Intemeierea Romei

Roma s-a structurat ca oraş-stat mai târziu decât alte întemeieri latine. Tradiţia istorică aminteşte un mare număr de asemenea formaţiuni precum şi constituirea timpurie a unei ligi latine, cu instituţii proprii şi un sanctuar federal. Se presupune că acest proces este urmarea dezvoltării agriculturii şi a restrângerii importanţei păstoritului în Latium, a creşterii importurilor, mai ales a celor greceşti, a unor schimbări în obiceiurile funerare, dar şi a adâncirii diferenţierii sociale. Rezultatul cel mai spectaculos rămâne apariţia unor centre de putere în Munţii Albani (Satricum, Anzio, Ardea, Lanivium, Praeneste, etc.). Descoperirea unor necropole cu faze mai vechi de înmormântare (v. Lanuvium şi Osteria dell’Osa) şi a unor sanctuare (Ardea, Aricia, Satricum, Cassino) oferă informaţii numeroase despre această lume latină.

Centrul acestei lumi vor continua să rămână munţii Albani, zonă în jurul căreia se va organiza liga latină. În acest areal un loc de prim ordin îl vor deţine Tusculum, Aricia, Lanuvium, Velletri, Alba Longa. Perioada de maximă înflorire a zonei se întinde din sec. VIII-VII î.Hr. (poate şi sec. al IX-lea î.Hr.) până în secolul al IV-lea când Roma controlează absolut întregul Latium, inclusiv, dizolvă liga latină. Notăm că această alianţă bazată pe un foedus latinum nu era iniţial controlată de Roma, ci de un concilium latinorum ce se reunea la izvorul Ferentin. Fiecare aliat dădea, pe rând, un comandant militar. Chiar dacă acest comandant venea de la Roma, acţiunile lui erau întreprinse în numele ligii. Altă dovadă a preeminenţei ligii asupra Romei o constituie amplasarea sanctuarului federal. Trecerea în prim plan a Romei se exprimă, între altele, prin transferul centrului religios al ligii în templul Dianei de pe Aventin, eveniment care a putut avea loc pe la cca. 456 î.Hr.

Începuturile Romei sunt legate, potrivit tradiţiei, de Alba Longa.

În legătură cu întemeierea oraşului se pun o serie de probleme. Mai întâi, este vorba de măsura în care tradiţia istoriografică romană este credibilă sau nu în reconstituirea de fapte (inclusiv întemeierea romuleană) şi precizarea etapelor ei de evoluţie. Mai exact, stabilirea cum, când şi în ce împrejurări s-a făcut saltul enorm de la o aşezare modestă la un centru de prim ordin, care a realizat, este drept, într-o foarte lungă durată, (456-cca. 225 î.Hr.) dominaţia asupra întregii peninsule, inclusiv subordonarea coloniilor greceşti.

Cea de-a doua problemă priveşte măsura în care localizarea geografică a Romei arhaice într-un punct nodal al acelei uia salaria a favorizat această creştere uluitoare. În ce măsură interesele etrusce şi cucerirea etruscă efectivă au determinat transformarea unei aşezări proto-urbane într-un oraş propriu-zis constituie altă întrebare. Şi nu în ultimul rând, dacă anumite particularităţi ale modului de viaţă arhaic roman (care se apropie foarte mult de Sparta lui Lycurg) caracterizat prin elogiul sobrietăţii şi al muncii, ataşamentul la valorile tradiţionale (religioase, rituale, de ex. riturile legate de confarreatio, morale), importanţa acordată forţei fizice şi valorilor militare, subordonarea absolută a intereselor individuale faţă de interesul comun, respingerea împrumutului cultural, a bogăţiei mobiliare, ca şi a ideii de etalare a ei au jucat vreun rol în succesele în plan politic. În mod sigur aceste trăsături explică lunga supravieţuire a acestor valori tradiţionale şi lentoarea cu care s-au produs modificări în modul de viaţă roman.

Problema esenţială rămâne câtă credibilitate poate fi acordată tradiţiei privind întemeierea Romei (aşa cum este narată de Plutarh în Viaţa lui Romulus) şi dacă evoluţia Romei, în prima perioadă din istoria sa, a urmat schema pe care o cunoaştem prin istoriografia latină: o succesiune a două serii de regi («naţionali» şi etrusci), evenimente asociabile cu fiecare din cei şapte regi, alungarea ultimului rege etrusc, instaurarea republicii şi desemnarea celor dintâi magistraţi republicani (consulii).

Fără a se intra în prea multe detalii este necesar să se sublinieze că istoriografia modernă a depăşit faza hipercriticistă inaugurată de Mommsen şi Ettore Pais. Şi că operând cu mai multe surse şi metode de cercetare – analiza comparată a religiei, identificarea unor fapte materiale care să confirme marea vechime a legăturilor cu lumea egeană, mai ales, recuperarea trecutului real al Romei graţie descoperirilor arheologice din Roma, Latium şi restul Italiei centrale – s-a putut ajunge la un consens aproape unanim în ceea ce priveşte autenticitatea şi istoricitatea tradiţiei. Fără nici o îndoială – cu retuşările de rigoare.

Unul dintre câştigurile esenţiale rămâne apartenenţa unei părţi din populaţia romană la lumea laţială, fapt confirmat prin tipologia urnelor identificată pe Palatium, Germal şi în for. Prin aceasta se dă substanţă legendei care leagă Roma de Alba Longa. Datarea în secolul al VIII-lea î.Hr. a celor mai timpurii resturi de aşezare şi morminte adiacente justifică funcţia esenţială a Palatinului în viaţa religioasă şi politică romană, aici păstrându-se până în perioadă imperială «coliba» lui Romulus în care se afla cel mai important obiect ritualic de care numele lui era asociat – toiagul de augur – cu care a trasat conturul Romei.

Elementul de noutate pe care l-a adus cercetarea arheologică se referă, în primul rând, la demonstrarea simultaneităţii evoluţiei Romei şi Latium-ului, amândouă zonele intrând în aria de difuziune a civilizaţiei subappeninice şi protovillanova. Pe de altă parte, s-a confirmat datarea în secolul al VIII-lea î.Hr. (după tradiţie se oscilează între 750-753 î.Hr.) a celor mai timpurii urme de locuire mai consistente. De aici concluzia că veacul al VIII-lea î.Hr. rămâne un moment crucial în istoria Romei. Fără ca aceasta să însemne că avem de a face cu o cetate întemeiată în conformitate cu un ritual pe care romanii l-au conservat până la Constantin cel Mare. Dimpotrivă, faptele arheologice au dovedit că Roma nu a avut un început care să justifice puterea şi strălucirea de mai târziu, ci a evoluat, ca toate statele de tip polis, de la structuri rurale la o aşezare protourbană şi urbană. A reieşit, fără nici un dubiu, că prezenţa etruscă şi creşterea importanţei influenţei greceşti au fost esenţiale şi din punct de vedere urbanistic şi arhitectonic şi din punct de vedere administrativ, în creşterea Romei. De altfel, cel mai vechi zid de incintă identificat, construit din tuf vulcanic, este de epocă serviană (adică cel mult de la sfârşitul secolului al VII-lea î.Hr.). S-a confirmat şi modalitatea prefigurată de tradiţie că Roma a parcurs aceleaşi etape general cunoscute, şi anume asocierea, (sinoekism) într-o aşezare nouă, a mai multor sate. Descoperirea necropolei de înhumaţie de pe Quirinal a confirmat polietnismul populaţiei romane fondatoare. Din această perspectivă originea latină şi sabină a regilor zişi «naţionali» nu are de ce să şocheze. Ea aparţine realităţii intrinseci a Romei arhaice.

Cât priveşte durata perioadei regale (753-509 î.Hr.), numărul regilor (7) şi modalitatea de instaurare a republicii, aici s-a mers de la negarea istoricităţii regilor (Mommsen, Et. Pais) la recunoaşterea a 6 regi (cu excepţia lui Romulus), chiar la acceptarea că nu este exclus ca cei 7 regi să fie doar aceia ale căror nume tradiţia le-a păstrat, dar că, în realitate, au fost mai mulţi. Au existat şi încercări de a vedea în funcţiile primilor patru regi o proiecţie mitică a funcţiilor zeilor suverani din vechiul panteon indoeuropean: Romulus prin accesele de violenţă ar fi proiecţia lui Varuna, Numa Pompiliu ar desfăşura acte asemănătoare cu funcţiile lui Mithra (dătător de legi, creator de stare de armonie), Tullus Hostilius ar fi o proiecţie a lui Indra, în vreme ce Ancus Marcius ar fi echivalentul gemenilor binefăcători Asvin. Această tentativă rămâne o pură speculaţie după cum împingerea într-un trecut nedefinibil a regalităţii romane nu se poate demonstra prin fapte. Ceea ce poate fi catalogat drept calcul artificial rămâne durata perioadei regale (753-509 î.Hr.) şi numărul de ani acordat fiecărei domnii – cca. 35 de ani. Nu se poate pierde din vedere că vârsta de 35 de ani pare să fi jucat o funcţie magică în regalităţile indoeuropene (v. arieni, hittiţi, micenieni). După cum nu se pot exclude din judecată sfârşitul nebulos al unor domnii (v. Romulus), ca şi ceremonialul par-ticular de întronare, rolul jucat de oracole în proceduri speciale. În ceea ce priveşte «dinastia etruscă» mai buna cunoaştere a civilizaţiei toscane a dovedit că nu se poate vorbi de etrusci în general. Că regii etrusci nu se constituie, în realitate, într-o dinastie şi că fiecare «suveran» în parte reprezintă eventual interesele unui alt oraş-stat etrusc (Tarquinia, Vulci, poate Caere). Este necesar să se adauge aici şi o opinie mai nouă (Ella Hermon, 2001) în legătură cu regii etrusci de la Roma. Această opinie este construită pe o idee perfect valabilă şi anume pe valoarea personală a luptătorului şi pe relaţia specială dintre căpetenie şi suita sa. De aici impresia că regii etrusci de la Roma nu sunt neapărat exponenţii cetăţilor lor de baştină, ci sunt în realitate «condottieri» care şi-au asumat un risc, în nume şi în folos proprii.

În general sunt asociate cu prezenţa etruscă o serie de transformări importante. Se crede că din sec. VII-VI î.Hr. Roma se transformă într-un veritabil centru urban, adică încetează funcţia funerară a forului, loc destinat acum vieţii publice şi economice, cu temple dedicate unor divinităţi poliade, cu o structură administrativă în care elementele etnice şi de descendenţă familială îşi pierd importanţa în favoarea repartiţiei în funcţie de domiciliu şi poate şi de tipuri de activităţi economice desfăşurate. Poate că o polarizare ocupaţională se adânceşte prin această nouă structurare administrativă atribuită, de tradiţie, lui Servius Tullius.

R. Bloch, unul din istoricii care acordă o foarte mare greutate tradiţiei, crede că de aceeaşi perioadă pot fi legate şi alte opere de urbanistică: realizarea de lucrări edilitare, în principal, lucrări hidraulice, apariţia decoraţiei monumentale, etc. Şi tot R. Bloch crede că poate dovedi că tema periplului lui Enea ar data cel puţin din secolul al VI-lea î.Hr. Legăturile neîntrerupte cu Egeea justifică ideea lui Bloch.

Cred că există şi o mare doză de optimism în afirmaţiile lui Bloch. Sigur, nu se poate contesta că de perioada regalităţii etrusce se leagă construirea primului zid de incintă al oraşului, pavarea forului, construirea templului dedicat Triadei capitolinei şi templul Dianei de pe Aventin, că apar unele rudimente de lucrări hidraulice şi sunt folosite antefixele pentru decorarea faţadelor unor monumente. Nu trebuie să uităm însă că nu numai la începutul secolului al II-lea î. Hr, dar chiar şi în Roma lui Nero, oraşul era departe de a avea un aspect spectaculos: străzile erau înguste, şerpuitoare şi nepavate, casele erau construite, fără să se respecte vreo regulă urbanistică, din materiale inflamabile. Cât priveşte construcţiile hidraulice acestea sunt legate de un moment târziu, mai exact de numele lui Appius Claudius. Dacă adăugăm şi amănuntul că romanii nu au bătut monedă proprie până în a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., că din aceeaşi vreme datează o serie de interdicţii privind desfăşurarea activităţilor comerciale de către senatori, că prin legea celor XII Table era interzisă etalarea bogăţiei şi stocarea metalului preţios se poate realiza măsura în care cele trei domnii etrusce au transformat o aşezare în care menta-lităţile arhaice prevalau, într-un oraş cu o viaţă economică tumultoasă, în care principiile de urbanistică erau la mare preţ.

Un răspuns

  1. Foarte tare! Bravo!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: