Dimitrie Cantemir, intelectual de talie europeană şi politician nerealist

Pentru a înţelege instalarea, mai târziu, a regimului fanariot, trebuie să evocăm şi un scurt moment din istoria Moldovei, scurt, dar de însemnătate majoră: domnia lui Dimitrie Cantemir în 1710-1711.

Dimitrie Cantemir era fiul unui voievod ales, Constantin Cantemir, care fusese un simplu ostaş, provenit din răzeşimea moldoveana din Tigheci, la graniţa Bugeacului tătăresc, foarte viteaz; el fusese mai întâi mercenar la polonezi, ajuns la cele mai înalte grade militare, apoi boierit în ţară şi în cele din urmă înălţat la domnie de către boierii moldoveni, la bătrâneţe, în 1685, oarecum accidental, fiindcă nu se putuseră înţelege asupra vreunui candidat coborâtor din foştii domni sau ieşit din marea boierime. Domneşte din 1685 până în 1693 şi, cu toate că a fost atâta vreme în slujba Poloniei, îi ţine piept regelui Jan Sobieski când acesta încearcă să cucerească Moldova (de atunci datează legenda „Sobieski şi plăieşii”).

Constantin Cantemir a avut doi fii care au domnit apoi pe rând, Antioh şi Dimitrie. Acesta din urmă era de o inteligenţă ieşită din comun. Cronicarul povesteşte cum bătrânului domn, care nu ştia carte, îi plăcea să-l pună pe copil să-i citească din slovele vechi. Dar, după o străveche rânduială, domnitorul a trebuit să-l trimită pe tânărul Dimitrie ostatic la Constantinopol, ca garanţie că voievodul nu se va răzvrăti împotriva turcilor; la fel fuseseră ostatici, chiar din veacul al XVlea, Vlad Ţepeş şi fratele său, Radu cel Frumos.

Dimitrie stă ostatic la Constantinopol 20 de ani. Învaţă toate limbile vorbite curent acolo la vremea aceea: araba, persana şi turca, bineînţeles; limbile antice (greaca, latina); greaca modernă; dintre limbile apusene: italiana, germana şi ceva franţuzeşte — astfel că, adăugind româna şi rusa, pe care o va învăţa în exil în Rusia, avem ceea ce se numeşte un adevărat poliglot. Cunoaşte cultura bizantină, fireşte; cunoaşte perfect cultura islamică, trăind în mediul ei (e inventatorul unui mod de transcriere a muzicii turceşti! se mai ştie şi azi în Turcia că notele muzicale turceşti sunt o invenţie a lui „Cantemiroglu”, adică a fiului lui Cantemir Vodă tatăl); latina şi greaca antică le cunoaşte temeinic din cărţi; cunoaşte ceva şi din cultura apuseană, căci e citit şi frecventează pe ambasadorii străini: olandez, englez, francez, german… Când a ajuns să fie apreciat la Curtea Otomană, marele vizir a crezut că el e omul potrivit să fie trimis domn în Moldova, pentru că se zvonea că ţarul Petru (căruia i se va spune „cel Mare”), după ce l-a învins pe regele Suediei Carol al XII-lea, ilustru căpitan, se pregătea de război împotriva turcilor.

Dar iată că abia ajuns în scaun la Iaşi, Cantemir caută să ia legătura cu ţarul pentru ca, împreună, să pornească un război de eliberare de sub dominaţie turcă. In 1697, în vârstă de 24 de ani, asistase, în rândurile armatei otomane, la înfrângerea de la Zenta în faţa imperialilor, înfrângere sfârşită în adevărată derută, de unde Cantemir trăsese concluzia pripită că puterea otomană era definitiv decăzută. Prin emisari de-ai lui, aleşi din mica boierime care-i era mai credincioasă, încheie, în primăvara lui 1711, un tratat cu Petru cel Mare, prin care pune Moldova sub protecţia ţarului, într-un cuvânt făcea din Moldova o ţară vasală Rusiei.

Noi, care ştim ce a urmat vreme de trei veacuri, ne dăm seama ce imprudenţă comitea: dacă ruşii ar fi ieşit învingători atunci, Moldova toată ar fi avut, cu timpul, soarta Ucrainei, a Georgiei sau a Basarabiei, prefăcute în simple provincii sau gubernii ale imperiului rus. Închipuiţi-vă că de pe atunci s-au găsit câţiva mari boieri, ca Iordache Rosetti sau Lupu Costache, care au înţeles că politica lui Cantemir era nesocotită, că puterea rusă în plină expansiune reprezenta de acum pentru neatârnarea ţării o şi mai mare primejdie decât dominaţia turcă, şi au făcut tot ce au putut pentru a sabota acţiunea domnitorului şi întreaga expediţie.

Ţarul Petru soseşte cu armata lui la Iaşi, unde Cantemir a adunat în pripă 20 000 de oameni, nu prea bine pregătiţi, dar iată că aprovizionarea — se folosea atunci cuvântul turcesc zaherea — cu care fusese însărcinat marele vornic Lupu Costache, aprovizionare de altfel greu de adunat într-o ţară bântuită de secetă, nu soseşte. Armata rusă, cu contingentul moldovenesc, coborând pe valea Prutului, e încercuită de turci la Stănileşti, iar după două zile capitulează — nu învinsă de arme, ci de foame. Ţarul încheie atunci o pace cu vizirul turc — o pace în condiţii relativ uşoare: ruşii cedează doar portul Azov de la Marea Neagră, pe care-l cuceriseră abia de puţini ani. Se zice că ţarul l-a cumpărat pe vizir cu bani grei, ţarina, prezentă, cedând şi toate bijuteriile ei. Important pentru noi e că Dimitrie Cantemir, trădător în ochii turcilor, a putut să se retragă în Rusia cu toată familia lui şi cu vreo 5 000 de moldoveni, boieri, curteni, simpli ostaşi voluntari. Destui dintre ei, nefericiţi pe-acolo, s-au întors după câţiva ani în Moldova — între ei boierul Ion Neculce, viitorul cronicar, de la care aflăm multe despre această mare aventură.

Cantemir a rămas în Rusia până la moartea lui, în 1723, tot nădăjduind că ţarul va relua lupta împotriva otomanilor, ceea ce nu s-a întâmplat atunci. Ţarul l-a ţinut pe Cantemir la mare cinste, făcându-l prinţ rus, sfetnic de taină şi membru în „senatul” său. De atunci ne-a rămas celebrul portret pe care-l vedeţi în toate cărţile de istorie, unde ne apare fără barbă, în ţinută apuseană, cu armură, perucă franţuzească şi baston de mareşal — căci Petru cel Mare începuse deja în chip autoritar occidentalizarea Rusiei. La noi, înainte de pribegirea lui, îl vedem pe Cantemir ca pe toţi voievozii noştri, cu barbă, işlic şi caftan…

Şi trebuie să ne dăm seama că fără acea nefericită bătălie de pe Prut şi cei 12 ani de pribegie în Rusia, Cantemir n-ar fi lăsat operele care au făcut faima lui în toată Europa, precum Istoria Imperiului Otoman sau Descrierea Moldovei, ambele scrise în latineşte (iar ultima destinată Academiei din Berlin, al cărei membru fusese ales). Aşadar, în perspectiva timpului, trebuie să recunoaştem că exilul lui Cantemir a avut urmări pozitive pentru posteritatea lui. Să mai adăugăm şi celebritatea fiului său, Antioh, geniu precoce, care a fost primul poet rus de stil occidental, şi, fiind trimis, tânăr încă, ambasador al Rusiei la Paris, apoi la Londra, a făcut mult pentru faima tatălui său, favorizând publicarea în engleză şi franceză a Istoriei Imperiului Otoman şi intrând în legătură cu cărturari de renume, de pildă, la Paris, cu Voltaire.

Neagu Djuvara – O istorie povestita pentru cei tineri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: