Mircea Eliade – Corigent la trei materii

În „Memorii„, Mircea Eliade prezintă, printre altele, un interesant episod al vieţii sale de elev:

„Am aflat, cu indignare, că rămăsesem corigent la trei materii: la română, franceză şi germană. Trei corigențe aduceau după sine repetenţia. Dar Moisescu [profesorul de ştiinţe naturale] stăruise să mi se dea această şansă; eram cel mai bun elev al lui din toată clasa. Am fost profund jignit citindu-mi numele pe lista corigenţilor. E drept, mi-era puţin teamă de limba germană. De fapt, n-ar fi trebuit s-o învăţăm decît începînd din clasa a II-a, dar autorităţile de ocupaţie o impuseseră şi la clasa I; de aceea, toată clasa noastră o sabotaserăm cum putuserăm.

Dar am fost cu adevărat surprins să mă văd corigent la franceză şi mai ales la limba română. Iosif Frollo era profesorul nostru de franceză. Zadarnic aş încerca să-i fac elogiul: l-au cunoscut generaţii întregi de liceeni. Dar avea o mare slăbiciune pentru gramatică, şi pe atunci gramatica mi se părea o disciplină absurdă şi ineficace, inventată parcă anume pentru a-l împiedica pe elev de a savura textul pe care îl traduce. Frollo era mulţumit cu cele ce ştiam, dar mă avertizase că nu voi putea trece clasa dacă nu voi şti pe dinafară toate conjugările. Mi se părea că mă ameninţă în glumă pentru că, după cum îi era obiceiul, spunea lucrurile acestea cu o mare dulceaţă, privindu-te ini ochi şi zîmbind. Dar se ţinuse de cuvînt, şi asta a provocat o adevărată ruptură între noi. N-am mai acceptat niciodată să mă apropii de el. Cîţiva ani mai tîrziu, cînd mă lăsasem antrenat în lecturi fără număr şi mă sileam să citesc operele complete ale autorilor francezi pe care îi studiam în clasă, Iosif Frollo a încercat de mai multe ori să mă sfătuiască şi să mă îndrumeze; dar îl ascultam întotdeauna cu un zîmbet agresiv pe buze, continuînd să citesc ce şi cum îmi plăcea mie.

Evident, Frollo înţelesese repede ce se petrecea cu mintea mea de adolescent frustrat şi anarhic şi m-a lăsat în pace. Dar avea şi el un mijloc rafinat de a se răzbuna. Cînd, în cursul superior, discuta vreunul din autorii pe care ştia bine că-i citisem — pentru că, impertinent, veneam cu operele complete la şcoală şi le aşezam pe pupitru, răsfoindu-le la răstimpuri cu un fals gest precipitat — Frollo punea anumite întrebări la care probabil aş fi putut răspunde mai bine decît oricare altul, dar neglija întotdeauna să mă întrebe pe mine, deşi ridicam degetul. În cele din urmă, renunţasem să mai ridic degetul şi ascultam, zîmbind ironic, răspunsurile mălăieţe sau neroade ale vreunui coleg asupra Fedrei sau Henriadei.

Corigenţa la limba română am considerat-o o mare nedreptate. E adevărat că nu învăţasem nimic, dar eram convins că nu mai am ce învăţa, căci citisem manualul de limbă română înainte de a fi intrat la liceu. Eram iarăşi convins că citesc mai corect şi scriu mai bine decît toţi colegii mei. Dar profesorul de română de atunci, D. Nanul, era în acelaşi timp şi directorul liceului. Astfel că ştia ce elev nedisciplinat şi dezmăţat eram. Fugeam adeseori de la curs, sărind pe fereastră şi mă duceam să joc oină pe maidanul Primăriei; alteori, nu veneam la şcoală, minţind că eram bolnav; rupeam foile din carnetul de note, ca să nu vadă mama cît de proaste note aveam, sau mă prefăceam că l-am uitat acasă sau că l-am pierdut.

D. Nanul avea desigur dreptate încercînd să mă lase repetent, încercînd chiar s-o convingă pe mama să mă retragă de la liceu. Eram, cum îi plăcea lui să spună, un „element indezirabil”. Dar mie mi se părea că corigenta la română era răzbunarea lui personală, că, de fapt, aş fi meritat să mi se dea un premiu sau măcar o menţiune.

Aşa mi s-a strecurat pe nesimţite ideea că sînt persecutat, că directorul, ca şi toţi ceilalţi profesori, cu excepţia lui Moisescu, îi protejează pe unii elevi — din motive pe care nu izbuteam să le ghicesc — şi-i persecută pe alţii, că mă persecută mai ales pe mine. Descoperirea aceasta mă rănise adînc, dar îmi dăduse în acelaşi timp o stranie satisfacţie. Mi se părea că sînt cu totul diferit de ceilalţi colegi, că sînt predestinat să rămîn în marginea societăţii, că drumurile celorlalţi îmi sînt interzise şi că voi fi silit să-mi caut o cale nouă. De aceea, cînd mi-am citit numele pe lista corigenţilor, primul gînd a fost să fug în lume. Am pornit spre Şosea şi am umblat aşa, în neştire, ceasuri întregi, fără să simt foamea, nici oboseala. Totuşi, către seară, m-am întors acasă. Mama şi-a ascuns anevoie bucuria că mă revede. Aflase despre cele trei corigente de la fratele meu şi, văzînd că întîrzii, i-a fost teamă să nu fi făcut vreo prostie. A încercat să mă consoleze spunîndu-mi că-mi va lua meditatori la franceză şi germană.

Într-un anumit sens, corigenţele mi-au prins bine. În vara aceea, cînd mă vedea cu o carte în mînă, mama nu-mi mai amintea că nu trebuie să-mi obosesc ochii; îşi închipuia că învăţ, că mă pregătesc pentru examenele din toamnă. Pentru întîia oară de cînd mă ştiam, nu mai citeam pe ascuns şi cu frica în sîn. Pe de altă parte, convingerea pe care mi-o făcusem că sînt „persecutat” îmi dădea, în proprii mei ochi, un nimb de martir, dar şi o anumită responsabilitate. Cît de mult mă pasionau oină şi jocurile pe maidan, simţeam acum că nu trebuie să las impresia că nu sînt bun de nimic altceva. Mi se părea că sînt pîndit de „ceilalţi”, mai ales de director şi anumiţi profesori. Îmi spuneam: „Ei mă cred o haimana şi sînt siguri că nu voi ajunge nimic. Am să le pregătesc o surpriză!…”

Dar îmi era peste putinţă de hotărît, în vara aceea, 1918, în ce va consta surpriza. Voi ajunge un mare zoolog, un pianist, un mare doctor — sau inventator, sau un explorator, sau voi descifra o limbă moartă? De un lucru eram sigur: că nu voi fi niciodată premiant, că de-abia voi izbuti să trec dintr-o clasă într-alta.

In acele după-amieze de vară, cu una din cele trei gramatici în faţa mea, ghicisem deja ceea ce s-a dovedit mai tîrziu a fi o caracteristică a temperamentului meu: îmi era imposibil să învăţ ceva la comandă sau să învăţ aşa cum învăţa toată lumea, în conformitate cu programul şcolar. Din clasa întîi şi pînă la sfîrşitul liceului, m-am simţit întotdeauna atras de „materiile” care nu se aflau în programul anului sau de discipline şi autori care nu se învăţau la liceu. Cînd, cîţiva ani mai tîrziu, m-au pasionat ştiinţele fizico-chimice, studiam chimia în anul cînd în program era fizica, şi viceversa. Uneori, era suficient ca unei discipline de care eram îndrăgostit să-i vină rîndul în program, ca să simt că mă detaşez de ea. Aşa s-a întîmplat cu logica, cu psihologia, cu biologia. Tot ceea ce eram silit să învăţ îşi pierdea interesul, devenea o „materie” ca oricare alta, bună pentru a fi memorizată de tocilari şi premianţi. Oroarea pe care o aveam de manuale didactice şi de programe a luat, cu timpul, proporţii patetice. Mulţi ani în urmă, cînd m-am apucat serios de latină şi de matematici, nu m-am mulţumit cu manualele pe care le învăţaseră toţi colegii mei, ci mi-am cumpărat cărţile lui Meillet, H. Poincare sau Gino Loria, găsite la anticari, în care înaintam anevoie şi cu enorme eforturi.

Nu-mi dau seama cum am trecut, în toamnă, examenele de corigentă. Izbutisem să învăţ declinările şi conjugările franceze şi germane. Dar la oral, în faţa lui Nanul, am avut un asemenea trac, încît, cînd m-a întrebat de ce gen este cuvîntul „pat”, am răspuns că e de gen masculin. Probabil că lucrările scrise erau ceva mai bune, pentru că şi Frollo, şi Nanul m-au trecut. Aşteptam să dau şi corigenta la germană, cînd profesorul Papadopol ne-a anunţat că, deoarece limba germană nu trebuia învăţată decît în clasa a II-a, corigentele se anulează. Dar, a adăugat el, privindu-ne pătrunzător în ochi, se aşteaptă ca noi toţi, foştii corigenţi, să ne distingem în cursul anului viitor, în clasa a Ii-a.

În ceea ce mă priveşte, fără îndoială că l-am dezamăgit. Germana a fost una din terorile adolescenţei mele, nu atît pentru dificultăţile ei, cît pentru faptul că Papadopol a devenit în anul următor directorul liceului. Aveam de-a face cu el de cîte ori spărgeam vreun geam sau mă surprindea sărind pe fereastră sau descoperea că-mi motivasem singur absenţele. Şi, cu toate acestea, pe neaşteptate, în clasa a IV-a ne-am împăcat, şi mai tîrziu am ajuns chiar foarte buni prieteni.

Împărţise cîteva subiecte de istorie literară, şi mie îmi căzuse Sturm und Drang. Trebuia să ţinem o conferinţă de 20 de minute. Am citit, zi şi noapte, toate monografiile pe care le găsisem in bibliotecă şi am scris un caiet întreg. Numai introducerea la Sturm und Drang a ţinut aproape o oră. Am început cu Nibelungen şi Minnesiinger. Pe tablă, scrisesem toate numele, titlurile şi datele pe care le socotisem importante. Evident, toate acestea le copiasem din manualele şi monografiile pe care le citisem. Dar, cu o vizibilă încîntare, Papadopol şi-a împrospătat o seamă de Minnesănger şi de autori minori, la care, fără îndoială, nu se mai gîndise de cînd îşi luase licenţa.”

2 responses

  1. cele mai mari genii au fost corigente sau au avut probleme (la invatatura) tocmai la disciplinele care mai tarziu i-au facut consacrati.

  2. nu e o regula general valabila…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: