Istoria mijloacelor de iluminare

Pentru omul preistoric, focul de lemne reprezenta un mijloc de a se încălzi, de a ţine la distanţă animalele sălbatice şi de a avea lumină. Frigând carnea, el a descoperit proprietăţile combustibile ale seului şi a avut ideea de a folosi fitilul impregnat cu grăsime (uneori ulei de peşte), ţinut într-un căuş de piatră sau într-o cochilie.

La începutul mileniului al III-lea î.Hr., după ce folosiseră cărbunii aprinşi pentru încălzit şi iluminat, egiptenii au inventat lămpile cu ulei, al căror fitil era făcut din fâşii de ţesătură răsucite.

Spre mijlocul mileniului al II-lea î.Hr., erau deja folosie primele lumânări de ceară ori de seu.

În Asia Mică, lămpile cu ulei au apărut în epoca de bronz. Cele mai vechi care au fost găsite provin din Ur şi datează din mileniul al III-lea î.Hr.

Grecii şi romanii foloseau candele cu fitil de in impregnat cu ceară ori cu seu, păstrat în ulei vegetal. Uneori, pentru a proteja flacara, lampa cu ulei era un felinar cu pereţii translucizi (pânza impregnată cu ulei, băşică de peşte).

Toate formulele antice de iluminat, printre care şi torţele, au fost folosite în evul mediu.

Prima perfecţionare a lămpii cu ulei a fost realizată abia în 1550, de către italianul G. Cardano. În funcţie de împrejurări, erau folosite şi torţele ţinute de valeţi.

Lumânarea a apărut în secolul al IV-lea, dar folosirea ei s-a generalizat abia în secolul al XV-lea. Mult mai târziu, farmacistul Jean Nicolas Gannal a reuşit să solidifice seul cu ajutorul acizilor, inventând tehnica de fabricare a lumânărilor. În 1823, Eugene Chevreul a extras acidul stearic din grăsimea animală, ceea ce a permis fabricarea lumânărilor cu stearină, care dădeau mai multă lumină, producând mai puţin fum. La sfârşitul secolului al XIX-lea a început să fie folosită parafina, un subprodus al rafinării petrolului.

În ceea ce priveşte lămpile cu ulei, în 1782 a apărut fitilul împletit. Doi ani mai târziu, elveţianul Aime Argard, stabilit în Anglia, a inventat fitilul de formă tubulară, care permitea pătrunderea aerului, acesta activând flacăra şi suprimând fumul gros, datorat carbonului nears. Farmacistul Antoine Quinquet a perfecţionat lampa închizând flacara într-un tub de sticlă, ceea ce a îmbunătăţit tirajul şi a intensificat lumina. Tot el s-a ocupat de lansarea şi fabricarea lămpii, care îi poartă numele. Începând cu 1860, aceasta a ars petrol lampant, uleiul nemaifiind folosit la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Începand cu 1797, inginerul Philippe Lebon a studiat folosirea pentru iluminat şi încălzire a gazului degajat în timpul distilării lemnului într-un aparat pe care l-a brevetat în 1799, sub numele de termolampă. Simultan, englezul William Murdock a experimentat acest gaz, reuşind să asigure la început iluminatul propriei case, apoi al unei oţelării. Totuşi, iluminatul cu gaz a fost adoptat abia în 1805, în Anglia, fiind perfecţionat în 1820 prin apariţia becului-fluture, care dădea o flacără turtită, în formă de evantai.

În 1802, englezul Humphry Davy, chimist şi fizician, care dispunea de o pilă electrică cu 2000 de elemente, a obţinut o lumină fixă, prin trecerea curentului prin panglici filamente de platină. Ulterior, a descoperit principiul lămpii cu arc, care urma să producă iluminatul electric.

În 1835, ofiţerul scoţian Thomas Drummond a obţinut o lumină puternică arzând un amestec de oxigen şi hidrogen şi îndreptând flacăra oxihidrică spre un bulgăre de var, care devenea incandescent. Acest principiu (al combustibilului care furnizează flacăra şi al substanţei incandescente care radiază lumina) a fost studiat timp îndelungat de chimistul austriac Karl von Auer care a pus la punct manşonul care îi poartă numele şi pe care l-a utilizat pentru a obţine o lumină strălucitoare arzând petrol vaporizat prin încălzire.

În 1841, englezul Frederick de Moleyns a brevetat prima lampă electrică cu incandescenţă, alcatuită dintr-un filament închis într-un bec de sticlă. În 1845, chimistul englez Joseph Swan a inventat becul cu filament în vid, dar dificultăţile legate de producerea vidului şi a unui filament practic au făcut ca primul său bec, cu filament de carton ars, să lumineze abia în 1878. Un an mai târziu, americanul Thomas Alva Edison a prezentat o lampă cu filament din celuloză carbonizată. Becul a ars timp de 40 de ore şi Edison, om de afaceri avizat, i-a organizat exploatarea, fără a neglija publicitatea. De aceea, în 1880, pachebotul „Columbia” a avut la bord lumină electrică cu incandescenţă.

Cercetările pentru obţinerea unui filament solid, durabil şi foarte luminos au continuat. În 1900, Karl von Auer a inventat un filament de osmiu, care însă a fost prea fragil. În 1902, chimistul Werner von Bolton a inventat filamentul de tantal, care dădea de cinci ori mai multă lumină pe watt decât acela a lui Edison şi care a fost folosit în S.U.A. timp de 10 ani.
În 1908, americanul William Coolidge a inventat o metodă de producere a filamentelor de wolfram omogene, iar Irwing Langmuir le-a mărit durabilitatea introducând argon în bec. Tot el a inventat filamentul în formă de spirală, pentru a reduce pierderile de căldură. Începând cu 1933 au apărut lămpile cu vapori metalici (mercur, sodiu etc.), iar în 1938, lămpile fluorescente. Între timp, în 1909, Georges Claude a inventat tubul luminiscent cu neon.

2 răspunsuri

  1. Foarte interesant articolul! De fapt, ca orice postare de pe blog… 😀

  2. Multumesc. Mi-ai adus aminte de cineva care spunea: „Minte aşa frumos, încât îţi vine să tot asculţi.” 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: