Istoria anglicanismului

Anglicanismul reprezintă totalitatea doctrinelor şi a organizării Bisericii Angliei după schisma faţă de Roma şi sub influenţa Reformei protestante.

Biserica anglicană a fost constituită de regele Henric VIII, care, prin Actul de supremaţie (1534), se substituia papei în conducerea Bisericii, din cauza refuzului papei Clement VII de a-i acorda anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon. Excomunicat de Clement VII în 1534 şi de Paul III în 1535, Henric VIII, cu toate că şi-a dus până la capăt opţiunea de a scoate Anglia de sub autoritatea papală, în cele Şase articole (1539), a păstrat dogma catolică, fără a accepta principiile luteranismului şi ale calvinismului, şi a menţinut ierarhia bazată pe episcopi numiţi direct de către rege.

Sub domnia lui Eduard II (1547-1553), s-au accentuat influenţele calviniste în anglicanism, evidente în Book of Common Prayer (Cartea rugăciunii comune), 1549. După domnia Mariei Tudor, când a existat o tentativă de restaurare a catolicismului în Anglia, Elisabeta I a reînnoit Actul de uniformitate (1559) şi Actul de suprematie (1559) prin care regele era recunoscut ca suprem conducător în problemele ecleziastice. În 1563, au fost publicate şi în 1571 aprobate de către parlament Articolele de religie, cunoscute şi ca Cele 39 de articole (elaborate de M. Parker, arhiepiscop de Canterbury), care se deosebeau de catolicism prin doctrina sacramentală, conform unor direcţii de calvinism moderat şi care desfiinţau celibatul ecleziastic, dar întăreau atât autoritatea Bisericii Anglicane, cât şi puterea de control asupra ei din partea suveranului.

După guvernul lui Oliver Cromwell (1649-1658), care a desfiinţat anglicanismul ca Biserică de stat, Carol II Stuart a restabilit anglicanismul proclamând un nou Act de supremaţie (1662) şi Book of Common Prayer, care, împreună cu Cele 39 de articole s-au răspândit în coloniile engleze şi au rămas în vigoare în Biserica Anglicană americană după formarea SUA.

În secolul XIX, în cadrul Bisericii anglicane s-au format diferite curente; High Church, tradiţionalistă şi apropiată de catolicism; Low Church, critică faţă de liturghia tradiţională şi în favoarea cucerniciei individuale, activităţii misionare, a întâietăţii Bibliei (biblism); Broad Church, tinzând sub unele aspecte către un socialism creştin şi susţinătoare a separării Bisericii de stat.

Anglicanismul este organizat într-o comunitate de dioceze, având în frunte pe arhiepiscopul de Canterbury şi care, la fiecare 10 ani se întruneşte într-un sinod (Conferinţa de la Lambeth). Între 1921 şi 1925 cardinalul Mercier şi lordul Halifax au iniţiat întâlniri pentru reunificarea anglicanilor cu catolicii. Vizita arhiepiscopului Ramsey la Paul VI (1966) a oficializat dialogul teologic dintre cele două Biserici, creând o comisie mixtă, internaţională, reînoită de Ioan Paul II (1982).

Un răspuns

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: