Arhive lunare: iulie 2010

Testamentul lui Vergiliu

VERGILIU

– decedat la Brindisi, Italia, în anul 19 î.Hr.

– ultima dorinţă: să fie arsă „Eneida”


Născut cu numele Publius Vergilius Maro, pe data de 15 octombrie 70 î.Hr., în apropierea oraşului Mantua, acest poet – cel mai mare dintre poeţii romani, fiul unui prosper fermier şi cunoscut cel mai bine datorită poemului său epic Eneida – a murit cu o luna înainatea împlinirii  vârstei de 51 de ani din cauza unei febre contactate în timpul unei călătorii în Grecia.

În momentul morţii sale, Vergiliu terminase doar 12 cărţi ale Eneidei. Lucrarea preamăreşte naşterea umană şi divină a Romei şi exprimă credinţa că Imperiul Roman a fost desemnat de o forţă supremă să conducă lumea, răspândindu-şi civilizaţia, legea şi artele.

Vergiliu a cerut ca executorii săi, prietenii Varius şi Tucca, să-i distrugă după moartea sa capodopera neterminată. Totuşi prietenii l-au convins pe poet, aflat pe patul morţii, să şteargă această clauză din testament. Vergiliu a murit, iar epopeea a fost publicată, fascinând pe romanii alfabetizaţi.

În tinereţe, Vergiliu nu s-a bucurat de o sănătate prea robustă. Deşi armatele lui Cezar erau implicate într-o serie de războaie civile, poetul timid şi tăcut s-a eschivat de la stagiul militar şi a devenit practic un pustnic, necăsătorindu-se niciodată. Treptat, poezia sa, care canta priveliştile rurale ale imperiului şi oamenii lor pitoreşti, i-a adus celebritatea, dar şi amiciţia celor mai influenţi romani.

În anul 31 î.Hr., Octavian Augustus a pus capăt războaielor civile prin victoria de la Actium împotriva forţelor lui Antoniu şi Cleopatrei. Vergiliu, asemeni multor altor romani, a resimţit o mare uşurare şi a început să scrie un poem epic – extins mai târziu în epopeea Eneida, care reflecta admiraţia poetului pentru Augustus şi bucuria produsă de renaşterea Romei. De fapt, acesta a fost poemul ce avea să-i provoace moartea.

Preocupat de această lucrare timp de 11 ani, Vergiliu a plecat în anul 19 î.Hr. într-un tur pe mare al Greciei. El avea de gând să petreacă încă trei ani revizuind şi rafinând poemul, iar călătoria în Grecia o făcea tocmai pentru a capta direct culoarea locală, în scopul revizuirii acelor părţi ale poemului plasate în apele greceşti. În timpul unei furuni, el a fost udat până la piele, a răcit şi s-a întors acasă la Brundisium (actualmente Brindisi), în Italia, unde a şi murit.

Adevărată sau nu, legenda spune că executorii testamentari ai lui Vergiliu nu au fost singurii care au încercat să-l convingă pe poet să renunţe la ideea de a-şi arde capodopera. Se spune că însuşi Augustus, admirator al lui Vergiliu, a fost informat despre intenţiile poetului şi a emis un decret prin care nici una dintre scrierile acestuia nu putea fi distrusă, în special Eneida, care era, în fond, un poem ce preaslăvea imperiul.

sursa: Charles Panati – Cartea sfârşiturilor

A stăpânit ţaratul protobulgar şi în părţile noastre?

Am pomenit despre bulgari, adică protobulgari — şi ei, ca şi avarii, un trib de limbă türk, a cărui ultimă aşezare cunoscută e pe Volga mijlocie; în ultimele decenii ale secolului VII, o parte din ei, împinşi de alte seminţii de la răsărit, se urnesc, şi de prin sudul Basarabiei izbutesc să treacă Dunărea. După lupte crâncene cu bizantinii, pe la 670-680, îi silesc pe aceştia să-i lase să se aşeze în Dobrogea şi în nordul Bulgariei de azi, unde vor fi curând slavizaţi de majoritatea din jur. Acolo, aceşti călăreţi războinici şi organizaţi vor întemeia un stat puternic care va duce lupte neîncetate cu împărăţia bizantină, încercând chiar în mai multe rânduri să ocupe capitala Constantinopol. Dar totodată erau fascinaţi de măreţia capitalei imperiale, de organizarea statului, de fastul şi influenţa Bisericii creştine, astfel încât, din convingere cât şi din calcul politic, Boris, hanul lor, va fi creştinat o dată cu mii de ostaşi şi de boieri de-ai lui, în anul 865, şi-şi va zice şi ţar (csar). Cu puţini ani înainte, doi misionari bizantini de la Salonic, fraţii Constantin (în călugărie, Chiril şi Metodiu — slavi grecizaţi, cum pretind bulgarii, sau greci vorbind slavona, cum susţin grecii? —, porniseră să evanghelizeze pe slavii din Moravia, traducând Sfintele Scripturi în slavonă şi inventând un alfabet adaptat foneticii slave, alfabet ce va deveni cu vremea alfabetul zis chirilic, după numele lui Constantin-Chiril, alfabet păstrat până azi de bulgari, sârbi şi ruşi — şi folosit la noi până în anii 1860.

Cum a ajuns alfabetul chirilic la noi? Şi nu numai alfabetul, ci şi liturghia în slavonă, şi Sfânta Scriptură, şi denumirile din ierarhia noastră bisericească legată de Biserica răsăriteană de la Constantinopol? Explicaţia cea mai firească e să admitem că în momentul marii sale expansiuni, după căderea Ringului avar, ţaratul bulgar şi-a extins autoritatea şi peste o parte din ţinuturile noastre. Fiind prezenţi la răsărit, în Dobrogea şi Basarabia, iar la apus având graniţă comună cu francii pe Tisa, de ce ar fi ocolit ei Muntenia şi Ardealul, când acolo tocmai începeau să mijească mici formaţiuni politice, cu cneji de aceeaşi limbă cu ei? Totuşi, cei mai mulţi dintre istoricii noştri, în frunte cu marele Nicolae Iorga, s-au opus cu îndârjire acestei ipoteze. De-atunci însă au apărut şi argumente arheologice pentru a sprijini argumentele logice: cetatea Slon din Prahova (ambele nume sunt slave!) e tipic bulgărească, iar în regiunea Sibiu s-au găsit morminte de tipul celor ale căpeteniilor bulgare. De aceea cred că trebuie să închipuim o prezenţă bulgărească la noi cam un secol şi jumătate, între sfârşitul veacului al VIII-lea (distrugerea puterii avare) şi începutul veacului al X-lea (pătrunderea ungurilor pe Tisa şi a pecenegilor în părţile noastre). Aşa se explică cel mai logic cum, din cauza unei relative siguranţe în acel răstimp, s-a putut începe amestecul (simbioza între aşezările slave şi populaţia valahă băştinaşă), cum a putut să apară, dintre cneji şi juzi, o clasă nobiliară (viitorii boieri) şi cum s-au instalat la noi — pentru veacuri — alfabetul chirilic şi limba slavonă în Biserică, pentru ca mai târziu, când vom avea structuri de stat, slavona să devină şi limbă de cancelarie.

E drept că creştinismul nu s-a implantat la bulgari decât după 864 (botezul lui Boris), dar e probabil că noile structuri religioase, aduse de bizantini, s-au răspândit în acelaşi timp în toată împărăţia lor, deci şi în părţile locuite de români, adică de valahi şi slavii care se vor româniza.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

28 iulie – Istoricul zilei

1655 – A murit Cyrano de Bergerac, poet, eseist și dramaturg francez

1741 – A murit Antonio Vivaldi, compozitor şi violonist italian

1750 – A murit Johann Sebastian Bach, compozitor și organist german

1794 – A fost executat Maximilien Robespierre, lider al Revoluției franceze

1902 – S-a născut Karl Popper, filosof englez de origine austriacă

1914 – Primul război mondial: Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, fapt care a marcat începutul primului război mondial (1914-1918)

Testamentul lui Aristotel

ARISTOTEL

– decedat la Chalcis în 322 î.Hr.

– ultima dorinţă: soţia sa să se recăsătorească, însă nu sub nivelul ei social

Aristotel

Acest filosof şi logian grec, ale cărui teorii ştiinţifice au dominat filosofia occidentală vreme de 15 secole, a murit la vârsta de 62 de ani, mai bine situat financiar decât mentorul său, Platon. Însă Aristotel se căsătorise cu fiica unui rege şi fusese profesorul fiului unui alt rege, al viitorului Alexandru Macedon.

Născut în 384 î.Hr. ca fiu al unui medic de la curtea lui Amintas III, regele Macedoniei şi bunicul lui Alexandru, Aristotel a învăţat medicina şi biologia de la tatăl său. După moartea acestuia, tânărul de 17 ani a fost trimis la şcoală la Academia lui Platon, unde pe parcursul următorilor 20 de ani s-a implicat în dialoguri energice.

S-a căsatorit de două ori, prima sa soţie, Pitia, fiind bogata fiică adoptată a regelui Macedoniei. Ferit de probleme materiale, el a trăit mulţi ani in Pella, capitala Macedoniei, educându-l pe Alexandru, pe atunci în vârstă de 13 ani. Ulterior, cei doi prieteni vor avea divergenţe de natură politică şi ideologică.

După moartea lui Alexandru, în anul 323 î.Hr., Macedonia a fost cuprinsă de o anarhie civilă, iar Aristotel a fost acuzat pe nedrept de împietate. El s-a exilat în Chalcis, la nord de Atena, unde a murit în 322 î.Hr. din cauza unei afecţiuni necunoscute.

Testamentul său prevede ca trei prieteni să devină executorii averii sale, până când elevul său cel mai apreciat, Nicanor, ajungea la vârsta la care se putea ocupa de aceste chestiuni. El a cerut ca Nicanor să se căsătorească cu fiica lui, Pitia (botezată astfel după mama ei), când fata împlinea 18 ani (vârsta ideală la care să se căsătorească o femeie, în viziunea lui Aristotel). El a cerut, de asemenea, ca cei doi să se ocupe de educaţia fiului său, Nicomachus, pe care îl avea cu cea de-a doua soţie, Herpyllis, în viaţă în momeentul morţii lui.

Purtându-i o dragoste profundă lui Herpyllis, Aristotel a fost foarte generos cu ea, „în semn de recunoaştere a afecţiunii constante pe care mi-a arătat-o”. Pentru a o cruţa de o bătrâneţe singuratică şi nesigură, testamentul îi permitea acesteia să se recăsătorească, deşi executorii trebuiau să se asigure că nu-i va defăima numele lui Aristotel, căsătorinddu-se cu un bărbat sub rangul ei. El îşi dorea ca ea să-şi aleagă un bărbat de acelaşi nivel financiar şi intelectual cu el. Ea a primit 100 de monede de argint şi serviciul pe viaţă a trei sclavi, pe lângă sclavul pe care îl deţinea deja.

Herpyllis – cu sau fără soţ  nou – putea, dacă dorea, să locuiască în casa lor din Chalcis. Sau se putea retrage în casa părintească  a lui Aristotel din Stagirus, Macedonia, în care acesta se născuse şi pe care o moştenise de la tatăl său. Indiferent de casa aleasă, executorii averii trebuiau să o mbileze întocmai dorinţelor ei.

O parte considerabilă a testamentului se referă la problema sclaviei. În vremea lui Aristotel, atitudinea militară se modificase de la uciderea prizonierilor de război la vinderea lor ca scavi. Aristotel cerea ca urmaşii din prima generaţie a sclavilor săi să-i servească cu credinţă pe proprii lui moştenitori; în schimb, aceştia puteau elibera un sclav al cărui serviciu demn de laudă merita eliberarea.

Testamentul marelui filosof se încheia cu un aspect important. Amintindu-şi de prima sa soţie, care murise devreme pe parcursul unei căsătorii fericite, el a cerut: „Oriunde mă vor îngropa, acolo să fie aşezate şi osemintele Pitiei, potrivit propriei sale dorinţe”.

sursa: Charles Panati – Cartea sfârşiturilor

Războiul dacilor cu Domiţian – Cassius Dio, Istoria romană

Domitian

Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. [Excerpta Valesiana: Douras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era] foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru duşmani. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului.

Domitian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi băieţi tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbândea.

Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domitian şi-i făgăduia pacea. Drept care, Domitian îl porni pe Fuscus cu multă armată. Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pace dacă Domitian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri.

Domitian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l ajutaseră împotriva dacilor. Veni în Pannonia, ca să se lupte cu ei şi ucise solii de pace, pe care ei îi trimi seseră pentru a doua oară. Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domitian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el [Domitian] îl refuzase mai înainte, deşi [regele] i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domitian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domitian puse lui Diegis o diademă pe cap — ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor —, iar solda]ilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domitian îşi împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucruri folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe. Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese împărăţia însăşi în stare de robie.

În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente vrednice de a fi pomenite. Iulianus, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte măsuri bune luă şi pe aceea de a-i obliga pe soldaţi să scrie pe scuturi numele lor şi ale centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare mişelească. Şi dând lupta cu duşmanii la Tapae, măcelări pe cei mai mulţi dintre ei. Între duşmani se afla şi Vezinas, care venea, ca demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şi astfel rămase nebăgat în seamă, iar în timpul nopţii a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălţime] puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat.

27 iulie – Istoricul zilei

1667 – S-a născut Johann Bernoulli, matematician elvețian

1793Robespierre intră în Comitetul Salvării Publice şi devine conducătorul acestuia. Va organiza un regim de teroare urmărind să realizeze idealul său de democraţie bazat pe virtute: „fără virtute teroarea este înspăimântătoare, fără teroare virtutea este neputincioasă”

1824 – S-a născut Alexandre Dumas–fiul, scriitor francez

1835 – S-a născut Giosue Carducci, poet, prozator şi eseist italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1906

1841 – A murit Mihail Lermontov, poet, prozator și dramaturg rus

1844 – A murit John Dalton, fizician și chimist englez

1962 – A încetat din viaţă pictorul Ion Ţuculescu

1970 – A murit  Antonio de Oliveira Salazar, politician portughez

Testamentul lui Platon

Platon

– decedat la Atena în 348 î.Hr.

– ultima dorinţă: să moară fără datorii

Cel de-al doilea membru al celebrului trio de filosofi greci antici – între Socrate şi Aristotel, Platon a pus bazele etice ale culturii occidentale; el a afirmat că în politică nu este loc pentru oameni cu constiinţă. Câtă dreptate avea!

După cum este firesc pentru un filosof, el este preocupat de moarte, inclusiv de cea personală. În Phedon el argumentează existenţa unei „nemuriri personale”, deoarece sufletul ce se află în trup are caracter divin, drept urmare, etern. Sufletul este ispitit în mod frustrant în timpul vieţii de „pofte”, dintre care cea mai puternică este pasiunea, însă în moarte el este liber să caute înţelepciunea şi bunătatea.

Platon a avut ocazia să-şi verifice teoria la vârsta de 76 de ani, murind în timpul unei nunţi sau pe când scria un dialog (opiniile istoricilor nu concordă). El a fost înmormântat în Academia din Atena, pe care o întemeiase ca un institut de cercetare filosofică şi ştiinţifică.

Fără să fie bogat după standardele vremii sale, Platon şi-a lăsat proprietăţile – două terenuri din afara Atenei – fiului său Adimantes. Bunurile sale personale au fost moştenite tot de Adimanets: o vază de argint, o cană de băut din argint, bijuterii constând dintr-un pandantiv de aur pe un lanţ şi un inel de aur, precum şi o sumă de bani, 300 de drahme. Fiul a mai primit alte 300 de drahme, plus dobânda, sumă pe care Platon i-o împrumutase unui prieten, un bijutier atenian, atunci când acesta a putut să-i înapoieze banii. Din cei patru sclavi pe care-i deţinea, Platon a eliberat-o pe Diana, preferata sa, lăsându-i pe ceilalţi fiului său.

Marele filosof, care şi-a petrecut toată viaţa meditând la subiecte profunde, şi-a încheiat testamentul cu o mândrie cât se poate de lumească: aceea că, deşi nu a fost niciodată un om bogat, el părăseşte lumea fără nici o datorie!

sursa: Charles Panati – Cartea sfârşiturilor

Iesirea unor pesti din apa – viaţa la începuturi – istoria lumii

Cu 380-360 milioane de ani în urmă

În timpul perioadei Devoniene, climatul pe Terra s-a încălzit tot mai mult, cu lungi perioade de vreme uscată. Lacurile şi râurile au devenit tot mai puţin adânci şi mai sărace în oxigen, astfel că peştii care le populau au trebuit să se adapteze, pentru a putea supravieţui.

Plămâni şi picioare

Un grup de peşti numiţi „cu aripioare cărnoase” aveau şi plămâni şi branhii. Ei puteau respira aer şi pe uscat, dacă apa nu conţinea suficient oxigen. E posibil să-şi fi folosit aripioarele puternice, musculoase, pentru a-şi menţine capetele deasupra apei. Oamenii de ştiinţă cred că aceste aripioare au evoluat în timp, transformându-se în picioare. Unul din primii peşti cu picioare a fost Acanthostega. Avea branhii pentru a respira sub apă şi probabil nu putea sta pe uscat prea mult. Cu picioarele sale scurte, se putea mişca şi în apa prea scurtă pentru înotat.

De ce le-au crescut peştilor picioare?

Experţii au crezut o vreme că peştilor le-au crescut, prin evoluţie, picioare pentru a putea traversa uscatul către alte bălţi, dacă balta unde trăiau seca. Acum, oamenii de ştiinţă cred că le-au crescut picioare şi li s-au format plămâni, pentru ca ei să poată trăi în ape mai mici, mai degrabă decât pentru a ieşi pe uscat.

Pe uscat

Cu circa 375 milioane de ani în urmă, a apărut un animal numit Ichthyostega. El trăia mai mult în apă, dar putea să respire şi aer şi să se târască pe uscat. Probabil că se întorcea în apă pentru a-şi depune ouăle. Animalele care trăiesc pe uscat, dar îşi depun ouăle în apă se numesc amfibieni.

sursa: Enciclopedie de istorie a lumii, Editura Aquila ’93

Ronald Reagan – porecla Gipper

Ronald Reagan (1911-2004), cel de-al 40-lea preşedinte al S.U.A. (1981-1989), care a avut un rol important în prăbuşirea sistemului comunist, a fost în tinereţe actor de cinema. În 1937 a fost angajat de compania cinematografică Warner Brothers şi a apărut în 50 de filme, în majoritatea dintre ele jucând roluri romantice. Cea mai bună interpretare a lui Ronald Reagan a fost în filmul King’s Row, în care viitorul preşedinte american a jucat alături de Ann Sheridan.

Porecla de Gipper vine de la numele unui fotbalist celebru aflat pe moarte, rol pe care Reagan l-a interpretat în filmul din 1940, Knute Rockne – All american. Deşi nu este un rol mare, Reagan apărând în film circa 15 minute, rolul a devenit unul legendar datorită faimoasei replici pe care personajul său o rosteşte pe patul de moarte: „Câştigaţi doar unul pentru Gipper!” implora el, adresându-se colegilor din echipa de fotbal, referindu-se la câştigarea uni meci, victoria.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009

26 iulie – Istoricul zilei

1721 – S-a născut Samuel Brukenthal, guvernator al Transilvaniei, colecționar de artă. Palatul lui din Sibiu, azi Muzeul “Brukenthal”, adăposteşte colecţia sa de artă

1741 – A fost descoperită Peninsula Alaska de către exploratori ruși; în 1867 a fost cumpărată de SUA. În prezent, Alaska este stat al SUA

1856 – S–a născut dramaturgul şi eseistul britanic George Bernard Shaw, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1925

1875 – S-a nascut Carl Gustav Jung, psihanalist elvețian

1885 – S-a născut André Maurois, scriitor francez

1894 – S-a născut Aldous Huxley, scriitor englez

Copiii din flori ai lui Ştefan cel Mare

Există o persistentă „tradiţie” privitoare la viaţa sentimentală a lui Ştefan Vodă, care îl zugrăveşte ca pe un soţ veşnic infidel, ce a semănat copii din flori în toate colţurile ţării. Este o istorie paralelă, ce a căpătat uşor credit într-o ţară în care domneşte convingerea că niciodată „nu iese fum fără foc!”.

Chestiunea copiilor din flori ai lui Ştefan cel Mare a fost totuşi elucidată în mare parte, de multă vreme, prin contribuţiile a numeroşi istorici. Din diverse motive însă, concluziile lor sunt cu greu asimilate de conştiinţa publică.

Din cele trei căsătorii, domnul a avut cel puţin opt copii, dintre care trei fete. Astăzi pot părea numeroşi, dar pentru acea vreme era un număr cât se poate de obişnuit. Războaiele şi epidemiile reprezentau riscuri ce puteau fi învinse doar prin asigurarea unui număr mare de urmaşi.

În cazul unui domn, adesea căsătoria nu avea nimic de-a face cu sentimentele, orice alianţă matrimonială reprezentând, în primul rând, o chestiune politică. Căsătoriile lui Ştefan Vodă, realizate cu multă înţelepciune, schiţează grăitor aspiraţiile sale politice. Dacă vorbim despre sentimentul iubirii, aşa cum era înţeles el în veacul XV, nu cadrul matrimonial este cel mai potrivit câmp de cercetare, în principiu, relaţiile nelegitime oferă materialul de care avem nevoie. Nu întâmplător, pentru a desemna rodul unei asemenea iubiri, în limba română s-a găsit romantica sintagmă: „copil din flori”. De obicei, asemenea fii erau frumoşi, înzestraţi şi iubiţi. Trebuie să arătăm că în epocă, termenul de „copil” avea înţelesul de băiat născut în afara căsătoriei, cei legitimi fiind numiţi „fii” sau „feciori”. Pentru bastarzi se folosea uneori şi cuvântul „baistruc”. Cunoscuta formulă de „os domnesc” arăta o descendenţă autentică, pe linie masculină, însă nu neapărat şi pe cea feminină, după cum „sânge domnesc” exprima o descendenţă domnească doar pe linie maternă. In cazul stingerii fiilor legitimi, asemenea „fii naturali” puteau revendica tronul ţării şi duce mai departe coroana părintelui lor. „Ţiitoarele” domnilor Moldovei, deşi s-au bucurat probabil de un statut aparte, nu au ajuns să ocupe o poziţie cvasi-oficială la Curtea domnească, ca în cazul favoritelor regale de la Curtea Franţei.

Adesea, o asemenea legătură a unui domn nu putea fi oficializată printr-o căsătorie din cauza treptelor sociale diferite din care proveneau cei doi parteneri. „Egalitatea de naştere” era un principiu respectat. Domnii nu aveau dreptul la o căsătorie obişnuită, precum oamenii de rând. În cazul lui Ştefan Vodă, pentru asemenea legături sentimentale nici măcar nu era nevoie să fie infidel faţă de soţia legitimă. Să nu uităm că în tinereţe a avut două perioade în care postul de „doamnă” a fost vacant: 1457-1463; 1467-1472. In aceste intervale este foarte posibil să se fi consumat unele relaţii amoroase din care să fi rezultat chiar copii. Categoriile de izvoare păstrate, prin natura lor, nu oferă şi nici nu pot oferi prea multe informaţii privitoare la asemenea subiecte. Este firesc, din moment ce nici despre fiii legitimi ai lui Ştefan Vodă nu avem prea multe date. Considerat fiu din flori, al unui tată care ar fi fost, la rândul său, copil din flori, era de presupus ca Ştefan să fi dus pe culmi această tradiţie de familie, excelând şi aici, ca în tot ce făcea. Comparat însă cu alţi domni, precum bunicul său, Alexandru cel Bun, cu fiul său, Bogdan III, sau cu Alexandru Lăpuşneanu, de exemplu, Ştefan cel Mare a avut performanţe modeste în acest domeniu, dând dovadă de o neaşteptată cumpătare.
În cele ce urmează, vom analiza, pe rând, legăturile sentimentale atribuite de diverşi istorici lui Ştefan cel Mare, din care ar fi rezultat copii din flori, pentru a vedea în ce măsură faima sa de „mare iubăreţ” este susţinută de argumente concrete.
Nu este sigur că Alexandru, cel dintâi fiu al lui Ştefan cel Mare, a fost fiul unei ţiitoare, identitatea mamei sale rămânând discutabilă. Toată dezbaterea se baza pe faptul că în pomelnicul mănăstirii Bistriţa figurează o „Maruşca, mama lui Alexandru”, necunoscută ca soţie a voievodului. Este singura sursă care vorbeşte despre ea. Au urmat speculaţiile istoricilor. Dacă Maruşca a fost doar o legătură nerecunoscută de Biserică, e greu de crezut că numele său ar fi fost admis în pomelnic; la fel, dacă nu făcea parte oficial din familia ctitorului, numele ei nu ar avea ce căuta în acest gen de document. Unii istorici au presupus că a existat o căsătorie oficială a lui Ştefan înainte de venirea sa la tron, din care s-ar fi născut doi fii: Alexandru şi Ilie, deşi viitorul domn avea o vârstă prea fragedă la acea vreme. Pe de altă parte, Maruşca nu este numită nicăieri „doamnă”. Se ştie că, în primii şase ani de domnie, Ştefan nu a fost căsătorit. Sunt însă indicii că acest Alexandru era, mai curând, fiul Evdochiei de Kiev, cea dintâi doamnă a lui Ştefan, cu care se însurase în 1463. Prima menţiune documentară a „iubitului nostru fiu Alexandru” datează din 28 aprilie 1464, fiind deci foarte plauzibilă o naştere legitimă. La 1466, în urma unei danii către Muntele Athos, Ştefan ceruse ca pomelnicul mănăstirii Zografu să amintească „şi pe doamna mea lângă domnia mea şi pe copiii noştri dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena” (Magazin istoric, nr. 2/1974)

Poate o soţie legitimă a unui domn să dea naştere unui fiu nelegitim? Provocarea a fost lansată de N. Iorga, care semnala o anumită nepotrivire cronologică, ajungând la concluzia că Maria-Voichiţa l-ar fi născut pe Bogdan cu câţiva ani înainte de a deveni doamnă, pe vremea când Maria de Mangop mai era încă în viaţă. Cu alte cuvinte, înainte de a-i fi doamnă, tânăra domniţă munteancă, Voichiţa, i-ar fi fost ţiitoare lui Ştefan cel Mare, iar Bogdan, „rodul şoldurilor lui Ştefan Vodă”, i s-ar fi născut ca bastard, căsătoria survenită ulterior transformându-l în urmaş legitim.

În realitate, se ştie că doamna Maria de Mangop a avut doi fii, Ilie şi Bogdan; primul s-a stins foarte curând, iar Bogdan a murit în 1479, după cum arată inscripţia pietrei sale de mormânt de la Putna. In acelaşi an, 1479, la 16 iunie, doamna Măria Voichiţa 1-a născut pe Bogdan-Vlad. Incurcătura pricinuită de existenţa a doi fii cu acelaşi prenume l-a făcut pe N. Iorga să creadă, cel puţin pe moment că viitorul domn Bogdan III a venit pe lume înainte de oficializarea celei de-a treia căsătorii a lui Ştefan cel Mare. Ipoteza sa a fost infirmată de cercetările ulterioare.

Documentele şi cronicile arată că doar despre unul singur dintre fiii lui Ştefan Vodă se poate afirma, în mod cert, că s-a născut în afara căsătoriei: Petru Rareş. Mama sa era o Maria, devenită apoi soţia unui Rareş, târgoveţ din Hârlău. După o veche tradiţie, ea ar fi fost din neamul boierilor Cernat, stăpâni de pe la 1448 ai lacului Brateş, de lângă Galaţi (Magazin istoric, nr. 3/1977). Aceasta ar explica preocuparea pentru negoţul cu peşte, în care fusese implicat Petru Rareş, înainte de a urca pe tron.

Iată cum sună panegiricul lui Macarie, referitor la comanditarul cronicii sale: „După revelaţia lui Dumnezeu, a fost ales în domnie Petru cel Minunat şi în acelaşi timp a fost împobobit cu cununa domniei […] Şi acesta era una din odraslele veşnic pomenitului Ştefan, ascuns ca odinioară lumina sub obroc, care a fost înălţat la scaunul domniei cu cinste, după sfatul obştesc, şi sfinţit cu untdelemnul binecuvântării, cu mâna celui pe care l-am pomenit mai înainte [mitropolitul Teoctist], că l-a uns şi pe nepotul său”.

Cronica muntenească a lui Radu Popescu relatează şi ea că „la moartea lui Ştefăniţă vodă, vrând boierii să pună domn care să fie din sămânţă domnească, au ieşit unul de au auzit din gura mitropolitului ce să pristăvise mai înainte, că Patru Măjarul de la Hârlău iaste fecior lui Ştefan vodă, care iaste făcut din muerea unui târgoveţ den Hârlăurce l-au chemat Rareş. Pe acesta adeverindu-l fecior de domn, l-au ridicat cu toţii domn”.

Dimitrie Cantemir comenta la rându-i că Petru Rareş, sau Majă, era fiul lui Ştefan cel Mare, „dar dintr-o căsătorie nelegitimă, din a cărui alegere se vede limpede cu câtă sfinţenie respectau boierii de altădată succesiunea la tron a moştenitorilor domnilor lor. Intr-adevăr, nimeni nu ştia ce era cu naşterea acestui Petru, fie că părintele său se ruşina că avea un copil dintr-o însoţire vinovată, fie că nu vroia să dea prilej la dezbinări care s-ar fi iscat dintr-asta după moartea lui, iar Petru însuşi, neştiutor de originea sa nobilă, ajunsese într-atâta sărăcie, încât era nevoit să-şi ţină zilele dintr-o îndeletnicire cu totul de rând, negoţul de peşte (care la moldoveni se numeştemăjerie şi i-au şi dat mai târziu acestuia numele de Majă). Dar în vreme ce toată lumea era încredinţată că prin moartea lui Ştefan VI vestitul neam al Drăgoşeştilor se stinsese, şi după ce boierii se adunaseră spre a alege un nou domn, apăru mama acestui Petru şi le arătă un hrisov (sau uric) al lui Ştefan cel Mare, prin care pe ea o declarase scutită de dări şi pe fiul ei îl recunoscuse drept copil al lui; prin aceasta i-a minunat aşa de  tare, încât, fără vreo altă consfătuire, au ales domn pe acest Petru, ca fiind fiul domnului lor şi l-au  chemat de la negoţul cu peşte la tron […]”.  Interesantă coincidenţa între prenumele şi ocupaţia acestui bastard şi patronul său spiritual,  Apostolul Petru, supranumit „Pescarul”.

Prin descendenţa din familia Cernat, legată de lacul Brateş, Petru Rareş ar fi un înaintaş al generalului Cernat, din timpul războiului de independenţă de la 1877-1878. Mai nou, Maria Magdalena Szekely a oferit o altă atrăgătoare ipoteză, arătând că mama lui Petru Rareş pare a nu fi fost o simplă orăşeancă din Hârlău, ci avea ascendenţă în înalta boierime moldovenească. Astfel, ea pare a se trage din neamul lui Isaia logofăt din vremea lui Alexandru cel Bun, iar soţul acesteia, aşa-zisul „Rareş”, nu era nici el un târgoveţ oarecare, ci ar fi fost un descendent al boierului Bârlă de la Hârlău.

Petraşco da. Mircea nu

În afară de Petru Rareş, a mai existat un fiu al lui Ştefan Vodă purtător al acestui prenume, Petraşco – zis de la Putna. Nu s-a putut stabili cu certitudine identitatea mamei sale. Este menţionat în documente pentru prima dată în 1471, la patru ani după moartea Evdochiei de Kiev şi înaintea căsătoriei cu Maria de Mangop (1473). S-a presupus deci, că acest Petraşco era rodul unei ţiitoare, din perioada de văduvie a lui Ştefan Vodă, dar nu este exclus să fi fost fiul Evdochiei. A murit la o vârstă fragedă, numele său figurând pe o piatră de mormânt de la Putna, din 1480 (Magazin istoric, nr. 1/1969). A rămas vestită corespondenţa lui Ştefan cel Mare cu boierii brăileni, din 1481, în care este amintită o anume Călţuna, pe al cărei fiu,
Mircea , pretendent la tronul muntean, Ştefan îl numea „feciorul Domniei Mele”. Scurta scrisoare a boierilor brăileni poate fi redată integral, pentru pata deculoare pe care o aduce: „De la toţi boierii brăileni şi de la toţi cnezii şi de la toţi Românii îţi scriem ţie, Ştefan Voievod, Domn moldovenesc. Este în tine omenie, ai tu minte, ai tu creieri, de-ţi strici cerneala şi hârtia pentru un copil de femeie stricată, fiul Călţunei, şi zici că-ţi este fiu? De-ţi este fiu şi vrei să-i faci bine, ci tu orânduieşte să fie după moartea ta Domn în locul tău, şi pe mă-sa iea-o şi o ţine, să-ţi fie Doamnă, curn au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii brăileni; ci tu ţineţi-o să-ţi fie Doamnă. Şi învaţă-ţi tu ţara ta cum să te slujească, iar pe noi să ne laşi în pace, că, de-ţi cauţi duşman, îl şi găseşti! Şi aşa să ştii: avem Domn mare şi bun şi avem pace din toate laturile; să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta şi vom sta „pe lângă Domnul nostru Basarab Voievod, până ce vă vom pierde capetele”.

Unii autori, printre care şi Aurelian Sacerdoţeanu (Magazin istoric, nr. 1/1969), au luat de bună ideea că acest pretendent era efectiv fiul lui Ştefan Vodă, fiind rodul „unei legături întâmplătoare în vremea pribegiei din Ţara Românească, unde ea [Călţuna] îşi va fi avut bărbatul ei legiuit”. Apelativul de „fiu” nu indica însă filiaţia, în sens genealogic, aşa cum s-ar putea crede, ci, în limbajul diplomatic al vremii, cum arăta acum câţiva ani Leon Şimanschi, marca subordonarea politică, trăsături ce defineau relaţia dintre cei doi. Se ştie că pretendentul Mircea, sprijinit de Ştefan cel Mare, era fiul domnului muntean Vlad Dracul, deci frate al lui Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos.

În sfârşit, amintim alte două cazuri. Este vorba despre doi nepoţi ai lui Ştefan Vodă, care au pretins ei înşişi a fi feciorii acestuia. Primul a fost semnalat de N. Iorga în 1915: un pretendent la tronul Moldovei, refugiat în Polonia, pe numeIoan (sau „Iani”), care se intitula „rege al Moldovei”. Ulterior, istoricii care s-au ocupat de problemă au căzut de acord că acesta putea fi nu un fiu, ci un nepot al lui Ştefan cel Mare, născut din Alexandru, fiul Maruşcăi, amintit mai sus.

Dacă fiii naturali ai domnilor pot lăsa urme mai vizibile în cronici şi documente, prin revendicarea dreptului lor la tron, eventualele fiice născute din diverse ţiitoare sunt mai greu de identificat. Când vorbim despre o asemenea fiică, gândul ne duce spre Oana cea bălaie, „Băbătia” din drama Apus de Soare a lui Delavrancea. Personajul era însă o simplă ficţiune a autorului, nefiind atestată de sursele istorice. Dumitru Almaş a construit un roman în jurul acestui personaj, intitulat chiar Oana (Editura Militară, 1986). C. Gane menţionează în treacăt o posibilă fiică a lui Ştefan, măritată cu nobilul polonez Sambuszko, fără a arăta însă pe ce se întemeiază. Probabil că este vorba despre acea Marie, fiica necunoscută semnalată în 1870 de B.P. Hasdeu. Această Marie era însă o fiică legitimă, din căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Măria Voichiţa. Se admite astăzi ca foarte posibilă căsătoria Mariei cu Teodor (Bogdan) Vişnevieţchi, reprezentant al dinastiei domnitoare din Lituania, a Gedimynilor. Încă din veacul XVI circula tradiţia potrivit căreia Petru Rareş a avut o soră din care se trage Dimitrie Vişnevieţchi, organizatorul căzăcimii zaporojene. Acesta nu era însă fiul lui Teodor Vişnevieţchi, aşa cum credea Iorga. La 1563, Dimitrie Vişnevieţchi s-a manifestat ca pretendent la tronul Moldovei şi tocmai de aceea se înfăţişa ca descendent din Ştefan cel Mare.

Istoricul C. Rezachevici a arătat recent cât de fragil era suportul unei asemenea pretenţii, prin care Dimitrie putea fi socotit, în epocă, un fel de văr prin alianţă al lui Iliaş Rareş: Magdalena Bereslav, o soră a ultimei soţii a lui Petru Rareş (Ecaterina Brancovici), îi era mamă vitregă lui Dimitrie Vişnevieţchi, fiind a doua soţie a tatălui său. La propriu, nici o picătură din sângele lui Ştefan Vodă nu curgea prin venele acestui aventurier.

Din sursele documentare pe care le putem verifica astăzi, nu putem extrage însă nici o mărturie certă despre vreo fiică nelegitimă a lui Ştefan Vodă. Concluzia investigaţiei de faţă este limpede, dar surprinzătoare probabil pentru multă lume: în ciuda faimei sale de mare semănător de bastarzi, lui Ştefan nu i se pot dovedi, cu probe documentare, decât unul sau cel mult doi fii nelegitimi: Petru Rareş şi, posibil, Alexandru. Ceilalţi presupuşi bastarzi ai domnului s-au născut nu din păcatele lui, ci din… fantezia istoricilor.

sursa : „Magazin istoric” , ianuarie 2006

Erwin Rommel – porecla

Erwin Rommel (1891-1944), feldmareşal german, s-a distins în cel de-al doilea război mondial conducând o divizie de tancuri, în celebrul atac asupra Franţei din 1940. Însă celebritatea , ca şi porecla, le-a căpătat din perioada 1941-1943, în care s-a aflat la comanda Afrika Korps, divizii blindate pe care Hitler le-a trimis în Africa de Nord pentru a ajuta campania italiană din Libia, aflată în mare dificultate în urma înfrângerilor suferite în faţa englezilor.

Porecla de Vulpea deşertului a căpătat-o datorită abilităţilor sale deosebite de a folosi forţele blindate pe frontul dur al Africii de Nord; genial strateg, Rommel a ştiut să impună diviziilor sale o mare viteză de deplasare, elasticitate, să aibă iniţiativa, să creeze efectul surpriză şi, toate acestea dublate de un mare curaj.

Rommel s-a bucurat de aprecierea lui Hitler, care-l însărcinează, în 1944, să organizeze Zidul Atlanticului (sistemul de apărare german din Normandia, menit să împiedice debarcarea aliaţilor).

În iulie 1944, este rănit în urma unui atac aerian. Întors în Germania, este acuzat – deşi nu există probe împotriva lui –  de participarea la complotul împotriva lui Hitler (Operaţiunea Walkiria, 20 iulie 1944). Trimişii lui Hitler i-au propus lui Rommel următoarele alternative: ori va fi judecat şi executat pentru participarea sa la complot, ca un trădător de rând, ori alege să se sinucidă şi, în felul acesta, nimeni nu va şti despre actul său de trădare. Desigur, i-a fost recomandată varianta a doua, căci un proces împotriva lui Rommel, care se bucura de o mare popularitate în rândul trupelor şi al germanilor, nu era un lucru simplu.

Rommel a ales să se sinucidă, luând cianură.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009

Lawrence al Arabiei – porecla

Lawrence Thomas Edward (1888-1935), scriitor şi militar englez, a fost cooptat ca agent britanic în Arabia pe când lucra ca arheolog în Orient. A fost cel care a condus revolta arabă, antiotomană, din 1916, smulgându-le turcilor Medina.

După 1920, Lawrence a protestant împotriva politicii britanice în Orient, prins între loialitatea faţă de Marea Britanie şi admiraţia pentru dorinţa de libertate a arabilor. A perceput refuzul britanicilor de a acorda independenţa Arabiei, aşa cum promiseseră, ca pe o dezonoare personală; de aceea, a părăsit funcţiile guvernamentale, trăind retras şi refuzând toate ordinile şi decoraţiile militare care i-au fost acordate.

Cu puţin timp înainte de a muri într-un accident de motocicletă (1935), a apărut prima ediţie integrală a cărţii sale de amintiri, Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii, care s-a bucurat de un succes mondial.

Thomas Edward a primit supranumele de Lawrence al Arabiei pentru rolul important pe care l-a avut în organizarea revoltei arabe împotriva turcilor, pentru că s-a dedicat cauzei arabe, lume în care s-a bucurat de o mare popularitate şi care l-a văzut ca pe rege neîncoronat al ei.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009

25 iulie – Istoricul zilei

306 – Constantin cel Mare a fost proclamat împărat roman de către trupele sale

1794 – A murit Andre de Chénier, poet francez

1909 – Are loc prima traversare a Canalului Mânecii cu avionul (Louis Blériot )

1937 – A murit Alexandru Obregia, medic român

1984Svetlana Savitskaya a devenit prima femeie care a ajuns în cosmos

În aşteptarea anului 1000 – a treia parte

La Roma, în seara de 31 decembrie 999, imensa Basilică Sf. Petru s-a umplut de credincioşi veniţi să asiste la slujba de la miezul nopţii. Ultima slujbă de pe pământ.

O relatare dramatică a acestui eveniment este descrisă în „Povestea vieţii umane” de Frederick H. Hartens. Credeţi ceea ce doriţi, deoarece însuşi Hartens a ratat evenimentul, născându-se după vreo nouă secole:

„Papa Silvestru II stătea în faţa altarului. Biserica era foarte aglomerată, iar toţi credincioşii stăteau în genunchi. Tăcerea era atât de profundă, încât se putea auzi foşnetul mânecilor albe ale Papei, în timp ce acesta se deplasa prin altar.

Şi se mai putea auzi un sunet. Era un sunet ce părea să măsoare ultimele minute ale celor o mie de ani de existenţă a Pământului, scurşi de la venirea lui Hristos! Acesta rezona în urechile celor prezenţi la fel cum sunetul pulsului rezonează în urechile unui om febril, iar ritmul său era puternic, constant şi neîncetat.

Sunetul auzit de credincioşi era ticăitul regulat şi neîntrerupt al marelui ceas şi neîntrerupt al marelui ceas aflat înăuntru, anunţând scurgerea fiecărei secunde.

După liturghia de la miezul nopţii, în biserică se lăsă o linişte de moarte. Credincioşii aşteptau. Papa Silvestru părea pierdut în rugăciuni. Asemenea unor copii speriaţi de întuneric, toţi cei din biserică stăteau cu privirile aţintite în pământ, temându-se să privească în sus. Pe frunţile multora se scurgea transpiraţia rece a groazei şi nu-şi mai simţeau picioarele şi genunchii amorţiţi.

Apoi, dintr-o dată – ceasul se opri! În rândurile congregaţiei începu să se formeze din multe gâturi un ţipăt de groază.

Apoi, ceasul începu să bată. O dată, de două ori, de trei… Bătu de 12 ori.

Apoi, Papa Silvestru se întoarse cu faţa către credincioşi şi, cu zâmbetul mândru al unui învingător, îşi întinse mâinile ca pentru a-i binecuvanta pe cei prezenţi. În acelaşi moment, toate clopotele din turn începură să bată armonios, vesel şi triumfător, iar de la balcon izbucni un cor de voci bucuroase, puţin nesigure la început, dar din ce în ce mai clare şi mai hotărâte. Cântară Te Deum Laudamus – „Pe Tine, Doamne, te preaslavim!”

Întreaga congregaţie îşi uni vocile cu cele ale corului. După încheierea Te Deum-ului, bărbaţii şi femeile căzură unii în braţele altora, râzând, plângând şi schimbând sărutări de pace. Astfel lua sfârşit anul 1000 după naşterea lui Hristos.”

Şi, după cum ştiţi,  luă sfârşit fără distrugerea lumii.