Atracţia faţă de sexul opus

Sexul este un proces de complementaritate, o unire a celor doi parteneri opuşi pentru evoluţia unei specii. El a evoluat deoarece este mai avantajos decât reproducerea asexuată, producând o variate mai largă de urmaşi cu o şansă sporită de supravieţuire.

La început o celulă mică şi vulnerabilă caută o alta mai mare şi viguroasă pentru a se împerechea cu ea; o celulă lipsită de resurse nutritive preferă o pereche prosperă din punct de vedere nutritiv; o celulă lipsită de capacitatea de a se deplasa alegea o pereche mai mobilă, pentru ca succesorii lor să se poată deplasa după voie prin marea primordială. Odată cu înaintarea evoluţiei, gradul de complexitate al celulelor a crescut, iar diferenţele extrem de importante dintre ele au devenit mai pronunţate.

Dimensiunii, mobilităţii şi surplusului nutriţional li s-au adăugat nenumărate alte atribute ale supravieţuirii. În final, polarizarea caracterelor opuse a rezultat în celule ce erau „masculine” şi „feminine”, culminând prin apariţia spermatozoidului şi a ovulului. Valorosul material ereditar sau moştenirea genetică era protejată într-un corp perisabil sau soma, numit „tată” şi „mamă”, care după împerechere şi creşterea urmaşilor, devenea inutil. Astfel s-a născut sexul. Şi astfel a apărut moartea. Ca să nu mai vorbim de industria funerară! 🙂

Moartea era – şi este – simpla îndepărtare a unei soma sub forma unui cadavru, în vreme ce moştenirea genetică supravieţuieşte de la o generaţie la alta. Eminentul biolog şi laureat al premiului Nobel, dr. George Wald, scrie în volumul „Sfârşitul vieţii”: „Moartea este eliminarea corpului după ce şi-a făcut treaba”. Această treabă constă în transportarea materialului ereditar al rasei: „hrănirea lui, protejarea lui, încălzirea lui într-un organism cu sânge cald”, spune Wald, „şi, în final, amestecarea lui cu plasma germinală a sexului opus” – toate acestea pentru îmbunătăţirea şanselor de supravieţuire a speciei.

Deşi poate părea dur sau chiar respingător – şi ignoră în mod evident toate consideraţiile de ordin spiritual – acesta este adevărul biologic. El este, de asemenea, o realitate dovedită cu uşurinţă în cazul multor fiinţe: pentru somon, actul reproducerii sexuale este tocmai ultimul act din viaţă; ei se împerechează, apoi mor. Într-adevăr, în cazul somonului, sexul anunţă moartea.

Noi, oamenii, suntem, desigur, mai norocoşi. După împerechere, supravieţuim. Şi ne putem păstra soma vreme de câteva decenii după perioada optimă de împerechere.

Totuşi, alte fiinţe sunt chiar mai nefericite decât somonul, care cel puţin apucă să finalizeze actul împerecherii înaintea căderii cortinei. În timpul copulării dintre călugăriţe  (Mantis religiosa), femela îşi roteşte capul pe gâtul său lung şi începe să devoreze cu voracitate masculul. Ea începe cu capul acestuia, apoi continuă să-i rupă bucăţi din gât şi din trunchi. Supus, masculul continuă actul copulator până în momentul în care ea îi consumă ultimul segment abdominal, ce conţine un centru nervos independent ce controlează mişcarea de copulaţie. De fapt, tocmai prin devorarea capului masculului, ce adăposteşte un inhibitor al copulaţiei, femela iniţiază mişcările sexuale ale acestuia. Într-un fel, capul îl avertizează pe mascul: „Nu te împerechea!”, iar când îşi pierde capul pentru sex, moartea se află la numai câteva muşcături.

Pe scurt: în cazul amibei, nu există sex şi nici moarte; în cazul călugăriţei, sexul este moarte; în cel al somonului, sexul este o pregătire iminentă pentru sfârşitul absolut. În cazul animalelor mai evoluate, inclusiv al nostru, perioada de fertilitate reproductivă este separată de moarte prin acea perioadă de timp necesară creşterii urmaşilor. Însă în final se află întotdeauna anihilarea fizică, preţul plătit pentru reproducerea sexuată. Cu alte cuvinte, orice organism ce se reproduce sexuat lasă în urmă un cadavru. Sexul şi moartea sunt parteneri stranii.

Pentru a fi absolut riguroşi, mai există o direcţie de argumentare. Într-un sens, noi deţinem nemurirea, însă nu acolo unde ne-o dorim. O deţinem în gene. Noi am prefera-o în corpul nostru, în forma pe care o preţuim, pe chipul ce ne priveşte încrezător din oglindă. „Cât despre acea plasmă germinală potenţial nemuritoare”, concluzionează Wald, „fie că ea va mai exista vreme de o sută de ani, o mie de ani sau zece mii de ani  de acum înainte, nu prea ne interesează”.

sursa: Charles Panati, Cartea sfârşiturilor, Trad.: Octav Ciucă, Editura Lider, 2007

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: