Alexandru cel Bun

Moldova s-a format cu vreo 50 de ani mai târziu decât Ţara Românească. Să trecem peste primii voievozi, pentru a ajunge la un voievod mare, oarecum contemporan cu Mircea cel Bătrân, şi anume Alexandru cel Bun.

Alexandru cel Bun domneşte de la 1400 la 1432, ceea ce pentru vremile acelea este o domnie lungă. A fost un bun gospodar, ţara s-a întins încetul cu încetul de la nucleul unde se formase, regiunea din nord-vest cu capitala la Suceava, cu marele oraş Baia. Baia în Evul Mediu înseamnă un loc unde erau mine (de la magh. bânya). Din regiunea aceea s-a întins din ce în ce mai mult, până la mare; se aflau deja români acolo, dar nu erau uniţi sub un singur sceptru, cum vor deveni în Moldova lui Alexandru cel Bun, care se întinde până la Cetatea Albă, mare cetăţuie, veche de pe vremea bizantinilor, deţinută apoi de negustorii genovezi. În momentul când Moldova devine stăpână pe această regiune, Cetatea Albă este încă în mâna genovezilor care acceptă însă suzeranitatea voievodului moldovean. Mai târziu, în vremea lui Ştefan cel Mare, deasupra unei intrări în cetate, se va afla stema Moldovei, capul de zimbru sau, mai corect, de bour, stemă ce se mai vede şi astăzi.

Alexandru cel Bun este totuşi vasal al regelui Poloniei. Avem documente despre împrejurările în care a prestat jurământul împreună cu boierii lui, şi nu numai atât, avem o altă dovadă că şi-a îndeplinit îndatoririle de vasal şi a participat la o luptă celebră între polonezi şi cavalerii teutoni. Aceşti urmaşi ai cavalerilor cruciaţi din Palestina erau stabiliţi în nordul Poloniei, justificându-şi prezenţa prin misiunea de ai creştina pe acei păgâni care mai rămăseseră în nord-estul continentului: lituanienii. De atunci a rămas în limba română expresia „liftă păgână”: la origine era „litvă păgână”!

Lituanienii rămân păgâni până pe la sfârşitul veacului al XIVlea. Însă lituanienii sunt foarte buni ostaşi, şi în frunte cu voievodul lor se întind peste ţări de limbă rusă sau ruteană. Lituania, pe la 1350, îngloba teritoriile de astăzi ale Lituaniei, Bielorusiei, sudul şi vestul Ucrainei (ţara Galiţiei). Era mai mare decât Polonia. Regele Poloniei a reuşit să încheie alianţă cu marele duce al Lituaniei prin căsătorii şi, neavând urmaş în linie bărbătească, i-a urmat la tron Jagetto, voievodul lituanian care s-a creştinat. Aşadar, pe la 1390, unită cu Lituania, Polonia devine de două ori mai mare. Cu vremea însă, polonezii (noi ziceam pe vremea aceea: leşii, după numele unui trib de-al lor zis leah), mai de timpuriu creştinaţi şi mai înaintaţi în civilizaţie, vor asimila parţial Lituania, şi vor fi principalul element în această uniune polono-lituaniană.

Duşmanul polonezilor şi lituanienilor este ordinul cavaleresc german care s-a stabilit pe teritoriul numit până la ultimul război mondial Prusia orientală, împiedicând accesul Poloniei la Marea Baltică. De atunci se duc periodic lupte între cavalerii teutoni, temuţi războinici, şi regele Poloniei. La o mare bătălie care s-a dat la 1410 la Tannenberg sau Grunwald (ambele nume sunt valabile), Moldova lui Alexandru cel Bun a trimis un contingent de 400 de călăreţi. Pare o cifră derizorie, dar pentru acea epocă nu însemna puţin. Aceşti călăreţi, e interesant ce spune cronica, au fost cei care au hotărât soarta bătăliei aplicând o tactică militară pe care o regăsim la Asăneşti, cei care, la 1205, la Adrianopol, ajutaţi de cavaleria cumană, înving pe cruciaţii francezi şi-l fac prizonier pe împăratul Baldovin al Constantinopolului. Atacă frontal, iar când ajung în faţa duşmanului se opresc brusc, cum fac încă şi azi arabii, şi se prefac că fug. Cavalerii, îmbrăcaţi în armuri, se iau după ei, dar, fiind greoi, se împrăştie. Cavaleria uşoară se opreşte brusc din nou şi îi înconjoară, câte trei-patru împotriva unuia, şi îi distrug pe cavaleri. Această tactică e încă o dovadă că de la cumani au deprins românii noştri în Evul Mediu arta militară: avem, la un interval de 200 de ani, exact aceeaşi tactică a cavaleriei uşoare pentru a hotărî soarta unei bătălii.

Alexandru cel Bun însă, cu toate că l-a ajutat încă o dată pe regele Poloniei în 1422, la sfârşitul domniei sale s-a aliat cu Ungaria şi cu Ordinul Teutonic împotriva Poloniei, ca să pună stăpânire pe ţinutul Pocuţiei, dat amanet de regele Poloniei unui predecesor al lui Alexandru, în schimbul unui împrumut de 3 000 de ruble de argint, niciodată restituit. Această nefericită „afacere” va strica periodic relaţiile polono-moldovene timp de o sută de ani.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

5 răspunsuri

  1. O lectie de istorie aproape perfecta; poate trebuia sa fie si ceva domnite si mai putini cumani…
    Vorbesc serios !

    PS. Despre lifte stiam, insa credeam ca se refera la catolici, nu-mi imaginam ca la 1300 mai erau necrestini in Europa; asa ca voi mai citi pe aici…

  2. Excelent!
    Niciunde nu am întâlnit acest subiect atât de sintetic tratat.
    Informarea continuă şi practica scrisului îşi arată roadele, după cum menţionaţi, la Statistici.
    Fireşte, despre bătălie se mai pot spune multe amănunte suculente… Despre eroica neparticipare a proaspătului Jagiello, care era cât pe ce să fie ucis de un inamic, care l-a reperat întâmplător, pe culmea de deal, de unde „monitoriza” bătălia, şi cum a fost salvat de un paj neînarmat. Despre impactul extraordinar al atacului cavaleriei uşoare moldo-cumano-tătare (aproximativ 1500-2000 de oameni) care – e drept, folosind cam aceleaşi arme, aceiaşi cai şi având veşminte destul de asemănătoare – a determinat teutonii supravieţuitori să ceară sprijin papal, întrucât trupele lor fuseseră, chipurile. copleşite de 100.000 de tătari! Despre acţiunea continuă de escamotare a acestui „detaliu” în istoriografia poloneză, care pune prezenţa moldovenilor sub semnul întrebării şi abia de îi mai pomeneşte pe lituanieni, deşi ducele Lituaniei, Vytautas cel Mare, a condus efectiv ostilităţile aliaţilor. Despre tradiţionalul eroism teuton, care a făcut să se găsească de două ori mai multe cadavre în tabără (loc unde s-au refugiat dezertorii) decât pe câmpul de bătălie. Sau despre incredibila prostie a Marelui Maestru teuton, care a ordonat cavaleriei (grele, evident) să şarjeze, chiar dacă primele victime au fost aproape o treime din propria infanterie, călcată în copite… fiindcă era în drum. În fine… mii de paranteze!
    Încă o dată, chapeau!

  3. Sunt impresionante informatiile pe care le detineti cu privire la acest subiect. Cred ca domnul Neagu Djuvara ar fi incantat sa va cunoasca si sa discute atatea detalii interesante.

  4. 🙂 Domnul Djuvara mă cunoaşte.
    Am avut onoarea să-l întâlnesc de câteva ori şi cu fiecare conversaţie am plecat mai bogat.
    La fel ca şi în urma vizitelor pe acest site.
    Aveţi viziunea şi darul de a prezenta istoria aşa cum şi eu cred că trebuie, într-o manieră extrem de utilă. Nu vă flatez. Înţeleg şi respect ceea ce faceţi.
    În ceea ce priveşte informaţiile pe care le deţin, vă mulţumesc! Sunteţi extrem de amabil.

  5. Sunt onorat de aprecierile pe care le faceti despre activitatea mea pe acest blog. Ele ma obliga sa mentin un standard ridicat al articolelor publicate aici pentru a ma bucura si in viitor de vizitele dumneavoastra.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: