a căzut victimă şi Constantin Noica, dl. Lavric porneşte metodic în expunerea rădăcinilor familiei Noica şi atmosferei intelectuale şi ideologice din primele decenii ale secolului precedent. Din perioada studenţiei lui Noica, se poate reţine ataşamentul acestuia pentru P.P. Negulescu (care-i va conduce teza de doctorat, dedicată totuşi lui Nae Ionescu, deşi la început nu fusese atras de acest magistru), contrar, bunăoară, lui Eliade, care, în Memorii (Humanitas, 1991, p. 110), scrie:

„mi-am dat repede seama că nu am de învăţat lucruri noi şi nicio metodă nouă, personală, de la P.P. Negulescu. Era un profesor onest şi care ştia multe, dar niciodată, ascultîndu-l, n-am avut sentimentul că învăţătura lui răspundea unei necesităţi interioare. Nu ghiceam în erudiţia lui setea de cunoaştere a lui Faust, ci numai munca persistentă şi metodică a cuiva care ţinea cu orice preţ să se informeze, pentru că aşa îl obliga meseria… Nu avea pasiunea cercetării ştiinţifice. Se mulţumea să se informeze; de cele mai multe ori din rezumatele sau sintezele scrise pentru nespecialişti”.

Altă remarcă semnificativă, privitoare la Noica, este aceea că-şi propusese să citească autorii în ordine alfabetică, deprindere menţinută, probabil, toată viaţa. La Paris, în 1938, Noica citea de predilecţie într-o librărie-bibliotecă din Cartierul Latin: „Cînd urma să se înapoieze în ţară, şi-a exprimat marea părere de rău: ajunsese cu lectura la litera C” (v. Mariana Şora, O viaţă în bucăţi, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc, 2001, p. 98).

În acele timpuri tulburi, trei erau problemele care absorbeau atenþia societăţii (studenţimii) româneşti: dominaţia evreiască, corupţia politicienilor români şi ameninţarea bolşevismului rusesc: „Pentru ei, lupta împotriva politicienilor corupţi, a pericolului comunist şi a evreilor nu era un scop în sine, ci un mijloc social pus în slujba unei perspective religioase. În lumina acestei perspective, românii nu-şi puteau căpăta mîntuirea decît luptînd împotriva politicianismului, a comunismului şi a evreilor” (p. 26).

Din acele nemulţumiri ale studenţimii ieşene (adoptarea Constituţiei din 1923, cu art. 7, prin care cetăţenii străini erau naturalizaţi, cu observaţia că, încă din 1878, Congresul de la Berlin recunoştea independenţa României, numai dacă sînt primiţi în ţară evreii europeni emigranţi) apar primele semne ale constituirii Legiunii: „Frăţiile de cruce”, şi alegerea Arhanghelului Mihail ca protector al cauzei studenţeşti, iar disputele dintre studenţi şi poliţie s-au soldat cu împuşcarea prefectului de poliţie Constantin Manciu de către Corneliu Zelea-Codreanu, pe 25 octombrie 1924. Achitarea lui Codreanu în urma procesului de la Turnu Severin (26 mai 1925) a generat o stare de euforie generală, Codreanu, aureolat, devine un mit şi un simbol (p. 49). În 1927 (24 iunie), Codreanu înfiinţează Legiunea Arhanghelului Mihail (Să vină în aceste rînduri cel care crede nelimitat. Să rămînă în afară cel care are îndoieli”, p. 51), organizaţie mutată în 1930 la Bucureşti, unde, la data de 12 aprilie 1930, Codreanu înfiinţă Garda de Fier. Căpitanul depăşise, astfel, faza de marşuri şi tabere de muncă în folosul obştesc, pentru a intra în viaţa politică, însă fermitatea sa împotriva masonilor, a evreilor şi a politicienilor corupţi atrage după sine ilegalizarea repetată a Gărzii de Fier. Este alcătuită prima „echipă a morţii” (1933). În vederea propagandei electorale, membrii echipei erau dispuşi să-şi piardă viaţa în confruntarea cu jandarmii, care le barau accesul în sate (p. 96). Sorin Lavric infirmã astfel un fals istoric perpetuat de comunişti, conform căruia aceste „echipe ale morţii” aveau menirea eliminării adversarilor politici.

Încercarea lui Carol II de a-şi apropia (subordona) Garda cu ajutorul lui Nae Ionescu eşuează, de unde rivalitatea continuă. Asasinarea lui I.G. Duca (29 decembrie 1933), petrecută în condiţii misterioase, provoacă surpriza şi teama (p. 108), motiv pentru care Mircea Eliade scrie în De ce sînt intelectualii laşi? (1 noiembrie 1934, v. România în eternitate, Ed. Roza Vînturilor, 1990, p. 31-32):

Tot aşa după cum le-a fost frică tuturor intelectualilor creştini de succesele «Gărzii de fier» – şi au început să o aprobe nu pentru că le convenea programul «Gărzii», ci pentru că se temeau să nu fie suspectaţi şi persecutaţi după o eventuală victorie a ei… O fac pur şi simplu din frică, din laşitate”.

În acest context al unei vieţi politice agitate, în care violenţa primează, Noica (care între timp se căsătorise, în 1933, cu Wendy Muston) se retrage la Sinaia, citind şi scriind intens, Mircea Eliade portretizîndu-l în Generaţia în pulbere (24 mai 1936, v. Profetism românesc I, Ed. Roza Vînturilor, 1990, p. 130):

„Este un gînditor şi un erudit, căruia nu ştiu pe cine să-i opun din generaţia care ne-a precedat. Constantin Noica a publicat două volume de clasici ai filozofiei, comentaţi, un volum de gîndire, şi are sub tipar încă două volume de studii filozofice şi-a trecut «probele», cu o conştiinciozitate de care n-au prea dat dovadă înaintaşii noştri”.

Deşi ostil şi rezervat faţă de Legiune, Noica – spre deosebire de Eliade („sensibilitate creştină”) şi Cioran („umoarea colerică”) – a avut în schimb sentimentul naţional, al cărui imbold constant l-a ajutat să treacă de partea Mişcãrii Legionare (p. 128). Evenimentele se precipită: Stelescu este asasinat de Decemviri (16 iulie 1936), Moţa şi Marin mor în Spania (moarte ce sporeşte prestigiul legionarilor în popor), eveniment ce contribuie la convertirea treptată a lui Noica, iar asasinarea lui Codreanu a marcat „evenimentul care a provocat aderarea lui oficială la Mişcarea Legionară, fie şi numai ca simpatizant” (p. 142).

Codreanu, deşi fusese avertizat să părăsească ţara, a refuzat, iar conflictul cu Iorga a determinat autorităţile să-i aresteze pe şefii Mişcării Legionare. După turneul european din 1938 (Londra, Paris, Berghof), Carol II hotărăşte înlăturarea lui Codreanu, a Nicadorilor şi a Decemvirilor, care sînt asasinaţi.

Sorin Lavric scrie, la pagina 157, că în acest moment legionarii aveau pe conştiinţă trei victime: Constantin Manciu, I.G. Duca şi Mihai Stelescu, cu observaţia că, în iulie 1930, legionarul Beza l-a împuşcat pe ministrul Constantin Angelescu (v. Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mareşalul şi evreii, Ediţia I, Ed. RAO International Pulishing Company, 1998, p. 145). Se mai poate menţiona lovitura de bardă dată de Codreanu în uşa Universităţii din Iaşi. Începe vendeta legionară: Codreanu dăduse Circulara nr. 145 (p. 151), prin care cerea răzbunare, deşi mai sus, la pagina 151, Codreanu le spune apropiaţilor săi: „dar voi îmi veţi promite că nu veţi întreprinde răzbunări fără ordin”.

A urmat un şir de crime monstruoase, ieşite din logica credinţei creştine, cărora le-au căzut victimă Armand Călinescu, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu şi cei 64 de deţinuţi de la Jilava, la care se poate adăuga sinuciderea lui Petre Andrei (1940) şi maltratarea lui Traian Bratu la Iaşi.

Asasinarea lui Codreanu îl determină pe Noica să facă pasul decisiv de aderare (deşi se afla la Paris), după cum uciderea lui Iorga îl va determina să părăsească Legiunea. În sînul Mişcării Legionare se dă o luptă atroce pentru putere: sînt asasinaţi Vasile Cristescu şi Nicoleta Nicolescu.

În ceea ce-l priveşte pe Noica, dl. Lavric îi împarte viaţa în patru etape: două interbelice şi altele două postbelice, Noica evoluînd de la un raţionalism ateu la spiritualitate şi credinţă: „Cu alte cuvinte, Noica şi-a schimbat direcţia gîndirii sub efectul convertirii la credinţa legionară” (p. 179). Au urmat cele 19 articole prolegionare ale lui Noica, în 1940, publicate în „Buna Vestire” (condusă de Grigore Manoilescu, frate cu economistul Mihail Manoilescu) şi „Vremea”.

În sfîrşit, rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, în realitate, spune Sorin Lavric, a fost o lovitură de stat a lui Antonescu pentru îndepărtarea lui Horia Sima de la putere. În ceea ce-l priveşte pe Alex Mihai Stoenescu (v. op.cit., p. 162), acesta distinge în sînul Mişcării Legionare două direcţii: a) aripa naţionalistă progermană, care nu s-a manifestat în acele zile, şi b) aripa legionar-comunistă, care a operat pe străzi, provocînd dezordinea pentru a se justifica proiectata intervenţie sovietică. Tot aceastã aripã, devotată Moscovei, condusă de Dimitrie Grozea, a comis masacrul de la Jilava.

În pofida vremurilor, Noica săvîrşeşte noi acte de cultură: înfiinţarea Asociaţiei Nae Ionescu (octombrie 1941), conferenţiază în Bucureşti şi la Andronache (unde-şi clădise o casă), susţine o şcoală de filosofie. Au urmat anii de domiciliu obligatoriu (1949-1958), apoi detenţia (1958-1964), cei zece ani de slujbă la Centrul de logică, în fine, şederea la Păltiniş, unde îşi încheie viaţa. În schimb, legionarii, care au mai rămas, s-au răspîndit pe toate continentele scriindu-şi memoriile, excepţie cei închişi.

Cercetare laborioasă, aproape exhaustiv documentată, bazată pe o bibliografie bogată şi informaţii orale demne de încredere, lucrarea dlui. Sorin Lavric va constitui un punct de reper în cercetările viitoare, deşi nu elucidează întru totul împrejurările asasinatelor lui I.G. Duca şi Armand Călinescu. În fine, avem dubii dacă nu cumva calendarul gregorian a fost introdus în România în 1919 şi nu 1929, cum scrie dl. Lavric la pagina 12, iar la pagina 273 mă întreb dacă, în loc de „21-22 decembrie”, nu trebuie citit 21- 22 septembrie 1939?

Ionel Savitescu

4 răspunsuri

  1. N-am mai citit de luni intregi un articol atat de lung. A meritat pentru fiecare fraza !
    Am sa-l arat profesoarei de istorie, asa ne-au fost lamurite toate contrazicerile 🙂

  2. Inainte a de avea discutia dorita, ar fi bine sa citesti si cartea lui Sorin Lavric! 🙂

  3. Când vor putea învăța romanii istoria lor nealterata………. ?

  4. Sau pe prof Ioan Coja

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: