Petru Rares (IV) – legende istorice

De cinci zile şedea Domnina şi suspina, şi întreba apele Brateşului, şi privea în zările depărtate aşteptându-şi fiul care nu mai venea; iar pieptul ei se ridica ca valurile apei de furtuna ce-i tulbura sufletul. Dar iată că a şasea zi înspre sară, pe când Brateşul ardea de focurile asfinţitului, se zări în depărtare o luntre mică care, când se pierdea, când iar apărea în creţul undelor, înaintând spornic spre mal şi lăsând în urmă-i două lungi cărări de rubine. Domnina o privea cu aţintire; ar fi voit să soarbă spaţiul, să pătrundă cu sufletul pănă la dânsa, căci inima de mamă recunoscuse pe fiul multaşteptat, iar Petru, care plutea în luntre, îşi simţea inima împărţită în două; ar fi voit să ajungă şi să nu ajungă. De când venea cu Elena, ori vederile lui se schimbase, ori într-adevăr lumea se îmbrăcase în alte haine, dar niciodată el nu se simţea aşa de dulce legănat pe sânul Brateşului, niciodată apele lui nu-i păruse mai limpezi şi mai drăgălaşe, niciodată asfinţitul nu fusese împodobit cu văpsele mai strălucitoare ca atunci.

Elena şedea tăcută şi privea pe luciul lacului, iar Cerinat vâslea mereu în puterea braţelor, şi, uitându-se când la unul când la altul, zicea în gândul său:

Ştiu că de-acuma cerbii şi mistreţii or să aibă repaus.

Ajunşi la mal, Domnina îi primi cu lacrimi pe obraz şi, când află despre întâmplările Elenei şi o văzu atât de nenorocită şi atât de frumoasă, îi făgădui adăpost şi apărare ca pentru însuşi copilul ei. O nouă colibă fu făcută de Cerinat şi Petru alăturea cu a Domninei, lucrată însă mai cu îngrijire, şi acolo Elena începu să petreacă zile senine. Obrajii ei prinseră la rumeneală, ochii ei se învioşară scăldânduse în fiecare zi în aer şi lumină, şi, înconjurată cum era de inimi prieteneşti, ea se simţea fericită. Iar Petru, pe zi ce mergea, se făcea tot mai sfiicios şi mai tăcut; abia de îndrăznea să-i spună un cuvânt. El o iubea în taină şi-şi făcea însuşi spaimă de dragostea sa; căci cum ar fi putut el spera ceva de la dânsa? el, pe treapta cea mai de jos a lumii, un biet fiu de păscar; ea, fiică din lumea mare, răpită dintr-o cetate domnească, şi aşa de frumoasă, încât Moldova îi fusese închinată la picioare. Şi cu toate aceste, fără nici o speranţă, Petru o iubea tot mai cu foc, căci mărimea piedicilor aprind mai mult minţile şi sporesc dorul inimii. El acum nu se mai depărta de casă; arcul lui şedea în cui, şi căprioarele fără grijă de moarte veneau pănă aproape de colibele lor. Numai la pescuit cu undiţa mergea din când în când, întovărăşit de maică-sa şi de Elena; dar şi atunci el nu prindea nimic, căci ochii lui priveau mai cu drag în ochii Elenei decât în apele Brateşului.

Treceau zilele una câte una şi Petru se deprinsese a nu mai râde şi a nu mai dormi. În zadar Cerinar îi spunea feliurite glume şi-l îndemna la feliurite trebi, că doar va uita răul ce-l rodea; el fugea de Cerinat, fugea chiar de maică-sa, căci i se părea că amândoi se uită cu ochi răuvoitori în inima lui. Iar când Elena îi spunea câteodată vreun cuvânt bun, poate fără scop de a-l îmbărbăta, atunci speranţa înăbuşea cu puterea unui şuvoi în sufletul lui, şi de bucurie s-ar fi crezut în stare să răstoarne munţi pentru dânsa. Dacă Elena înţelegea ceva despre dragostea lui Petru, aceasta era taina ei; însă Cerinat care era om priceput, credea că vede în ochii ei o tainică mulţumire când întâlnea pe Petru, deşi oarecum ea părea că fuge de dânsul.

Într-una din zile sosi la coliba Domninei un bătrân călugăr care călătorea pe jos în papuci de lemn, cu o desagă pe umeri. Barba sa surie şi tufoasă îi acoperea jumătate de obraz; într-o mână el ţinea toiagul de călător şi în cealaltă o păreche de metane.

Binecuvântat fie numele Domnului! zise el, apropiindu-se de Domnina care şedea în uşa colibei. Cred că nu vei respinge de la pragul tău pe un biet închinător care vine pe jos de la hotarul ţării şi merge la Ierusalim.

Niciodată om bun n-a fost respins de la casa noastră, părinte, răspunse Domnina.

Nu cer adăpost decât pentru o noapte, ca să-mi odihnesc slăbănogitele picioare, şi mâne îmi voi urma calea spre Sfântul Mormânt.

Domnina îi dădu o laviţă la uşa colibei pe care călugărul se aşeză gemând de osteneală, îi luă desaga de pe umeri şi o puse jos lângă el, apoi se duse înlăuntru colibei spre a-i aduce ceva de mâncare. În acelaş timp călugărul se uita împrejur cu o nespusă luare-aminte.

— De n-a fi nici aici, îşi zise el în sine, atunci visul n-a fost decât un vis.

Domnina îi aduse o legătură plină cu merinde şi i-o puse dinainte.

Dumnezeu să-ţi răsplătească după inimă, zise călugărul mâncând cu poftă. Casa primitoare e ca altarul lui Dumnezeu de la care tot creştinul se întoarce cu inimă plină. O, cât de puţină evlavie este în lume, şi câţi oameni fără frica lui Dumnezeu! Iar ţie, femeie binecuvântată, drept mulţumită de buna găzduire, precum şi copiilor tăi, de vei fi având, vă voi aduce la întoarcere lemn sfânt de la crucea Mântuitorului care e spre tămăduirea boalelor.

Mulţămesc, cinstite părinte, iată şi copii mei, adause Domnina văzând pe Petru şi Elena întorcându-se cu undiţele de la păscuit.

Elena, care zărise un om străin, se feri de-a se înâtîlni cu el şi intră în coliba ei. Iar Petru se apropie de călugăr şi-i săruta mâna. Acesta tresări văzând mâna dreaptă a lui Petru fără un deget.

O! binecuvântată mamă! adause călugărul cu glas dulce pătrunzător, un copil aşa de frumos este un dar de la Dumnezeu spre mângâierea casei părinteşti. Şi cu ce-ţi îndeletniceşti tinereţele, copile? întrebă călugărul, apucându-l de mâna dreaptă în chip de dezmierdare.

Cu păscuitul, răspunse Petru.

Puţin, puţin lucru pentru un tânăr cu chip aşa de isteţ. De ce nai învăţat carte să poţi ajunge şi tu ceva în ţara noastră care are nevoie de braţe ca a tale?

Ştiu carte, părinte.

Minunat! minunat! Ştii carte, va să zică te poţi îndulci de ştiinţa şi cugetarea celor mai vrednici decât noi. Primeşte atunci în dar de la mine o cărticică mică pe care te sfătuiesc să o citeşti cu sârguinţă, căci ea va adăugi ispita bătrânească pe lângă agerimea tinereţelor tale şi te va face om întreg.

Atunci călugărul scoase din desagi o carte veche cu file groase şi unse şi o dădu în mâna lui Petru. Dar n-apucase acesta să o deschidă, că ochii lui se aţintiră pe Brateş văzând o luntre mare cu vântrčle şi steaguri care se apropia răpede de mal. În luntre erau oameni mulţi care vâsleau cu hărnicie, părând a fi foarte grăbiţi. Îndată ce atinseră pământul, ei veniră cu grăbire spre coliba Domninei întrebând dacă ea locuieşte acolo.

Aici, răspunse ea însăşi.

Atunci unul dintre dânşii scoase din sân un plic pecetluit cu pecete domnească şi deosebit o carte deschisă pe care o ceti în gura mare:

Eu Teoctist, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, vestim tuturor locuitorilor din ţară: boieri, oşteni, breslaşi şi plugari, precum ştiut să fie că am fost faţă ca părinte duhovnicesc, când fericitul întru pomenire Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, şi-a dat sufletul. Înaintea morţii sale, marele domn mi-a spus că are un fiu din sângele lui făcut cu Domnina Rareşa, dându-mi şi alăturatul plic a i-l încredinţa. Mi-a poruncit însă cu limbă de moarte să nu dau plicul şi să nu descopăr această mare taină decât atunci când eu, Teoctist, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, voi socoti după dreapta mea judecată că ţara e în primejdie. Apoi văzând nelegiuirile şi desfrânările lui Ştefăniţă Vodă care a surgunit, tăiat şi otrăvit toţi fruntaşii ţării spre îndestularea răutăţii şi a deşertăciunilor lui, mărturisim în dreaptă cunoştinţă şi cuget curat că ţara e în primejdie şi că nu are altă scăpare decât de a pune în scaunul ei pe Petru Rareş, fiul drept născut din sângele lui Şetfan cel Mare. Sfătuim, deci, duhovniceşte pe toţi locuitorii ţării: boieri, oşteni, breslaşi şi plugari să-i deie ajutor întru toate cu sfat, bani şi arme pentru a-l pune în scaun şi a îndeplini voinţa rostită cu limbă de moarte de fericitul întru pomenire domnul Moldovei, Ştefan cel Mare.

În auzul acestei cetiri Petru Rareş fu cuprins de o simţire nouă şi puternică care-i îngrămădi tot sângele la inimă. Domnina abia se ţinea pe picioare de uimire, iar străinul călugăr se închină adânc dinaintea lui Petru Rareş zicându-i cu glas umilit că bine l-a cunoscut el că nu era menit să rămâie pescar şi că, de voieşte să fie domn bun şi binecuvântat de toţi, să ieie în toate zilele poveţe din cartea ce i-a dat-o, care este o comoară de înţelepciune.

În acelaş moment, Elena, auzind un zgomot neînţeles în jurul colibei sale ieşi şi, când văzu călugărul îngenuncheat dinaintea lui Petru, scoase un ţipăt desperat, se răpezi la Petru, îi smunci cartea din mâni spunându-i că acest călugăr e un răufăcător ce voieşte să-i răpească zilele, şi că-şi aminteşte a-l fi văzut în alte haine în cetatea de la Tigheci. Iute ca fulgerul, Petru îl înşfăcă în braţele sale vârtoase şi-l răsturnă la pământ: dar care fu mirarea lui când, în vălmăşagul luptei, văzu deodată barba călugărului căzând într-o parte, păru-i alb în altă parte, şi în loc rămânând un om tânăr, smolit, vânjos, care se zbuciuma cu vrăjmăşie spre a scăpa din mânile lui Petru.

Malaspina!… Malaspina!… strigară solii mitropolitului Teoctist… Otrăvitorul de meserie… Sfătuitorul de rău a lui Ştefăniţă Vodă!… La moarte!… La moarte!… şi cu toţii tăbărâră asupra lui şi-l legară cumplit de un stâlp, aşteptând numai un semn de la Petru Rareş pentru a-i răpune zilele; iar cartea fu aruncată în foc dovedindu-se a fi otrăvită.

Un asemenea hoţ, zise Petru Rareş, trebuie să moară cu cinstea cuvenită spre pilda şi a altora; de aceea îl vom duce la Suceava, îl vom judeca după legile ţărei şi-l vom vom spânzura în văzul tuturora. Pănă atunci însă va sta sub pază.

Vestea desdpre ivirea unui fiu a lui Ştefan cel Mare cu drept de moştenire la scaunul domniei se răspândi iute în toate unghurile ţărei, setoasă de a scăpa de sub jugul lui Ştefăniţă Vodă. Trâmbiţele de revoltă sunau pretutindenea. Gloate nenumărate alergau cu grăbire spre Brateş şi se puneau sub steagul lui Petru, iar acesta făcea toate pregătirile pentru lupta viitoare cu o agerime de minte care punea pe toţi în mirare. Când se simţi în stare de a da piept cu Ştefăniţă Vodă, el porunci oştirii să plece spre cetăţuia Tigheciului, iar el, în scop de a scurta drumul, se hotărâ să se urce dimpreună cu Elena, Cerinat şi macă-sa într-o luntre spre a tăia lacul în curmeziş. Două luntri, una mai mare şi alta mai mică erau aninate de mal. Malaspina, care nu părăsise scopurile sale de ucidere, fiind rânduit a se sui în luntrea cea mare şi crezând că Petru Rareş va veni cu el împreună spre a-l priveghea mai de-aproape, aruncă pe furiş un praf la picioarele sale şi se ghemui tăcut într-un colţ. Elena însă nu voi cu nici un preţ să fie în aceeaşi luntre cu Malaspina; ea înduplecă pe Rareş şi pe ceilalţi de a se urca în luntrea cea mică lăsând pe italian în cea mare sub paza a doi plăieşi.

Era pe la revărsatul zorilor; ziua se vestea frumoasă şi senină, şi Brateşul era aşa de liniştit încât luntrile păreau că lunecă între două ceriuri. Pe mal se vedeau şirurile armatei înaintând cu pas grabnic în sunetul tobelor şi a trâmbiţelor; iar Petru se simţea uimit pănă la lacrimi. Câtă schimbare în soarta lui numai în câteva zile!

Dintr-un biet păscar, sărac şi necunoscut de pe malul Brateşului, el se trezi deodată fiu de domn, chemat a stăpâni Moldova, şi iată-l acum pe calea de a-şi dobândi drepturile în fruntea unei oştiri numeroase, însufleţită de focul vitejiei. Când vreodată om din lume a putut să facă vis mai frumos?… Cu toate aceste, mărirea ce se oglindea dinaintea ochilor lui, în loc să potoale, aprindea şi mai mult dragostea ce simţea pentru Elena, căci astă dată el se credea vrednic de dânsa. Amândoi tăcuţi, cu inimile aprinse de acelaşi dor, pluteau pe apa lină, şi tot atât de tăcută ca şi dânşii. Domnina sorbea în taină fericirea lor, privindu-i numai din când în când cu ochii încărcaţi de dragoste părintească. Când iată că glasul lui Cerinat îi trezi din dulcea ameţeală.

Ho! Ho!... zise el. Sfinţia-sa părintele închinător a luat-o la sănătoasa.

Toţi se uitară înapoi şi ce să vadă?… Luntrea în care venise Malaspina ardea în flăcări şi era cât pe ce să aprindă şi pe a lor, dacă Cerinat nu s-ar fi grăbit să taie funia ce le lega împreună. Cei doi plăieşi erau morţi şi ardeau în luntre, iar mai departe în albastrul apelor Malaspina se vedea înotând cu braţe voiniceşti. Atunci Petru îşi încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură şi în aceeaşi clipă se văzu trupul lui Malaspina căzând în adâncimile Brateşului şi apa rotindu-se în faţă.

– Rămâi sănătos, cinstite părinte, zise Cerinat, numai de n-ai otrăvi peştii cu cărnurile tale.

Trei zile după aceea, cetatea de la Tigheci fu bătută şi dărămată, de n-a rămas piatră peste piatră. Apoi Petru înaintă spre Roman unde-l aştepta Ştefăniţă Vodă. De ce mergea, de ce oştirea lui creştea întocmai ca şuvoiul ce mereu sporeşte din râurile şi păraiele ce se varsă în el.

În sfârşit amândouă oştirile se loviră pe şesul Siretului. Multe ceasuri, biruinţa stătu în cumpene, căci Ştefăniţă Vodă se lupta cu curajul desperării, ştiind bine că soarta lui atârnă de la izbânda acelei zile. Iar Petru era ager şi neobosit, dar liniştit în suflet, măreţ la privire, despreţuitor de moarte, cu ochiul sigur, cu vorba plină de foc vitejesc întocmai precum era părintele său, Ştefan cel Mare, în zilele de bătălii; şi mulţi soldaţi, văzându-l astfel, credeau că revăd pe însuşi marele domn. Înspre sară şirurile lui Ştefăniţă Vodă începură să se frângă. Atunci Petru, voind a da duşmanului lovitura de moarte, se puse în capul călărimii şi cu sabia în mână, în fuga calului, se răpezi asupra unei cete ce se mai împotrivea încă, sămănând spaima cu ochii şi moartea cu braţul.

În mijlocul acestei cete se apăra Ştefăniţă Vodă ca un zăvod.

Iată-i ajunşi faţă în faţă; ochii lor se încruntară văzându-se aşa de aproape.

Între noi acuma, zise Petru Rareş a cărui sabie scăpăra în aer; să vedem dacă braţul tău de ucigaş deprins să lovească capete nevinovate va şti acum să apere pe al tău!

În aceeaşi clipă Ştefăniţă Vodă scoase şi el sabia din teacă, şi gata era să o încrucişeze cu protivnicul său, însă spre marea mirare a tuturor, el, aprigul luptător, nepotul lui Ştefan cel Mare, rămase deodată nemişcat, cuprins de o spaimă ruşinoasă, cu ochii holbaţi aspura braţului lui Rareş.

Mâna cea cu patru degete pe care o visase într-o noapte tulburată spânzurând deasupra capului său, ameninţătoare ca destinul, îi reapăru acum în fiinţă mai grozavă decît în vis, încunjurată de sinistrele prorociri ale fermecătoarei Arifta. O sudoare răce îi inundă fruntea şi braţul îi căzu fără putere de-a lungul trupului.

Iertare!… strigă el cu glas răguşit, plecându-şi capul şi lăsând să-i cadă sabia la pământ.

Atunci Petru îşi întoarse faţa de la dânsul, porunci să-l dezbrace de hainele şi semnele domneşti şi să-l închidă în temniţă spre a fi dat în judecata poporului. Însă Ştefăniţă Vodă, nemaiputându-şi suferi ruşinea, rugă pe însuşi soţia sa să-l otrăvească, şi curmă astfel de bunăvoie o viaţă plină de nelegiuiri şi scrisă cu sânge în amintirea supuşilor săi. Iar învingătorul Rareş intră cu mare pompă în Suceava unde adunarea ţării îl recunoscu de fiu al lui Ştefan cel Mare, şi-l alese domn în mijlocul urărilor de bucurie ale poporului întreg. Apoi Rareş şi Elena, a căror inimi erau de mult unite prin legăturile dragostei, se căsătoriră în biserica mitropoliei; însă, după ce nunta se sfârşi, după ce trebile luară mersul lor zilnic, Cerinat, argatul, se înfăţişă dinaintea stăpânului său zicându-i:

Măria ta! Cât ai fost păscar te-am argăţit şi te-am apărat de multe răle, căci eu care ştiam taina naşterii tale dimpreună cu Domnina, am căutat să te păstrez sănătos pentru mărirea la care soarta te-a chemat. Acuma mi-am isprăvit slujba şi te rog să-mi dai drumul.

Petru îl cuprinse în braţe, îl sărută cu lacrimi de recunoştinţă şi-l rugă să rămâie lângă el, în curţile domneşti, pentru câte zile de bătrâneţă va mai avea.

Iar Cerinat răspunse:

Măria ta! Curţile în care m-am născut şi am îmbătrânit sunt codrii verzi ai Tigheciului; acolo m-am deprins să-mi oglindesc faţa în apele Brateşului şi să mă legăn pe valurile lui! Lasă-mă să mă întorc la urma mea. Luntrea şi undiţa mă cheamă, şi fără dânsele nu pot trăi. Aici aş fi ca un copac răsădit la bătrâneţă în pământ străin, şi m-aş usca de dorul pământului de unde au fost smulse rădăcinile mele.

Primeşte cel puţin să-ţi dau bani, să te boieresc.

— Bani!… adause el zâmbind, dar ce să fac cu ei? Doar să-mi deie grijă de hoţi. Iar boier de m-ar vedea peştii din baltă, ştiu că ar râde de mine!

Cerinat mai şezu cât şezu la curte, apoi se întoarse la urma lui, dar când ajunse acasă îşi găsi coliba prefăcută într-o casă frumoasă, şi tot lacul Brateşului şi toţi codrii încunjurători deveniseră proprietatea lui în puterea unei cărţi domneşti a lui Petru Rareş.

Nicolae Gane (Convorbiri literare, anul XI, nr. 8, 1 noiembrie 1877)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: