Stejarul din Borzesti


A fost odată un timp, pe când Molna şi Prutul nu făceau hotar între trei ţări surori, pe când bourul moldovenesc era singur stăpân pe-o ţară largă, îndemănatică, locuită de-un popor ager şi drept pământean. De pe atunci, deci, şi pănă-n zilele noastre, rămas-a vorba din tată-n fiu cum că un joc de copii se încinsese odinioară pe şesul Trotuşului, nu departe de satul Borzeşti, sub un soare frumos de primăvară. În două taberi era despărţită ceata copiilor: una înfăţişa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghie, un copilandru cu plete negre şi cu ochii de mure, iute şi neastâmpărat ca Trotuşul ce se prăvale de la munţi; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ştefan, un copilandru cu plete blonde, cu ochii albaştri, gânditori, şi cu inimă cutezătoare. Cel dintăi era fiu de ţăran, cel de al doilea fiu de domn.

Ei însă se jucau la un loc pe iarba verde, în răcoarea aerului, sub stăpânirea dreaptă a soarelui de primăvară.

Şi ambele taberi, înarmate pănă-n dinţi cu puşti de soc, cu săbii de şindilă, cu suliţi de trestii, se băteau amarnic între ele, de clocoteau văile Trotuşului şi se spăriau toţi graurii din tufărişuri. Iar comandanţii, călări pe fugari aprigi de nuiele, alergau când la aripa dreaptă, când la aripa stângă a oştirilor înşirate, şi-şi îmbărbătau soldaţii la luptă.

A ţinut cât a ţinut bătălia nehotărâtă, dar, în sfârşit, copilul cel cu ochi albaştri gânditori, care avea darul de a se război moştenit de la tatăl-său, învinse pe tătari, prinse pe hanul lor, pe neastâmpăratul Gheorghie, şi-l legă de-un stejar bătrân, martur de cea întăi izbândă a viitorului domn.

Apoi toţi hatmanii şi căpitanii lui Ştefan se adunară împrejurul stejarului şi prinseră să judece pe hanul tătăresc, unii pentru vreo minge furată, alţii pentru vreo cetate de hârtie dărămată, tot fapte răle ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecaţi în jos, îşi aştepta osânda, abia stăpânindu-se de râs.

În sfârşit, Ştefan, după ce ascultă părerea mai-marilor oştirii sale, zise cu sprâncenele încreţite:

—  Porunca domniei-sale este să-l spânzuraţi de creanga cea de sus, ca să fie de pildă şi altor neamuri!

Apoi nenorocitul han fu legat cu frânghie de subsuoară şi ridicat pe creangă în sus în salvele puştilor de soc şi în strigătele de bucurie a oştenilor învingători. Joc nebunatic, copilăresc, la care soarele, în măreţia lui, se uita zâmbind, el care văzuse multe altele pe coaja noastră pământească!

· · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · · ·

Dar, o Doamne, ce se aude?… Ce clocot aduc apele Trotuşului de sus în jos?… Un vifor se stârneşte de puterea căruia se leagănă în aer micul han tătăresc, şi pământul prinde să se clatine şi să sune parcă s-ar fi răsturnat stâncile cele mari de la obârşiile Trotuşului. Iar în timp ce Ştefan şi întreaga lui oştire stăteau nedumeriţi de vuietul ce se apropia, în timp ce micul Gheorghie în braţele văzduhului se gândea la cei ce-s spânzuraţi aievea, deodată se văzu o ceată nenumărată de adevăraţi tătari venind în goana mare a cailor spre dânşii şi-atunci… vai!… toţi copiii, cuprinşi de groază, apucară la fugă care-ncotro, uitând pe micul Gheorghie, care atârnat de creanga stejarului, zâmbea încă în nevinovăţia lui, neştiutor de urgia ce-l ameninţa. Da! el zâmbea încă… dar atotvăzătorul soare încetă de a zâmbi, căci în acel moment o sută de săgeţi, o sută de suliţi se înfipseră în trupul lui. Ceriul se posomorî, frunzele şi crengile copacului, pătate de sânge copilăresc, se clătinară înfiorate.

Treizeci de ani au trecut după această întâmplare, şi micul Ştefan, schimbând sabia de lemn pe paloşul de oţel, se urcă de pe treaptă pe treaptă pe scara lumii, pănă ce ajunse să fie numit la Direptate domn ţării Moldovei, înscăunat şi miruit de mitropolitul Teoctist. Astfel, făcându-se însuşi ţiitor peste toată ţara, începu viaţa grea şi anevoioasă, tot în războaie şi osteneli, căci ţara, fiind bogată, largă şi îndemănatică, deştepta setea tuturor vecinilor. Dar cu cât nevoile veneau mai grele peste dânsul, cu atât inimoşia lui creştea; şi a voit Dumnezeu ca el să meargă din biruinţă în biruinţă, şi numele lui să se mărească tot mai mult, încât să răzbătă peste hotarele Moldovei, departe în lumea apuseană şi să răzbată prin pătura veacurilor pănă la noi. Iar el, domn drept credincios şi pământean, de fiecare biruinţă înălţa câte o biserică spre mărturie nepieritoare de trăinicia neamului nostru şi de bunătatea lui Dumnezeu. Mulţi ani domni Ştefan-vodă cel Mare în care timp aşeză cu nestrămutare temelia stăpânirii noastre asupra câmpiilor Dunărei, pecetluind şi sfinţind această stăpânire cu sângele vărsat. Dar tot nu era liniştit. Un gând îndărătnic îl urmărea din copilărie, gândul micului Gheorghie, ucis de tătari; şi oriunde s-ar fi dus, orice-ar fi făcut, chipul cel oacheş şi drăgălaş i se înfăţişa necontenit, cerându-i parcă răzbunare.

Iată că într-una din zile i se aduce veste că o mulţime de oaste tătărască a năvălit în ţară peste apa Nistrului, pustiind pământul, răpind cârdurile de vite, dând foc satelor şi girezilor de pâne, robind femeile şi copiii.

Iute Ştefan îşi întocmi oastea şi le ieşi înainte la satul Lipinţi. O! de astă dată, nu mai era ca acum treizeci de ani, pe şesul Trotuşului, la stejarul din Borzeşti; era o adevărată bătălie cu tătarii. Ştefan cel blond cu ochii albaştri gânditori, călărea, nu ca atunci pe o nuia de alun, ci un cal aprig de soi moldovenesc şi alerga ca un fulger la toate punctele de bătaie, vârându-se unde primejdia era mai mare.

Şi-n loc de săbii de lemn, se-ncrucişau acum săbii de fier, şi-n loc de puşti de soc, detunau tunuri de schijă, încât se-nnegrea văzduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Pănă-n ceri se înălţa răsunetul restriştei de pe pământ; iar tătărimea, cuprinsă din două părţi, se măcina şi se mistuia ca pleava într-un vârtej de două furtuni ce se ciocnesc. Roş era soarele sus ca în timp de grea cumpănă, roş era pământul jos de sângele ce gâlgăia. Dar sufletul bătăliei, acel ce vedea şi stăpânea toate era chipul blond al lui Ştefan, care se arăta pretutindene ca o icoană de îmbărbătare, dând inimă oştenilor lui şi făcându-i să meargă la biruinţă sigură.

Şi, în adevăr, sigură şi desăvârşită a fost biruinţa moldovenilor, căci n-apucase a asfinţi soarele şi întreaga urdie tătărească a fost sfărâmată şi robită, prinzându-se pe însuşi şeful lor, fiul hanului tătăresc de peste Volga.

Iar Ştefan a dat laudă lui Dumnezeu şi a trimis sol de bucurie soţiei Evdochia, sora ţarului Simeon.

Apoi nu trecu mult timp după aceasta şi auzind bătrânul han de peste Volga despre nimicirea oştirii sale la Lipinţi trimise lui Ştefan soli încărcaţi cu odoare pentru răscumpărarea fiului său din robie, iar Ştefan răspunse solilor că-i va da drumul dacă se vor învoi la aceasta mai-marii oştirilor lui, care au a fi adunaţi şi întrebaţi pe malul Trotuşului la satul Borzeştii.

Era o zi frumoasă, o adevărată zi de primăvară, ziua în care Ştefan îşi adună hatmanii şi căpitanii pe malul Trotuşului sub bătrânul stejar unde micul Gheorghie fusese ucis de tătari.

Trist părea acum copacul şi gârbovit atât de povara celor treizeci de ani trecuţi peste creştetul lui, cum şi de amintirea dureroasă a faptului ce l-a însângerat. De altfel, nimic nu era schimbat; acelaş câmp verde înflorit, aceleaşi ape iuţi şi neastâmpărate ale Trotuşului, care curg fără repaos pe aşternutul lor de prund, acelaş soare dulce şi zâmbitor care a dezmierdat odinioară jocul cel nebunatic de copii. De acelaş stejar sta acum legat un adevărat tătar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, şi roată împrejurul lui erau mai marii oştirilor lui Ştefan: hatmanul Arbore, hatmanul Şendrea, aprodul Purice, logofătul Tăutu, vornicul Boldur şi alţi mulţi oşteni şi oameni de frunte; iar în mijlocul lor, drept în faţa tătarului, sta însuşi Ştefan, copilandrul de odinioară peste capul căruia de asemenea trecuseră cei treizeci de ani ce au gârbovit stejarul, însă din mlădiţa de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri întinse de la munţi şi pănă la mare, la umbra cărora se adăpostea un popor întreg de plugari şi de oşteni. Iar mai la o parte stăteau solii lui Mengli Gherei cu darurile de peste Volga.

—  Voi, hatmani şi căpitani! zise Ştefan, încreţind din sprincene; v-am adunat aice ca să dau în judecata voastră pe fiul hanului tătăresc, şi să hotărâţi voi înşivă de i se cuvine iertare sau pedeapsă. Sunt acum treizeci de ani, eram mic şi mă jucam sub acest stejar bătrân c-un copil Gheorghie din Borzeşti, când deodată năvăli fără veste asupra noastră Mengli Gherei, hanul tătarilor de peste Volga, cu o urdie nenumărată, şi ucise fără milă pe nevinovatul Gheorghie. Iată că acum, cu ajutorul vostru şi a lui Dumnezeu, fiul aceluiaş han a căzut prins în mânile noastre, după ce şi el ne-a călcat ţara fără dreptate, a ars mulţime de holde şi sate, a ucis mulţime de femei şi de copii. Părintele său ne trimite soli şi daruri pentru răscumpărarea lui. Las la voia şi înţelepciunea voastră să hotărâţi ce i se cuvine!

Atunci toate frunţile se posomorâră, toţi ochii se pironiră asupra tătarului, care în acel moment avu neauzita obrăznicie să scuipe asupra moldovenilor făcându-i câni; iar bătrânul hatman Arbore zise următoarele:

—  Măria-ta!… N-am avea ce face cu viaţa acestui tătar ce ne batjocoreşte, căci ţara s-a adăpat cu îndestul sânge păgânesc, şi sângele unuia mai mult n-ar spori întru nimic roada pământului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tătăresc, şi măria-ta, care te lupţi de atâţia ani pentru întemerea neamului nostru, eşti dator să faci dintr-însul pildă, ca să meargă vestea peste cele patru hotare ale ţării, cum că oricine samănă moarte pe pământul nostru, moarte culege!

Atunci toţi într-un glas strigară: La moarte, la moarte!… Iar Ştefan, întorcându-se cătră solii lui Mengli Gherei, le zise:

—  Duceţi-vă cu daruri, cu tot la stăpânul vostru şi spuneţi-i: că atât de mult s-a scumpit capul fiului său prin sângele creştinesc ce-a vărsat, încât el nu are îndestulă avere să-l poată răscumpăra. Iar dacă vrea să-l întâlnească în locul unde s-a dus, atunci să se încumăteze să ne calce hotarele!

Apoi, după ordinul lui, fiul vestitului han tătăresc Mengli Gherei de peste Volga, stăpânul Crimeei şi al Ucrainei, spaima polonilor şi a moscoviţilor, fu ridicat în sus cu mânile legate la spate şi spânzurat de aceeaşi creangă de care se legăna odinioară micul Gheorghie, când fu străpuns de săgeţile tătăreşti; ş-atunci surlele, trâmbiţele şi darabanele îi făcură cinstea cea de pe urmă, şi o salvă puternică de sineţe, împrăştiind vestea morţii lui, făcură să salte apele Trotuşului.

Iar Ştefan, judecând că bătrânul stejar şi-a îndeplinit menirea, deoarece frunzele şi ramurile lui cu sânge au fost spălate, a poruncit să i se dea foc, şi-n locu-i a zidit, în amintirea tovarăşului său din copilărie, o biserică cu hramul Sfântului Gheorghie.

De atunci şi pănă azi multe s-au întâmplat, căci patru sute de ani trecut-au peste ţară, întovărăşiţi de voi şi nevoi, dar încă şi astăzi, când merg călătorii să viziteze biserica cea neagră din Borzeşti, simt o tainică strângere de inimă, aducându-şi aminte că pe acele lespezi de piatră a călcat odinioară piciorul lui Ştefan, care a fost sufletul de viaţă, cheagul neamului românesc, şi astăzi încă ochii lor parcă văd răsărind din întunecimea bolţilor marea lui umbră care de acum va pluti peste noi în adânca viitorime ca un spirit proteguitor.

Nicolae Gane

About these ads

One response

  1. Foarte frumos, m-ai atins pe suflet!

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: