Istoria armelor si armamentelor – prima parte

Armele în epoca primitivă

În cele mai vechi timpuri, producerea de arme – care coincideau adesea cu instrumentele de muncă, utilizate atât pentru vânarea animalelor, cât şi pentru operaţiile de atac şi apărare faţă de alte fiinţe umane – a mers în pas cu diferite stadii de dezvoltare a capacităţii de a prelucra mai întâi materialele disponibile (oase, pietre, lemn) apoi metalele (arama, bronzul, fierul). S-a trecut de la măciuca primitivă la unelte de piatră şi de la pumnale de silex la arme de atac de calitate superioară, precum pumnale metalice cu lama lată, triunghiulară, săbii cu cele mai variate forme, săgeţi cu vârfuri metalice întărite. Producerea de arme cu părţi de metal a dus la diversificarea armamentului de apărare, precum scuturile şi platoşele (la început din lemn şi piele).

Inovaţiile din marile imperii ale antichităţii

Interacţiunea dintre mijloace şi modalităţi de război şi comunitatea umană organizată apare în mod evident în dezvoltarea armelor şi armamentului în cadrul marilor imperii din antichitate; acolo unde exista un suveran sau o elită cu surse financiare importante şi o influenţă socială pe măsură, se înregistrează o evoluţie a armelor şi a tehnicii de război. Este cazul carelor de război mesopotamiene, egiptene, miceniene şi chineze din epoca Shang (mileniul II î. Hr.), prin care s-a încercat să se combine raza de acţiune a armelor de azvârlire cu protejarea luptătorului şi rapiditatea însăşi a mijloacelor de transport, creând posibilitatea de înfrângere a unui duşman constrâns să acţioneze pe jos şi numai într-o confruntare de aproape.

Un caz diferit este acela privind preponderenţa elementului de infanterie în civilizaţia greacă postmiceniană, cu falangele de hopliţi (şiruri strânse de războinici pedeştri cu lănci lungi, săbii şi scuturi) lansate de oraşele-state greceşti şi de Alexandru cel Mare şi care se dovedesc în stare să distrugă cavaleria de temut a perşilor: egalitatea cetăţenilor în oraşele-state a avut un corspondent în planul armamentului, o creştere a importanţei politice şi a ponderii militare a infanteriei faţă de cavalerie – armă tipică a oligarhiei nobiliare.

Pe de altă parte, enorma dezvoltare a armamentului naval atenian din secolele VI şi V î.Hr. a fost indisolubil legată de prezenţa în Atena a „theţilor”, cetăţeni în deplinătatea drepturilor, dar sărăciţi, care puteau să câştige ceva pentru a trăi din înrolarea ca vâslaşi pe triremele statului.

Acelaşi tip de relaţie apare între cetăţenii romani (cu respectivele drepturi şi privilegii) şi servicul militar în cadrul infanteriei din sânul legiunii, care a rămas adevăratul pivot al puterii romane, până când, în perioada târzie a imperiului (secolele III-V d. Hr.), în armata romană au fost înrolaţi în mod masiv mercenari germani.

Evul Mediu şi cavaleria în Occident şi în Asia

În Evul Mediu, invaziile barbare şi căderea Imperiului Roman de Apus au împins în faţă o nouă clasă dominantă, nobilimea feudală. Folosindu-se de introducerea din Orient a scăriţei de şa, care permitea atacul cu lancea cu sprijinitoare, nobilimea feudală a asigurat preponderenţa militară a cavaleriei grele.

Într-o lume fragmentată din punct de vedere politic şi economic, dispărând posibilitatea de a încadra şi a conduce în mod organic formaţiuni de infanterie mari, forţa militară a trebuit, în mod inevitabil, să se bazeze pe figura cavalerului (în măsură să susţină dotarea excesiv de costisitoare pentru epoca aceea a armamentului) care, din când în când se integra în structura armatei feudale şi care de cele mai multe ori se angaja în lupte sporadice şi legate de conflicte de o importanţă locală limitată.

Un alt exemplu semnificativ al relaţiei existente între decăderea politică şi militară a unei puteri unitare şi naşterea unei elite de războinici de profesie, care sfârşesc prin a-şi asuma un rol politic hotărâtor, se regăseşte în Japonia perioadei feudale (sec. XII-XVIII); daimyo, nobilimea legată de pământ şi care s-a transformat în aristocraţie războinică, şi vasalii lor, samuraii, cu caracteristicul lor cod de onoare au influenţat pe o perioadă lunga istoria acestei ţări, fărămiţând autoritatea împăraţilor şi şogunilor, într-o constelaţie de potentaţi locali.

În Europa, din contra, rolul politic şi militar al cavaleriei feudale (acoperită tot mai mult de armuri complexe, pe care le foloseau luptătorii şi caii lor) a intrat în criză destul de repede, mai întâi din cauza arcaşilor din lumea islamică, în timpul cruciadelor (sec. XI-XIII), apoi din cauza miliţiilor pedestre (şi acestea dotate cu arcuri), din cadrul comunelor libere care ameninţau încet, dar inexorabil întregul sistem al feudalismului. Lovitura mortală dată armelor tipice ale cavaleriei grele a venit din reînvierea, în cantoanele elveţiene, a formaţiunilor închise de infanterişti înarmaţi cu lănci lungi de 4-6 metri cu vârfuri de fier şi halebarde: companiile de mercenari elveţieni au fost dominante pe câmpurile de luptă europene mult timp.

4 răspunsuri

  1. Cred ca cea mai buna rasplata pentru munca unui om este aprecierea celorlalti oameni,felicitari tine-o tot asa.

  2. Ma bucur cand aprecierea vine din partea unui vechi prieten 🙂

  3. Gheorghita Ionescu Eugeniu | Răspunde

    A durat mult pana cand o ceata de vanatori si-a schimbat destinatia devenind unitate combatanta? Initial un vanator si-a trimis sageata catre un altul, de atunci conflictele s-au rezolvat doar in acest fel. Sumerienii aveau si ei care de lupta, nu atat de perfectionate ca ale egiptenilor. Eroii din Iliada lui Homer luptau si ei in care dar preferau lupta „corp la corp”.Sulita veche era folosita pentru impuns, nu era aruncata. Sabiile de bronz aveau diferite forme, de la pumnalul pentru strapungere la sabia curba asemanatoare unei seceri. „Omul de bronz” din epoca homerica a abandonat cu vreo patru sute de ani i.d.c cnemidele si scutul greu (cu sort)inlocuindu-l cu altul mai usor optand pentru mobilitatea miscarilor. De remarcat este ca falanga macedoneana, soldatii care-o compuneau, nu aveau armuri metalice, taria lor stand in sincronizarea atacului cu sarisele. Legionarul roman cu „gladium si pilla”a dat peste cap carele de lupta asiatice si cavaleria galilor. Erau avantajati de exercitiu si disciplina, galii si germanii erau putin valorosi ca formatie de lupta.Armele de lupta,atac si aparare,au ramas in general aceleasi in antichitate si in evul mediu. Au mai aparut pe ici pe colo cateva inventii, nimic spectacular. Pana cand „pulberea chinezeasca” a fost introdusa intr-o teava cu un capat infundat….

  4. Bună treabă, felicitări!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: