„Decalogul continuităţii”

„Decalogul continuităţii”

Iată acum în ce fel se pot grupa argumentele noastre în favoarea continuităţii:

1. Cazuri de evacuare totală a unui ţinut, fără să fi fost la origine vreo mare înfrângere, nu prea cunoaştem în istorie, iar goţii (barbarii din pricina cărora Aurelian ar fi ordonat părăsirea provinciei) nu s-au arătat a fi distrugători pe unde au trecut sau pe unde s-au aşezat, în cazul Daciei, avem chiar dovezi că unii localnici călăuzeau pe goţi prin trecători, pentru a ataca armata romană! Într-un document, un episcop afirmă că adesea localnicii preferau stăpânirea unor şefi barbari care se mulţumeau cu o dijmă din bucate, pe când fiscul administraţiei romane îi strivea fără milă.

2. Marele nostru arheolog Vasile Pârvan a descoperit două documente din veacul al IV-lea, în care un „rege” al goţilor de prin părţile noastre, la nord de Dunăre, îşi zice „Jude” — or, acesta nu era un titlu onorific pe care să il fi putut conferi împăratul de la Constantinopol (cum ar fi patriciu, despot sau cezar), era doar numele pe care localnicii daco-romani îl dădeau căpeteniilor lor administrative peste o grupare de sate sau peste o vale, judecători şi administratori (termen ce se va păstra până târziu, cum vom vedea), înseamnă că acest rege barbar domnea la nord de Dunăre peste populaţii de limbă latină şi a vrut să-şi zică cum numeau supuşii lui localnici pe şefii lor.

3. Afirmaţia că ar fi dispărut orice urmă de inscripţii latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor şi administraţiei, e eronată. Câteva s-au mai găsit, din secolele IV şi V, ce e drept, rare — lucru explicabil prin părăsirea aproape generală a oraşelor (urbelor): fenomen de ruralizare totală. Puţinele documente scrise ce s-au mai găsit, din veacurile ulterioare, nu vorbesc decât de dominatorii barbari, care joacă un rol în războaie şi în politică, nu şi de ţăranii localnici (de care barbarii războinici au totuşi nevoie ca să le asigure hrana) — aceasta fiind o constantă în istoria universală: despre populaţiile imperiilor prăbuşite nu se mai vorbeşte, ci numai despre noii stăpâni.

4. Tăcerea documentelor (argumentul a silentio) nu este un argument valabil. Să lăsăm deoparte încrederea exclusivă, aproape superstiţioasă, în documentul scris. Istoria nu se reconstituie numai cu documente scrise, în aceeaşi perioadă care ne priveşte, în „mileniul întunecat”, nu se pomeneşte nicăieri de latinofonii din Elveţia (Rhetia), care mai vorbesc şi azi limba romanşă; iar, şi mai aproape de noi, despre albanezi n-avem nici un document timp de o mie de ani (tăcere documentară şi mai lungă decât la noi); dar vecinii lor, greci sau slavi, n-au putut susţine că albanezii au picat din cer acolo unde-i mai găsim şi azi şi unde sunt semnalaţi din Antichitate.

5. Apariţia târzie a românilor în documentele oficiale maghiare are o explicaţie simplă: de abia prin secolele XII-XIII sunt destul de prezente structurile feudale maghiare şi autoritatea regală pentru a se impune; atunci comunităţile săteşti, juzii, cnejii români, strânşi de fiscul ungar sau chemaţi la vreo judecată, au nevoie de cancelaria regală, sau de o autoritate locală, pentru recunoaşterea drepturilor lor strămoşeşti. Notaţi cum o seamă de cuvinte din română, cu conotaţie juridică, sunt de origine maghiară: a făgădui, a tăgădui, a se răfui, a bănui, a chibzui, a îngădui, a mântui… îl numim pe Cristos Mîntuitorul, cu un cuvânt provenind dintr-un radical de origine maghiară! Dacă românii ar fi venit în Ardeal abia în veacurile XII-XIII, cum să ne închipuim că ar fi asimilat asemenea noţiuni esenţiale, fără mai multe veacuri de convieţuire cu ungurii, şi să le fi răspândit apoi în tot spaţiul locuit de români?

6. Simptomatic e faptul că, în primele documente, românii (valahii) sunt localizaţi în „păduri”, adică în întinse ţinuturi împădurite, fiindcă acolo, în dumbrăvi înconjurate de codri deşi, se adăposteau mai lesne împotriva călărimii năvălitorilor! Astfel, puţin după 1200, regiunea Făgăraşului e denumită într-o „chartă” regală de donaţie către colonişti germani (saşii) silva blacorum et bissenorum (pădurea valahilor şi a pecenegilor). Dacă românii ar fi fost, cum se pretinde, păstori nomazi veniţi din sud şi colonizaţi de curând, s-ar fi retras ei cu oile în păduri? Arheologul Radu Popa — decedat prea timpuriu — ne-a atras atenţia şi asupra altor regiuni din Ardeal calificate întâi silvae (sau sylvae), înainte de a fi prefăcute în „comitate” administrative, adică guvernate de comiţi (sau conţi) maghiari. Mai mult: această identificare între întindere păduroasă şi „regiune ocupată de valahi” o găsim şi la sud de Carpaţi, adică în Muntenia de azi! Ştiţi ce înseamnă Vlaşca? înseamnă în limba slavă „ţara valahă”… Dar Codrul Vlăsiei? (Din care numai o infimă bucată mai dăinuieşte azi, la nord-vest de Bucureşti, dar care acoperea, în Evul Mediu, o imensă întindere.) Vlasie în slavă pluralul lui vlah (valah, român), deci înseamnă Codrul românilor. Până şi numele judeţului Teleorman e tot dovadă a unei regiuni de pădure deasă, în care se adăposteau băştinaşii, căci în limba türk (pecenegă sau cumană) deli orman înseamnă „pădure nebună”! Deci nu numai pădurile din Ardeal, ci şi cele din şesul muntean erau, la începutul Evului Mediu, locuite în continuare de strămoşii românilor dinainte de amestecul cu slavii, căci, altfel, aceştia nu le-ar fi numit „vlăsii”. Să ne înţelegem, când zicem păduri (sylvae), trebuie să ne închipuim imense întinderi împădurite, cât un judeţ sau două, în mijlocul cărora se aflau, ici-colo, ori locuri neacoperite în chip natural, ori dumbrăvi întinse croite de om, despădurite şi desţelenite, şi unde puteau trăi comunităţi întregi cultivând meiul, ceapa sau varza şi crescând vite, porci şi păsări. Acolo erau relativ mai feriţi de năvala nomazilor călări. Dar avem surse care ne dezvăluie cum dibuiau totuşi nomazii acele „oaze” locuite: prin observarea de departe a zborului în cerc al creţilor sau vulturilor. Când îi vedeau rotind mereu deasupra unui loc, ştiau că pândesc acolo, la verticală, gunoaie sau mortăciuni — şi se îndreptau către acel punct.

7. În privinţa cuvintelor pretins bulgăreşti sau macedonene din limba română — strămoşii noştri n-au avut nevoie să locuiască în Balcani pentru a le prelua: sunt cuvinte comune triburilor slave din tot sud-estul european, din care destul de multe trebuie să se fi aşezat şi la nord de Dunăre, pe mai tot cuprinsul ţării noastre (sunt semnalate în documente nuclee slave în tot spaţiul carpato-dunărean, până în veacul al XIIIlea). De altfel, fosta Dacie Aureliană, unde s-ar fi retras strămoşii românilor, a fost cotropită de triburi slave apusene, care au dat limbile sârbă şi croată, pe când slavismele din română aparţin grupului slav de răsărit, care a dat bulgara şi macedoneana (strâns înrudită cu bulgara). Slavii, în spaţiul nostru carpato-dunărean, au ocupat mai cu seamă văile rodnice, unde ne-au lăsat până azi urme prin nume de râuri (relativ grupate): Dîmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Neajlov, Milcov, Bistriţa… De abia încetul cu încetul s-au amestecat ei cu vecinii lor vlahi băştinaşi şi s-au lăsat românizaţi. Lingviştii, pe baza legilor de evoluţie a limbii, afirmă că fuziunea între latina târzie a vlahilor şi limba slavă a nou-veniţilor nu a început decât abia prin veacul al IXlea, când prefacerea latinei târzii în ceea ce am putea numi „preromana” era de-acum închegată; de aceea influenţa slavei asupra structurii gramaticale a limbii noastre (sintaxă) şi asupra formei cuvintelor (morfologie) e aproape nulă, ea fiind masivă în schimb în domeniul vocabularului; comparaţi de pildă cu franceza: amestecul între galo-romani şi popoarele germanice — franci, burgunzi etc. — a fost mult mai timpuriu şi a afectat deci mult mai adânc limba neolatină, mai cu seamă în morfologie, în fonetică.

8. Cât despre pretinsele împrumuturi din albaneză (de ce trebuia o populaţie romanizată, deci mai înaintată în cultură, să împrumute ea de la vecinii albanezi, mai barbari, rămaşi neromanizaţi?), lingviştii de azi tind mai curând să explice asemănările româno-albaneze — doar câteva zeci de cuvinte — printr-o origine indoeuropeană comună. Tot astfel nu e nevoie să ne închipuim o şedere a strămoşilor noştri la sud de Dunăre pentru a explica strânsa rudenie a daco-românei cu dialectele aromân şi megleno-român, căci acelaşi amalgam de popoare, mânuind aceeaşi latină balcanică târzie, poate da rezultate similare şi la o mie de kilometri distanţă. De altfel avem în daco-română câteva exemple de plante sau de materii care nu se găsesc la sud de Dunăre, cum ar fi fost ele păstrate în limbă o mie de ani dacă strămoşii noştri s-ar fi aflat cu toţii strămutaţi la sud? Dau un singur exemplu, însă grăitor: cum să se fi păstrat cuvântul „păcură” (< lat. picula) la sud de Dunăre, când păcura, adică petrolul brut, ţiţeiul, nu ţâşnea natural decât la poalele Carpaţilor?

9. Istoricii unguri se străduiesc acum să nege orice valoare unui document capital, anume cronica scrisă în latineşte pe la anul 1200 de un „notar” anonim al regelui Bela al Ungariei — cronicar desemnat de aceea în istoriografie cu numele de „Anonymus” —, document, zic, capital pentru istoria noastră, fiindcă, bazat probabil pe o cronică anterioară, povesteşte cum ungurii, pătrunzând în Transilvania de la vest către est, au dat de trei voievodate locuite de români şi de slavi. (Informaţia că maghiarii, după ce au trecut Carpaţii de nord, au dat de valahi (volohi) e consemnată şi într-o cronică rusească şi mai veche, cunoscută sub numele de Cronica Iui Nestor, ceea ce reprezintă o sursă cu totul independentă.) Un singur punct tare în argumentarea criticilor lui „Anonymus”: acesta pomeneşte şi de cumani printre neamurile aflate atunci în Transilvania, or, cumanii n-au pătruns în părţile noastre decât vreo 150 de ani după pecenegi şi unguri. Dar asemenea „telescopări” cronologice se găsesc adesea în cronici (iar aici, pentru a explica confuzia, se mai adaugă faptul că pecenegii şi cumanii vorbeau cam aceeaşi limbă). Numele celor trei „voievozi”, Glad, Menumorut şi Gelou, sunt şi ele sursă de polemici. Numai ultimul e prezentat ca valah, şi istoricii unguri fac eforturi să găsească numelui vreo origine maghiară, cu toate că insistă asupra descrierii sărăciei acelei populaţii şi a slabei înarmări a ostaşilor voievodului! Noi ne-am obişnuit să scriem Gelu, pronunţând ca în româna modernă: djelu. Or, g în latina savantă a cronicarului trebuie să se fi pronunţat g dur (ghe), iar diftongul ou trebuie de asemeni păstrat, ceea ce ne dă Ghelou, deci probabil deformarea unui românesc Ghelău. Şi tocmai în regiunea Clujului, desemnată de cronicar ca locul voievodatului acelui Gelou, mai avem până azi un munte, un râu şi o localitate care în cursul veacurilor s-au numit ba Ghilău, ba Gilău; eu cred că au păstrat numele acelui prim voievod român. Dovada că numele ar fi autentic românesc, ba chiar antic, ne e adusă de un text grecesc antic pomenind de o localitate din Tracia numită Geloupara, adică satul sau târgul lui Gelou! Exact aceeaşi ortografie! Glad trebuie să fie un nume slav deformat de cronicar, care adaugă de altfel că acel voievod venea de la Vidin, fiind probabil bulgar, în fine, Menumorut e vădit o deformare maghiară a numelui vreunui şef de origine turanică — poate şi el bulgar, adică protobulgar —, domnind peste populaţii valahe şi slave.

10. Dar argumentul decisiv în ochii mei în favoarea continuităţii îl constituie păstrarea numelor antice ale Carpaţilor şi ale tuturor marilor râuri din spaţiul nostru: Nistru, Prut, Şiret, Buzău, Argeş, Olt, Timiş, Mureş, Criş, Someş, Tisa etc. toate, nume atestate chiar înainte de cucerirea romană —şi mai cu seamă Dunărea, care a păstrat în română o formă diferită de forma romană (Danubius) şi apropiată în schimb de numele de ape din limbile baltice! Cine altcineva ar fi putut transmite unor năvălitori barbari aceste antice denumiri decât localnici rămaşi neurniţi cu tot neîncetatul vîrtej şi curgerea de noi popoare?

Iată de ce am convingerea absolută că numeroase nuclee de populaţie latinofonă au dăinuit neîntrerupt, în tot Evul Mediu, în spaţiul carpato-dunărean — cu legături continue, de altfel, cu populaţiile de la sud de Dunăre, căci fluviul n-a constituit niciodată o stavilă pentru comunicaţie şi circulaţie.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

2 răspunsuri

  1. Daca sunteti un sustinator al teoriei conform careia poporul roman (si limba romana) s-a format datorita ocupatiei legiunilor latine, atunci acest blog m-a dezamagit. Cum poate un popor (cel dac) sa-si uite limba materna in 145 de ani de ocupatie straina in conditiile in care numai 15 procente din teritoriu este ocupat? Faceti o comparatie cu insula britanica, ce a fost sub ocupatia imperiului latin cam 500 de ani….! Ei de nu vorbesc o limba latina?

  2. Sigur, nu e vina D-voastra, ati luat din dictionarul Academiei sau cel explicativ toate aceste etimologii, dar astazi stim cum au fost intocmite aceste dictionare: s-au luat dictionarele popoarelor dimprejur si, daca existau si-acolo, atunci erau imprumutate din acea limba. Ce nu se putea rezolva cu latina, se rezolva cu dictionarele limbilor de pe linga noi. Si ce nu era nici d-acolo, nici d-acolo – etimologie necunoscuta. Uite-asa, limba romana e formata numai din imprumuturi. Dar a făgădui, a tăgădui, a se răfui, a bănui, a chibzui, a îngădui, a mântui nu vin din maghiara. Ei le au de la noi. Sint cuvinte vechi romanesti, slaviti fie dacii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: