Mainile oamenilor politici

În lunga mea carieră politică mi-a fost dat să cunosc de aproape pe mulţi din oamenii cari au jucat un rol însemnat sau cari au exercitat o hotărâtoare influenţă asupra destinelor României contimporane. Le-am putut aprecia inteligenţa, admira talentul şi pătrunde caracterul; le-am putut constata infinta varietate a temperamentelor şi a metodelor. Am stat sub vraja farmecului şi a spiritului lor; nu mi-au rămas necunoscute nici virtuţile, nici slăbiciunile lor. Dar, totdeodată, am avut prilejul să le cunosc şi… mâinile. Ce mâini curioase şi revelatoare, ce mâini simbolice am văzut! Pe dinaintea ochilor mei reapare mereu imaginea lor, sinteză izbitoare şi vie a atâtor personalităţi proeminente.

Aşi putea vorbi de multe. Totuşi voiu reaminti azu numai câteva din cele ce m’au impresionat cu deosebire, ca de pildă mâna minunată a Regelui Ferdinand, mâna elocventă a lui Titu Maiorescu, mâna închisă a lui G. Gr. Cantacuzino-Nababul, mâna deschisă şi receptivă a lui Take Ionescu, mâna artistică a lui Alexandru Djuvara, mâna îngrijorătoare a generalului Averescu şi mâna molatică a lui I. C. Brătianu.

Da – n’am cunoscut nimic mai minunat, mai desăvârşit artistic, mai distins, mai armonios şi mai aristocratic decât mâna Regelui Ferdinand. Şi totuşi, această fineţă n’avea nimic femenin. Cunosc bărbaţi cu mâini frumoase, dar cu mâini de femeie. Mâna Regelui Ferdinand era o mână bărbătească şi, mai presus de toate, era o mână regală, făcută parcă să ţie sceptrul, să răspândească peste popoare binecuvântările ocrotirii şi ale păcii. Dar din mâna Regelui Ferdinand se degaja şi o notă specifică de intelectualitate, nu numai de searbădă şi plastică eleganţă.

Era întotdeauna pentru mine, când lucram cu El, o adevărată plăcere estetică să urmăresc mişcările acestei mâini când răsfoia o carte sau când venea în contact cu vreun obiect de artă. Dintr’odată ea îţi trăda toată rafinata şi variata cultură ce se ascundea sub îndoita învăluire a modestiei fireşti şi a invincibilei timidităţi a primului Rege al României întregite. Dintr’odată, fără voe, îţi apărea desluşită fineţea intelectuală şi adâncile cunoştinţe ale omului, atâta vreme nesocotit de o societate prea obişnuită să judece cu superficialitate şi prea lesne ispitită să proclame reputaţiuni nedrepte.

Cu totul alta era mâna lui Titu Maiorescu. O mână inestetică, fără oase şi vejtejită, dar vie, agitată, vorbitoare, extraordinar, surprinzător de elocventă. Trei sferturi din elocinţa, din marea elocinţă a lui Titu Maiorescu, sta – oricât de paradoxal ar părea – mai mult în mimica mâinii decât în puterea cuvântului său. Când vorbea, degetele lui erau în necontenintă mişcare. Ele accentuau, subliniau, completau, luminau, întunecau, subtilizau gândirea sa, nu numai cu o măestrie neîntrecută, dar cu o putere de evocaţiune pe care n’o poate înţelege pe deplin decât cel ce a asistat la manifestaţiunile oratorice ale lui Titu Maiorescu.

Îndeosebi, un deget, arătătorul, a jucat în elocinţa lui Maiorescu un rol hotărâtor. Cele mai de seamă din marile sale efecte de tribună, Maiorescu le datoreşte acestui deget într’adevăr magic. Mi-aduc aminte că cineva spunea cândva: Maiorescu e nu numai un mare orator; el a inventat şi un nou gen de oratorie. Rosteşte cuvinte izolate, le leagă între ele prin gesturi, prin inflexiuni ale degetelor lui şi obţine, astfel, rezultate pe care cuvântul singur, cu preciziunea lui strictă şi limitată, e incapabil să ţi le asigure.

Şi avea dreptate. De altminteri, cea mai bună dovadă: recitiţi discursurile lui Maiorescu. Cuvântările cari au fermecat mai mult auditorii lui, vă vor părea banale. La fiecare pagină vă veţi întreba; cum a fost cu putinţă ca ele să fi stârnit admiraţiunea contimporanilor?

Elocinţa e uşoară. Tiparul rece reproduce numai vorbele lui Maiorescu. Mâna lipseşte; şi fără ea, fără mimica ei, fără evoluţiunile sugestive ale degetului arătător, a dispărut tot ce caracteriza, tot ce deosebea, tot ce dădea elocinţei lui Maiorescu o stranie, unică şi vrăjitoare putere.

În schimb mâna lui G. Gr. Cantacuzino-Nababul era ascunsă. De cele mai multe ori, arhimilionarul şef al partidului conservator nu-şi arăta mâinile. Le ţinea dosite în buzunarele lui, de unde interlocutorii săi percepeau zăngănitul aproape ritmic al unor obiecte metalice. Profanii credeau că Nababul făcea să sune monezile ce-i umpleau buzunarele. Iniţiaţii ştiau că cel mai mare latifundiar al României Mici n’avea niciodată un gologan, că dacă din întâmplare se urca într’o birjă, n’avea cu ce-o plăti şi că pur şi simplu, printr-un tic nervos, mâinile lui G. Gr. Cantacuzino se jucau cu cheile nenumăratelor sale case de fier. Ce e drept, intimii mai ştiau că aceste case de fier erau şi goale sau, mai precis că nu conţineau maldăre de aur şi argint, ci vrafuri întregi de acte şi de pergamente – documentele de veacuri ale familiei ilustre a Cantacuzineştilor.

Dar când din întâmplare aceste mâini se arătau la lumina zilei, apăreau două mâini placide şi veşnic închise, încleştate, osândite să păstereze cu grijă, să ţină cu putere cine ştie ce comoară: două mâini sortite parcă să confirme pe deplin cunoscuta legendă a zgârceniei bătrânului bogătaş.

Take Ionescu mi-a spus odată: „Lumea zice mereu că Nababul e lipsit de inteligenţă. E inexact. Nababul, ţi-o afirm eu, care îl cunosc bine, e inteligent, foarte inteligent, dar e aşa de zgârcit, încât e zgârcit până şi… de inteligenţa lui”. Formula era spirituală, dar nu tocmai corespunzătoare adevărului.

G. Gr. Cantacuzino avea o reală şi incontestabilă inteligenţă şi era departe de a fi aşa de zgârcit precum se credea şi precum rezulta din sarcastica reflecţie a lui Take Ionescu. Desigur, Nababul nu era generozitatea personificată, dar avea un fel prea larg de a concepe lumea şi afacerile pentru a putea fi gratificat aşa de uşor cu stigmatele banale ale avariţiei.

Procesul psihologic al acestui boer încărcat de avuţii şi de onoruri era mai complex şi mai interesant. Gândindu-mă azi, în perspectiva vremurilor, la el, sunt îndemnat să-l absolv de acuzaţiunile care l-au urmărit până şi dincolo de mormânt; dar mărturisesc că pe urmă îmi reapare, cu puterea unei adevărate obsesiuni, viziunea mâinilor sale cu îndărătnicie închise şi, nu mai ştiu… judecata mi se întunecă.

Ce contrast între mâna bătrânului şef al conservatorismului istoric şi între mâna tânărului şef al conservatorilor democraţi! Dacă mâna lui G. Gr. Cantacuzino nu se deschidea niciodată, mâna lui Take Ionescu nu se închidea niciodată.

Într’adevăr, mâna lui, de altfel o mână fină şi frumoasă, stătea veşnic deschisă cu degetele despărţite unele de altele. Nu apuca lucrurile; le pipăia, le atingea superficial cu un fel de sfială şi cu o precipitare nervoasă absolut tipică. De cele mai multe ori era ocupat să frece uşor cu detetele dela o mână unghiile dela cealaltă. De altminteri, avea cele mai curioase unghii pe care le-am văzut; nişte unghii lungi, bine desenate, foarte îngrijite, dar înconjurate de un fel de ridicătură care părea necontenit tumefiată. Alte ori, mâna lui se plimba fugitivă şi precipitată sau către cravată, spre a o potrivi mai bine, deşi era perfect la locul ei, sau către mustaţă, a cărei naturală simetrie o turbura astfel într’una, fără rost.

Mi s’a părut întotdeauna că există o mare analogie între mâna şi scrisul lui Take Ionescu. Ai zice că pana lui, o tremurătură de zbor, aluneca imperceptibil pe hârtie, că o atingea abia şi că nu o apăsa niciodată. Tot astfel şi mâna lui; ea nu se abătea pe lucruri cu greutate, nici cu hotărâre. În gesturile ei nu era nici o categorică afirmare.

În schimb, deschisă aşa cum era, această mână părea mereu că aşteaptă ceva: să prindă vreo veste, vreo noutate, vreo taină a oamenilor sau a naturii. Îţi dădea impresia unui receptacol; ceva straniu, pe care nu l-aşi putea bine defini, mai mult un organ auditiv decât un organ predestinat muncii şi luptei, ceva intermediar între ochiul care priveşte şi antena de telegrafie fără fir gata să captureze undele misterioase ce de pretutindeni ne înconjoară. Prin aceasta, mâna lui Take Ionescu era expresia credincioasă a personalităţii sale atât de receptivă, atât de înţelegătoare faţă de ideile, de faptele şi de pasiunile omeneşti. Generos până la exageraţie, indulgent până la slăbiciune, intuitiv până la profeţie.

Cât despre boerul Filipescu, el avea cea mai proletară mână ce-şi poate închipui cineva: o mână pătrată, cu degete groase, cu palmă cărnoasă, o mână vulgară şi brutală de lucrător manual, nu de intelectual şi de aristocrat. Bine înţeles, această mână nu se mulţumea să atingă obiectele, ea lovea, sfărâma, afirmând necontenit neastâmpărul exuberant şi energia violentă a unui temperament cunoscut pentru excepţionala si nestăpânita sa vitalitate. Şi totuşi – contrast ciudat – această mână proletară, când lua între degetele ei greoaie şi stângace o pană, ştia să scrie lucruri de o netăgăduită fineţe, ştia să cizeleze o frază cu o artă desăvârşită, ştia să înveşmânteze gândirea în formule incisive sau lapidare. Ne-au rămas dela el câteva pagini cu cari literele române se pot mândri.

Iar când aceeaşi mână lua între aceleaşi degete, şi se întâmpla adesea, creionul desenatorului, ea ştia să deseneze desăvârşit caricaturi cari ani de-a rândul au făcut deliciul culiselor politice ale României ante-belice. De altfel, era logic să fie astfel, căci când se va scrie portretul adevărat al lui Nicu Filipescu – şi azi nu e nici ceasul, nici locul să încerc măcar a-l schiţa – în acea zi se va vedea că, de fapt, ceea ce alcătuia caracteristica personalităţii sale era tocmai acest contrast permanent pe care ni-l înfăţişau contrazicerile dintre aparenţele şi îndemânările mâinii sale, acel joc neîncetat de lumini şi de umbre care imprima întregei sale vieţi o complexitate stranie şi o invincibilă atracţiune.

Văd şi azi în faţa mea mâna artistică a lui Alexandru Djuvara, cel mai sclipitor dintre oratorii şi dintre oamenii politici ai sfârşitului veacului trecut şi ai începutului veacului de astăzi. O mână subţire, mângâietoare, care se apropia cu smerenie de o pânză şi sublinia o comparaţiune cu aceleaşi gesturi cu cari ar fi examinat un obiect de artă şi cu cari ar fi evocat o minune a naturii.

De fapt, Djuvara era un rătăcit în politică. Întreagă sa făptură îl desemnase să fie artist. Începuse cu succes pictura. Împrejurări vitrege, împotriva cărora n’a reacţionat îndată cu destulă energie, l-au azvârlit tânăr şi definitiv în arena politică. S’a răzbunat pe soartă continuându-şi pe cât putea cariera artistică, pe câmpiile aride ale politicii. Discursurile lui sunt o serie de imagini strălucite; stilul său, o fantezie de culori. Sărmanul, nu s’a putut consola însă niciodată, chiar în mijlocul succeselor şi al onorurilor, de a nu fi rămas credincios paletei şi pensulelor lui. Iar mâinile sale, desgustate să fie chemate a se consacra unei alte meniri decât aceleia pentru care evident natura le înzestrase cu atâta dărnicie, se resemnau arătându-se puţin şi exteriorizandu-se şi mai puţin încă.

Ca să spunem tot adevărul, mai era şi un alt motiv de ordin strict intim pentru care se cuvenea ca aceste artistice mâini să se menţie într’o discretă rezervă. Iubitor pasionat al sexului frumos, Djuvara ascundea pururea, cu piatra scumpă întoarsă spre interior, câte un inel de femee încredinţat vremelnic spre purtare delicatelor sale degete. Legenda pretinde că inelele ce astfel s’au perindat pe mâna lui Djuvara au fost infinite ca număr şi neîntrecute ca frumuseţe. Dar legendele sunt amăgitoare şi Djuvara a luat cu el în mormântul său prea de timpuriu închis şi acest secret, şi mâinile lui, răpite atît de des în viaţă privirilor noastre admirative şi indiscrete.

De mâinile generalului Averescu mă simţ îndemnat să vorbesc cu sfială. Voiu spune chiar: cu o îndoită sfială. Întâi pentrucă ele sunt singurele vii în această galerie de mâini peste care moartea a întins vălul descompunerii şi al uitării. Şi al doilea, pentrucă, într’adevăr simţimântul pe care priveliştea lor ţi-l inspiră este, fără îndoială, îngrijorarea. Din aceste mâini, mari, extrem de fine şi de distinse, cu degetele lungi, cu mişcările măsurate, cu inflexiunile feline, se desprinde ceva turburător de enigmatic.

Când eram pe băncile opoziţiunii şi când generalul Averescu stătea în capul băncii ministeriale, în lungile ceasuri de desbateri parlamentare monotone şi mediocre, mărturisesc că principala mea distracţie era să urmăresc evoluţiunile, foarte interesantele evoluţiuni ale acestor două îngrijorătoare mâini.

Surprindeam, rând pe rând, mişcări străpungătoare de pasăre de pradă şi mişcări liniştite de sfătoasă bunătate, gesturi insinuante şi gesturi de dispreţuitoare superioritate, crispaţiuni de mânie concentrată şi relaxări de organică îngăduinţă şi, pe deasupra tuturor acestor schimbătoare manifestaţiuni, o permanentă reticenţă. Reticenţă în porniri şi reticenţă în stăpâniri. Proporţia era imposibil de determinat.

Şi cu cât te îndărătniciai să pătrunzi misterul, cu atât pe nesimţite te aflai prins în mrejele enigmei, iar degetele lungi cu mlădieri hipnotice exercitau asupra ta o involuntară, dar inconfortabilă fascinaţiune.

Dacă stai mai mult de vorbă cu generalul Averescu, după câtva timp, vrând-nevrând, ochii tăi nu se mai pot desprinde de pe mâinile lui. Şi e lesne de înţeles. Privirea lui e deschisă şi obişnuită, mâinile însă, mâinile lui plimbă în faţa ta spectacolul veşnic enigmatic şi fascinant al îngrijorătoarei lor înfăţişări. Instictiv te întrebi: sunt oare lucrurile simple, lămurite, concrete, ca vorba, sau complicate, întortochiate şi neprecise ca involuntarele şi permanentele destăinuiri ale mâinilor învingătorului de la Mărăşti? Desigur că vorba e sinceră şi mâna înşelătoare.

Eu unul nu pot stăpâni însă în mine nici voluptatea perversă pe care mi-o inspiră priveliştea acestei antinomii, nici simţimintul de vagă îngrijorare ce totuşi persistă în sufletul meu după ce voluptatea s’a stins.

Mâna lui Ion I. C. Brătianu era o mână care decepţiona. Întrupare masivă a chibzuinţei hotărâte şi a voinţei neînfrânte, erai ispitit să crezi că vei găsi la el o mână energică, care să concentreze toată forţa acestei atât de puternice personalităţi. Pe lângă aceasta şi fizicul lui Brătianu te îndrituia să te aştepţi la o asemenea mână. Înalt, chipeş, mândru, impunător, acest om nu putea să aibă decât o mână viguroasă. Când colo, avea o mână molatecă, mai mult mică, delicată, elegantă, îngrijită, cu mişcări lente, sfioase şi indiferene. Când pumnul său, într’un acces de supremă indignare sau de voită energie, făcea să trosnească pupitrul tribunei parlamentare, era braţul care lovea. Sărmana molatecă mână se supunea resemnată.

Ea fusese sortită să colecţioneze ediţii rare, să întoarcă filele prăfuite ale cronicilor, să claseze manuscripte, gravuri privitoare la trecutul nostru istoric, monezi antice, la nevoe chiar estampe japoneze, dar nu ca să desvalue publicului celui mare minunata, luminoasa putere de concepţie şi excepţionalele însuşiri de voinţă ce printr’o atavică şi providenţială împerechere clocoteau în acest mare fiu al neamului. Pentru aceasta soarta îi înzestrase cu prisosinţă creerul, sufletul şi inima. Mâna, organ periferic şi prozaic, îşi putea fără inconvenient plăti, în asemenea condiţiuni, luxul să fie cum era.

Gloria lui Ion I. C. Brătianu nu va fi întunecată de înfăţişarea decepţionantă a mâinii sale.

Cu adevărată emoţiune evoc astăzi aceste mâini. Aceste mâini minunate, elocvente, închise, deschise, proletare, artistice, îngrijorătoare şi molatece, fiindcă aşa cum le-am văzut în decursul ultimului pătrar de veac, ele au ţinut, pe vremuri de pace şi de groaznice furtuni, cârma Statului român.

Unele cu devotament şi biblică abnegaţiune, altele cu dibăcie şi cu pricepere, altele cu talent, cu entuziasm, cu bărbăţie şi cu avânt, altele, în fine, cu nepieritoare glorie, printre stânci şi printre valuri, ne-au dus dela România Mică, speranţa românismului sfâşiat, la falnica Românie întregită de azi, la România visurilor noastre seculare pe veci înfăptuite.

Sursa: I.G. Duca, Portrete şi amintiri, Capitolul „Mâinile”, pp. 110-123, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1932.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: