Istoria mijloacelor de climatizare şi încălzire

Deşi trăiau într-o zonă cu climă blândă, egiptenii şi mesopotamienii aveau nevoie să se încălzească în perioadele mai reci. Ei ardeau materiale combustibile dintre cele mai diverse pentru că lemnul era rar în aceste zone şi trebuia păstrat pentru cuptoarele de sticlărie, olărit sau metalurgie. Cei bogaţi dispuneau totuşi de mangal, pe care-l ardeau în recipiente din argilă. Dar, în general, încălzirea era asigurată de cuptorul la care se gătea, alcătuit din două pietre şi, mai rar, construit din cărămizi.

La începutul mileniului al II-lea î.Hr., în Mesopotamia era cunoscut hornul, dar, timp de multe secole, nu a fost folosit, fiind socotit inutil în casele fără etaj, unde o singură gaură în acoperiş, deasupra sobei, era suficientă pentru evacuarea fumului.

Grecii şi romanii foloseau acelaşi sistem. Ruinele oraşului Pompei demonstrează că numai cuptoarele brutarilor aveau coşuri; casele, chiar cele cu un etaj, aveau gaura clasică din tavan, fumul şi gazele calde folosind, în acest caz, la încălzirea camerei de sus, unde erau depozitate carne, peşte, fructe şi alte produse, la uscat, vinuri etc.

Tot la Pompei s-au găsit cazane mari, strămoaşele, în acelaşi timp, ale cazanelor pentru încălzit apa, cât şi ale cazanelor tubulare pentru încălzire. La romani s-au descoperit o schiţă a încălzirii prin pardoseală, precum şi instalaţii de apă rece şi caldă. Casele celor bogati şi băile publice aveau hipocaustes (instalaţii subterane pentru încălzire):  parterul era construit pe piloni, între care se afla un canal subteran, prin care circula aerul cald provenit de la un cuptor alăturat. În ceea ce priveşte apa caldă, într-o vilă din Pompei, s-a descoperit o instalaţie alcatuită dintr-un cuptor deasupra căruia se afla un cazan de plumb, cu fundul de cupru, alimentat cu apă rece dintr-un tub, de la un rezervor. Sala de baie primea, în acelaşi timp, apă caldă de la cazan şi apă rece de la rezervor.

Cele mai vechi sobe erau construite din caramidă şi aveau forma semiconica eliptică. În secolul al XIII-lea, hota a devenit rectangulară. Legat de randamentul scăzut al acestor sobe, i se atribuie lui Benjamin Franklin această butadă: „Soba este cel mai bun mijloc de a se încălzi cât se poate de puţin arzând o cantitate de lemne cât se poate de mare”.

În 1795, Benjamin Thompson, conte de Rumford, fizician englez de origine americană, la vremea aceea ministru de război, s-a ocupat de problema sobelor, cu ocazia unei călătorii în Anglia. El le-a prevăzut cu o gâtuitură deasupra vetrei, pentru a îmbunătăţi tirajul şi a înlocuit laturile rectangulare cu doi pereţi oblici, care reflectă mai multă caldură sre cameră.

Toate aceste modificari au determinat reducerea la jumătate a consumului de combustibil. Prin 1800, acelaşi conte Rumford a realizat o instalaţie de încălzire centrală cu abur.

Prima instalaţie de încălzire centrală cu apă caldă cunoscută (mai comodă pentru locuinţe) a fost aceea a arhitectului Bonnemain, la castelul Pecq (1777).

De asemenea, în ciuda a ceea ce se crede adesea, climatizarea locuinţelor cu ajutorul instalaţiilor de aer condiţionat nu este o noutate: începând cu 1836, Parlamentul de la Londra era echipat cu o instalaţie care furniza aer rece vara şi cald iarna.

Ventilatorul electric a fost inventat în 1882 de americanul Schuyler Wheeler, iar climatizorul, în 1911, de compatriotul său, Willis Carrier.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: