Edictul de la Nantes – partea a doua

Singura soluţie: abjurarea

Dar lucrurile nu erau atât de simple cum s-ar părea. Prejudecăţile antiprotestante erau o realitate de natură să zădărnicescă totul. Încoronarea unui rege „eretic” ar fi aruncat ţara în vâltoarea unor lupte fratricide, cu „binevoitoarea” participare a mercenarilor spanioli, căci conflictul religios din Franţa avea largi implicaţii internaţionale. Singura soluţie era abjurarea. Henric nu era pus pentru prima oară în faţa necesităţii de a se lepăda de protestantism. Dar dacă altădată (în 1572) o făcuse doar pentru a-şi salva viaţa, acum era în joc şi tronul şi unitatea ţării.

La drept vorbind, o astfel de hotărâre era în multe privinţe periculoasă. Ea risca să-i îndepărteze cei mai credincioşi tovarăşi, fără a dezarma papalitatea şi fără a-şi apropia nobilimea catolică. Credinţa lui hughenotă era pentru catolici doar un pretext, Henric nu-şi făcea iluzii, dar el ştia ce armă era acest pretext în mâinile duşmanilor săi. De aceea a hotărât ca, asumându-şi toate riscurile, să treacă la religia împărtăşită de majoritatea locuitorilor Franţei.

 

Pentru a potoli neîncrederea foştilor săi coreligionari şi a preveni o reizbucnire a războiului civil, Henric al IV-lea a promulgat, la 13 aprilie 1598, Edictul de Nantes, care a reglementat situaţia reformaţilor, garantându-le independenţa socială şi religioasă.

Li se acorda o amnistie deplină şi totală pentru trecut, iar pentru viitor libertatea conştiinţei şi a exercitării cultului în toate aşezările unde acest cult fusese autorizat prin edictele precedente (1593 şi 1594), ale căror prevederi erau acum extinse. Pe lângă aceasta, li se acordau patru Universităţi, la Montauban, Montpellier, Sedan şi Samur. Protestanţii puteau fi admişi în orice funcţie, la fel ca şi catolicii, cu care erau consideraţi pe deplin egali în drepturi. Pentru a li se asigura o justiţie în care să poată avea totală încredere, se crea în fiecare Parlament Camere ale Edictului cu reprezentarea protestanţilor în diferite proporţii, mergând până la paritate, cum erau acelea din Bordeaux, Dauphine, Castres etc. Edictul le permitea să se adune în sinoduri provinciale şi naţionale, acordându-le, totodată, un mare număr de refugii în locuri întărite.

Cele 92 de articole au fost discutate unul câte unul de o comisie alcătuită din delegaţi hughenoţi, înainte de a fi adoptate definitiv. Henric dorea să înlăture astfel orice motiv de suspiciune.

Edictul de la Nantes, atât de just şi bine inspirat în dispoziţiile lui esenţiale, a nemulţumit pe mulţi dintre conducătorii partidei catolice, iar Parlamentele, printre care şi cel al Parisului, au încercat să i se opună. Desigur, regele ar fi putut face uz de prerogativele sale pentru a pune capăt oricărei încercări de rezistenţă. Dar nu în acest spirit inţelegea să acţioneze Henric al IV-lea. Poate că tocmai aici îşi găseşte cea mai stralucită expresie maxima lui preferată: „Pentru a cârmui bine, un rege nu trebuie niciodată să facă tot ceea ce îi stă în putinţă”. În locul constrângerii el prefera convingerea. Membrii Parlamentului parizian au fost chemaţi în cabinetul de la Luvru, unde regele le-a adresat un discurs ferm şi totodată plin de bonomie, care releva pregnant caracterul lui Henric al IV-lea.

Mă vedeţi – le-a spus el – în cabinetul meu, unde vin să vă vorbesc, nu în veşmânt regal ca înaintaşii mei, nu cu sabie şi hlamidă, ci doar în vestă, ca un tată de familie care vrea să vorbească deschis copiilor săi...” Continuând pe acelaşi ton, după ce a făcut apel la raţiune şi la bunele sentimente, a încheiat: „Cei ce nu vor ca Edictul meu să treacă, vor razboiul; dar să ştiţi că eu nu-l voi face […] Ascultaţi-mi rugămintea şi nu aşteptaţi să fiţi siliţi cu ameninţări. De la mine nu le veţi auzi. Faceţi doar ceea ce vă poruncesc sau, mai bine-zis, ceea ce vă rog. Nu o veţi face numai pentru mine, ci şi pentru voi şi pentru binele păcii…”

Dacă în timpul vieţii lui Henric al IV-lea Edictul a fost aplicat loial, nu acelaşi lucru s-a întâmplat după asasinarea acestuia în 1610. Atât sub Ludovic al XIII-lea (1610-1643), dar mai ales sub Ludovic al XIV-lea (1643-1715), multe privilegii acordate de acest act au fost abolite, Edictul continuând să existe doar cu numele, pentru ca la 17 octombrie 1685 să fie revocat.

Nefasta hotărâre  de a revoca Edictul a adus Franţei mari prejudicii morale şi materiale. În timp ce Ludovic al XIV-lea îşi trata supuşii ca pe nişte inamici, Anglia, Olanda şi Germania îi primeau cu braţele deschise. Cu toate măsurile de supraveghere şi ameninţările cu trimiterea la galere şi chiar cu moartea, emigraţia a atins proporţii fără precedent. Se evalueză la circa 300.000 numărul hughenoţilor emigraţi, la 60.000.000 franci-aur, numerarul luat de ei şi la valori de mare preţ, pagubele cauzate economiei franceze. Marina, artele, ştiinţa au dat şi ele importante contigente de emigranţi, după cum constata cu regret ilustrul mareşal francez Vauban.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: