Galilei si telescopul sau

În 1609, Galileo Galilei a auzit că la o expoziţie din Veneţia fusese prezentată o nouă invenţie. Era vorba despre un „tub optic” care apropia corpurile aflate la distanţă. Galilei a hotărât să reinventeze un astfel de instrument şi curând a reuşit. În următoarele luni, el a făcut unele dintre cele mai importante descoperiri din istoria astronomiei. Prin observaţiile sale, a stabilit că sistemul lui Copernic este conform cu realitatea.

El a studiat craterele şi munţii de pe Lună şi a fost surprins de asemănarea dintre suprafaţa acesteia şi cea a Pământului. De asemenea, a sesizat că partea întunecată a lunii era uşor luminată de Pământ – fenomenul este cunoscut sub numele de „Earthshine”, adică reflectarea luminii terestre în zona întunecată a Lunii. A demonstrat astfel că Pământul „străluceşte” la fel ca celelalte planete şi a dedus că trebuie să fie vorba de reflexia luminii solare.

Direcţionându-şi telescopul spre planete, Galilei a descoperit că, spre deosebire de stele, care se văd ca nişte puncte, primele apar sub formă de discuri sau, ca în cazul lui Venus, ca o semilună. Constatarea l-a convins că stelele se afla mult mai departe de Pământ decât planetele. Pe de altă parte, telescopul l-a ajutat să afle că arhicunoscuta Cale Lactee este formată dintr-un mare număr de aglomerări de puzderie de stele.

Observând planeta Jupiter, a decoperit că aceasta este înconjurată  de patru „stele” (pe vremea aceea stelele fixe, ca şi planetele, erau denumite simplu stele). El le-a spus luni, dar noi le cunoaştem sub numele de Stelele Medici, numite astfel în onoarea familei Medici, conducătoarea Florenţei. Galilei le-a urmărit mişcările şi a ajuns la concluzia că ele înconjurau planeta, rotindu-se în aceeaşi direcţie cu luna. Descoperirea a fost importantă fiindcă ea a arătat că sistemul Pământ – Lună nu este unica anomalie, ceea ce mulţi oameni o socoteau ca o obiecţie la sistemul lui Copernic.

Cea mai puternică dovadă a valabilităţii sistemului lui Copernic a rezultat din observaţiile făcute de Galilei asupra fazelor lui Venus. Nu numai că a lămurit astfel faptul că Venus reflecta lumina Soarelui, nefiind ea însăşi o sursă de lumină, dar a înlesnit şi cunoaşterea unui fenomen deosebit: Venus îşi schimba dimensiunea odată cu faza. Astfel, când planeta era vizibilă ca un disc complet, era foarte mică, în timp ce, atunci când arăta ca o luna nouă, foarte subţire, diametrul său aparent creştea. Aşa ceva nu se putea explica decât acceptând ideea că Venus se roteşte în jurul Soarelui. În final, observând deplasările petelor solare, Galilei a demonstrat că şi Soarele se roteşte.


sursa: Allexander Hellemans, Bryan Bunch – Istoria descoperirilor stiintifice, Trad: Diana Constantinescu, Ed. Orizonturi, Bucuresti

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: