Tezeu şi Minotaurul – legendele Greciei antice

La Atena era jale. Femeile plîngeau în hohot lîngă palatul lui Egeu. Iară bărbaţii, cu mîhnire, cătau spre ele şi tăceau.

Ce s-a-ntîmplat ?… De ce-i atîta tristeţe în oraş ? l-a-ntrebat Tezeu pe tatăl adoptiv, Egeu.

Şi regele, plin de durere, i-a povestit că mai de mult venise la Atena fiul regelui Minos de la Creta — ca să ia parte la nişte concursuri. Şi la concursurile acelea, fiul lui Minos, luptînd straşnic, i-a biruit pe toţi flăcăii care s-au întrecut cu el la jocurile din Atena.

Atunci, beat de succes, fiul regelui Minos a jurat tare către prieteni că este gata să doboare şi taurul din Maraton. Taurul alb al lui Poseidon, răpus acum de tine ! a spus bătrînul rege lui Tezeu. Numai că planul său, făcut cu uşurinţă, a dat îndată greş…

Taurul l-a ucis, pesemne ?

Da. L-a ucis… L-a luat în coarne. Şi ca pe-o zdreanţă l-a purtat pînă aproape de Atena… Ajuns aici, l-a aruncat doar ca să-l calce în copite… şi bietul tînăr a murit…

Iar voi l-aţi îngropat, fireşte…

L-am ars pe rug şi l-am cinstit… Dar Minos, regele din Creta, auzind vestea, a venit cu arme. Ne-a asediat şi ne-a lovit, zicînd că noi sîntem de vină… Noi l-am trimis la Maraton… Iar Zeus, ce ţinea cu Minos — ştii doar că el îi e fecior !… — ne-a trimis foametea şi ciuma. În acest fel am fost înfrînţi… şi, drept tribut plătim cu jale, în fiecare an, lui Minos, şapte băieţi şi şapte fete…

Ce face el cu aceşti tineri ?

Vai nouă ! a grăit Egeu. Pe toţi îi vîră-n labirint, un palat mare de la Cnosos, cu zeci, sute de coridoare, de unde nu mai pot ieşi… Acolo îi sfîşie-o fiară… O fiară zisă Minotaur, ce-i de la brîu în jos ca omul, iar de la brîu în sus e taur…

Dacă-i aşa, dă-mi voie, rege, să plec şi eu cînd dai tributul, şi să-l înfrunt pe Minotaur. Socot că am să-i vin de hac şi am să curm această crimă, pe care-o săvîrşeşte Minos asupra tinerilor noştri…

Nu. Nu pleca !… a spus bătrînul. Nu pot să mai conduc Atena, decît avînd sprijinul tău. Povara anilor m-apasă şi forţele mi s-au sleit. Te-am aşteptat atîta vreme, şi vrei iar să mă părăseşti ?…

N-ai teamă, tată drag… Ascultă… îmbrăţişează-mă mai bine, de bun rămas…

Şi cum la ţărm era trirema gata să pornească-n larg, Tezeu s-a dus întîi în templu şi-a adus jertfe Afroditei, i-a strîns apoi pe ceilalţi tineri, care alcătuiau tributul, şi le-a grăit voios aşa :

Veniţi cu mine, n-aveţi frică !… I-am adus jertfe Afroditei şi m-am legat să o slujesc întotdeauna după plac, dacă şi ea o să ne-ajute. Puterea dragostei întrece, de-atîtea ori, pe-a altor zei. E cea din urmă oară, prieteni, cînd pleacă tineri din Atena. Iar noi ne vom întoarce-acasă, învingători şi sănătoşi…

Dacă te-ntorci cu biruinţă, să pui triremei pînze albe, a rostit regele Egeu. Acuma iată-s agăţate pînze de doliu, sus, pe stîlpi. Şi eu, de astăzi înainte, spre depărtări am să privesc… Te-oi aştepta şi zi, şi noapte, să-mi vii, băiete, înapoi…

Prea bine, tată… şi, să ştii, la-napoiere, pînza neagră va fi schimbată de cîrmaci cu pînza albă-a veseliei… Adio… Voi veni curînd.

Aşa plecat-au, către Creta, Tezeu şi ceilalţi atenieni : şase băieţi şi şapte fete. Au plutit mult, pe mări senine şi pe furtuni, dar au ajuns…

Şi intrînd în oraşul Cnosos s-au dus de-a dreptul la palatul lui Minos cel neîndurător.

Minos şedea pe-un tron de piatră, între curteni, şi lîngă el era o fată frumoasă, dulce şi duioasă, ce Ariadna se numea.

Voi sînteţi ? a glăsuit Minos, cercetîndu-i pe atenieni.

Noi sîntem !... i-a răspuns Tezeu.

Plecaţi-vă pe lespezi fruntea !…

Nu vrem, căci noi nu sîntem sclavi !… a dat din nou răspuns Tezeu.

O să vedem, cînd veţi ajunge acolo, jos, în labirint… Iară pe una dintre fete… pe ea… şi-a arătat cu mîna pe o copilă, Eriboia, pe ea o iau de soaţă eu, pentru trei zile. Doar atît. Pe urmă… Ha !… Am s-o ucid… V-o trimit tot în labirint…

Să n-o jigneşti pe Eriboia, a zis Tezeu cu îndrăzneală. Este fecioară ne-ntinată şi—i fiica regelui Megarei.

Tu cum cutezi, măi, băietane, să-mi stai aşa trufaş în faţă? Eu nu sînt rege ca oricare, ci sînt fecior de olimpian…

Şi eu sînt tot la fel ca tine, a spus Tezeu, fără de teamă, căci tată bun îmi e Poseidon…

Îţi e Poseidon ?.. Ce minciună !… Dacă-i aşa, azvîrl în valuri acest inel cu piatră scumpă. Tu sări în mare şi te du la zeul apelor, Poseidon… şi să ţi-l dea el înapoi. De nu-l aduci, îţi retez capul…

Mă duc  şi am să-ţi dovedesc că sînt feciorul lui Poseidon. Tu poţi să mă ucizi, de vrei, dar nu ai dreptul să mă insulţi…

Aşa a spus Tezeu, voinicul, şi s-a şi repezit în mare. Apa a făcut vălurele şi l-a-nghiţit într-o clipită.

S-a dus, şi nu va mai veni !.. a glăsuit regele Minos.

S-a dus !S-a dus frumosul tînăr. O tată, eşti prea nemilos !… a început să hohotească gingaşa fată a lui Minos.

Căci Afrodita — care-i da sprijin lui Tezeu, fiindcă-i jurase s-o slujească — îi insuflase Ariadnei o dragoste nemărginită pentru preachipeşul erou.

Minos s-a necăjit, desigur, văzînd că fata, Ariadna, e-ndrăgostită de Tezeu, şi-a poruncit :

Am să te pedepsesc, să ştii, făptură fără ruşine, îndrăgostită de un sclav, ce zace-acum pe fundul mării, sfîşiat poate de rechini…

Atîta că, în apa mării, cînd se zvîrlise cu curaj, Tezeu simţise că e prins de cineva necunoscut. Era Triton cel monstruos trimis de tatăl său, Poseidon, să-l ia cu sine pe Tezeu. Şi, pîn-a-şi da mai bine seama de ce se petrecea cu el, Tezeu văzuse-n faţa sa un palat mare, de cleştar. Aici, pe-un jilţ înalt de aur şi pietre scumpe, sta Poseidon. Iar lîngă el se afla dalba şi minunata lui soţie.

O, ce frumos e fiul tău ! a spus zeiţa Amfitrita. Ce voinic e ! Parcă-i un zeu… Să mi s-aducă o cunună…

Trei nimfe s-au şi repezit în tăinuitele cămări şi au adus stă-pînei lor cununa cea mai măiestrită, din aurul cel mai curat, şi ea i-a pus-o peste plete :

S-o porţi cu fală, fiul meu !…

Iară Poseidon poruncise în astă vreme unor peşti să afle unde e inelul pe care-l aruncase Minos, şi i l-a-ntins, dîndu-i învăţ :

Iţi dau acest inel de aur. Cu el tu poţi să dovedeşti că mama ta mi-a fost soţie… şi tu mi-eşti fiu, aici, în ape… însă pe ţărmuri ţi-e -Egeu, bătrînul vrednic din Atena… Şi încă vreau să-ţi spun, Tezeu : pe viitor să te fereşti să cazi cumva în apa mării. Numai o dată poţi scăpa. A doua oară, nici Triton, nici Amfitrita, nici chiar eu nu mai putem să-ţi salvăm viaţa…

Făcînd un semn către Triton, apele s-au învolburat. Din ochii lui Tezeu s-au stins palatul mare, de cleştar, nimfele mării nereide, zeii, pe tronul lor de aur, şi totul ce-i înconjura… şi s-a văzut din nou pe coastă.

Minos privea şi nu credea… Tezeu îi întindea inelul, şi Ariadna, prăbuşită jos, la picioarele lui Minos, plîngea. Plîngea, dar nu de spaimă. De bucurie hohotea !

Vezi, tată ?… Vezi că-i fiu de zeu ?…

Dar regele a luat inelul şi mînios a poruncit ca-n dimineaţa următoare Tezeu şi ceilalţi atenieni să fie-nchişi în labirint.

Atîta că în timpul nopţii, fiica lui Minos, Ariadna, s-a strecurat în cămăruţa unde sălăşluia acela care zidise labirintul, un arhitect numit Dedal.

Dă-mi ajutor !... i-a grăit dînsa. Dă-mi ajutor să-l scap de moarte pe tînărul iubit de mine. Ajută-mă, fii bun, Dedal !…

Acesta a-nvăţat-o-n taină să-i dea voinicului Tezeu un ghem ceva mai gros de aţă. Să-i dea şi un pumnal tăios.

Fata s-a furişat prin beznă şi, dîndu-i dragului Tezeu ghemul de aţă şi pumnalul, s-a-ntors tiptil în încăperi.

Spre dimineaţă i-au luat sclavii pe atenieni, mai mult în brînci, şi i-au împins în labirintul unde stătea înfometat preaodiosul Minotaur.

Tezeu a prins chiar la intrare, de-un stîlp al porţii, un cap de aţă, şi ca să nu se rătăcească pe coridoarele-ncîlcite, a început să desfăşoare ghemul cel gros, pe-unde mergea. Deodată le-a ieşit în cale îngrozitorul Minotaur. Tezeu şi-a ridicat pumnalul şi, cînd dihania aceea s-a repezit spre-atenieni, flăcăul l-a împuns în coastă. Fiara s-a-ntors mugind spre el.

Toţi erau înlemniţi de spaimă. Numai Tezeu, cutezător, l-a apucat pe Minotaur de-un corn şi l-a ţinut aşa, lovindu-l fără încetare în ochi, în coaste, sau în piept, şi fiara care mînca oameni s-a prăvălit răgind cumplit.

Tinerii s-au pornit să sară în chiote de bucurie. L-au sărutat pe-nvingător şi, urmărind firul de aţă desfăşurat prin labirint, au ieşit toţi, teferi, afară.

S-a-ncins apoi o horă mare. O horă nemaipomenită, cu chiote de bucurie, de care s-a vorbit mult timp şi-a fost cîntată de aezi.

sursa: Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Eroii

17 răspunsuri

  1. Foarte multe informaţii interesante şi utile, în special, pentru elevi.
    Personal, despre zei, am învăţat fiind studentă. A fost interesant.

  2. interesant….imi trebuia la skooala

  3. f interesant

  4. ms aveam nevoie la greaca ca aveam eseu cu tezeu si nu stiam ce sa fac

  5. tare smecher

  6. este foarte interesant iata de unde vine si fraza”firul arianei”

  7. o poveste interesanta dupa care sa facut si un film dar in film descrie in imagine mai mult labirintul mortii in care
    ei nu au spravietuit toti dar tot binele ajunge triumfator

  8. tare, am mai citit-o dar tin minte ca era mai lunga

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: