Testamentul lui Henric al VIII-lea

HENRIC al VIII-lea

– decedat în 1547, la Londra

– ultima dorinţă – să fie îngropat alături de Jane Seymour, una dintre soţiile sale ce şi-a păstrat capul

Henric VIII

Testamentul lui Henric al VIII-lea, cel de-al doilea rege din dinastia Tudor, unul dintre cei mai puternici monarhi pe care i-a avut Anglia, a fost scris pe data de 30 decembrie 1546, cu mai puţin de o lună înainte de moartea acestuia. Pe atunci, Henric emitea mirosuri grele din cauza unor ulcere dureroase şi supurânde, poate chiar sifilitice, ce trebuiau pansate de câteva ori pe zi. Din cauza unei hidropizii cronice (afecţiune numită, în prezent, edem), picioarele regelui erau ca de elefant, iar trupul îi era obez, de peste 180 de kilograme. Irascibil, imobilizat la pat, respirând greu, el a înţeles că i se apropie sfârşitul şi a dictat un testament prolix, de aproape şapte mii de cuvinte.

Deşi Henric se separase de biserica de la Roma, el rămăsese în majoritatea crezurilor sale un romano-catolic. Testamentul său începea cu un preambul pios, în care se declara un creştin exemplar, iar în eventualitatea în care sufletul său era destinat unei opriri în purgatoriu (după părerea lui, nu avea ce căuta în iad!), el a ordonat o serie de recviemuri în memoria sa pentru a i se scurta şederea. De un egoism monstruos, el nu se considera condamnabil pentru executarea celor mai importanţi umanişti şi intelectuali ai Angliei şi nu vedea nici un păcat în gestul care alăturase şi două din cele şase soţii ale sale pe lunga listă a celor ce-şi aşezaseră capul pe butuc pentru acuze inventate de trădare.

Către sfârşit, el ajunsese un bărbat zdruncinat, patetic, care se plângea că viaţa blestemase un suflet atât de binevoitor ca al lui cu nenumărate nenorociri – în principal, afecţiuni cronice şi soţii care au suferit avorturi spontane. După cum era de aşteptat, el nu a luat nici o dată în considerare posibilitatea ca sarcinile dezastruoase ale soţiilor sale să fie rezultatul presupusului său sifilis.

Dovezile existenţei acestei boli venerice sunt circumstanţiale:

  1. Prima sa soţie, Caterina de Aragon, i-a născut o fiică moartă şi un fiu care a supravieţuit doar şapte săptămâni. Apoi, ea a mai avut patru sarcini, nereuşind să ducă la termen nici una dintre acestea; l-a umilit cu un al doilea fiu născut mort, iar în final i-a dăruit un singur moştenitor supravieţuitor, o fiică pe nume Maria, care avea să conducă Anglia sub numele de Maria Tudor sau Maria Sângeroasa.
  2. A doua soţie a lui Henric, Anne Boleyn, a pierdut o primă sarcină la patru luni, însă a produs şi o fiică nelegitimă, Elizabeth, care avea să cârmuiască Anglia vreme de 45 de ani.
  3. După ce a poruncit decapitarea lui Anne sub acuze dubioase de adulter, Henric s-a căsătorit cu Jane Seymour, care i-a oferit un fiu – moştenitor, pe Eduard; însă ea a murit nouă zile mai târziu, probabil din cauza febrei puerperale sau febra lăuziei. Deşi Eduard a ajuns să conducă Anglia vreme de şase ani, el era bolnăvicios, suferea de inflamaţii cronice ale pielii şi de o afecţiune misterioasă ce-i provoca desprinderea buricelor degetelor de la mâini şi picioare.
  4. Rămas văduv vreme de trei ani, Henric a acceptat în cele din urmă o căsătorie motivată politic, însă fără a-şi vedea mireasa înaintea nunţii. Când şi-a zărit logodnica, pe Anne de Cleves, pentru prima dată, el a poruncit ca Thomas Cromwell, omul de stat responsabil pentru aranjarea căsătoriei, să fie decapitat. Căsătoria, neconsumată, a fost desfăcută după câteva luni. Cel puţin ea fusese cruţată de avorturi spontane şi de urmaşi bolnăvicioşi.
  5. Cea de-a cincea soţie, tânăra şi desfrânata Catherine Howard, a fost decapitată pentru infidelitate, înainte de a apuca să rămână însărcinată.
  6. Atunci când s-a căsătorit cu cea de-a şasea sa soţie, Catherine Parr, în anul 1543, monarhul ajunsese bolnav şi obez. Scutind-o de relaţii sexuale, este posibil ca el să o fi ferit de o concepere sifilitică.

Bioistoricii cred că Henric ar fi putut contacta sifilisul pe când era tânar şi ca boala era cronică şi activă, infectându-le cel puţin pe unele dintre soţiile sale, în special pe Caterina de Aragon. Medicul danez Ove Brich inşiruie 13 motive medicale care-i susţin opinia că Henric era contagios cronic. Pe lângă dovada avorturilor spontane, Brinch enumeră: o boală de piele de care regele a suferit pe când avea 22 de ani; o serie de migrene acute ce au debutat la vârsta de 37 de ani; ulceraţiile la picior, care nu se vindecau; o deformaţie dobândidă a părţii drepte a nasului, ce ar fi putut fi o gonă sifilitică, o tumoare cu o consistenţă asemănătoare cauciucului; plus crize şi accese violente de furie.

Henric al VIII-lea stabileşte în testamentul său ca înmormântarea „cadavrului” său să aibă loc cu pompă regală la „colegiul Windsor”. De asemenea, el cere ca osemintele „credincioasei şi iubitoarei noastre soţii, Regina Jane, să fie alăturate”. Istoricii interpretează dorinţa regelui de a fi reunit în moarte cu Jane Seymour drept dovada faptului că ea a fost soţia lui preferată.

După ce lasă o parte semnificativă a averii sale enorme unor acte de caritate, el abordează problema succesiunii, complicată de căsătoriile sale numeroase. El porunceşte ca succesorii săi să fie bolnăviciosul Eduard, fiul lui Jane Seymour, şi copiii lui Eduard; apoi, Maria Tudor şi moştenitorii acesteia; iar în cele din urmă, bastarda Elisabeth, fiica lui Anne Boleyn. Prin boală, moarte şi intrigi, Eduard, Maria şi Elisabeth s-au succedat toţi trei pe tronul Angliei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: