Istoria tacâmurilor

Începută în Preistorie, odată cu primele cuţite, şi încheiată abia după 1600 cu furculiţa, povestea tacâmurilor este cel puţin interesantă.

Aşa cum era de imaginat, cel mai vechi este cuţitul, folosit întâi ca armă şi unealtă. Făcute la început din pietre foarte tari ca silexul şi mai apoi din bronz şi fier, cuţitele au însoţit omul pe parcursul evoluţiei sale, fiind de nelipsit în orice gospodărie.

În Evul Mediu, nobilii care organizau dineuri şi mese festive nu ofereau şi tacâmurile. Fiecare oaspete îşi aducea propriul cuţit, pe care îl folosea pentru a tăia şi duce mâncarea la gură, dar şi pentru a se scobi în dinţi. În 1669, regele Ludovic al XIV-lea al Franţei a hotărât că vârful ascuţit al cuţitelor este ilegal şi a dispus ca lamele să fie rotunjite la vârf. Motivul pentru care a luat această decizie cunoaşte mai multe versiuni: ori a vrut să reducă violenţa, ori a fost scârbit de obiceiul nobililor de a folosi cuţitul pe post de scobitoare, ori a realizat că împungerea mâncării cu cuţitul nu mai este necesară, odată cu răspandirea furculiţelor.

Lingura este un alt obiect cu rădăcini adânci. Oamenii le foloseau încă din Paelolitic şi le construiau din bucăţi de lemn sau din cochilii de scoici. Chiar termenii folosiţi pentru a desemna obiectul indica materialul din care era făcut: „spon” pentru zona de nord a Europei însemna lemn, iar „cochlea” pentru partea de sud însemna scoică. În plus, lingurile mai erau făcute şi din fildeş, os, ceramică şi, în Evul Mediu, din metale preţioase, pentru a reliefa bogăţia nobililor.

Romanii au fost primii care au rafinat designe-ul tacâmului, imaginând două modele: o lingură ovală (similara celei de azi) şi una rotundă şi mai adâncă (strămoşul polonicului). Odată cu descoperirea aliajului de cositor şi plumb, lingurile au devenit accesibile tuturor.

Cea mai recentă şi cea mai controversată este istoria furculiţei. Deşi un precursor al furculiţei (furca, din al cărei nume derivă şi cuvântul) era folosit de romani, bizantinii au fost cei care i-au răspândit folosirea, ca instrument de servit şi de tăiat carnea. Se spune că abia în 1004, prin căsătoria dintre o prinţesă bizantină şi dogele Veneţiei, furculiţa a ajuns în Italia. Aici însă, a fost respinsă cu vehemenţă de preoţi, care au considerat că este o blasfemie să foloseşti un instrument de metal când Dumnezeu ţi-a oferit propria mână.

Treptat, uzul furculiţei a fost adoptat în Italia şi exportat în Franţa odată cu nunta Caterinei de Medici cu Henri al II-lea al Franţei din 1553. O sută de ani mai târziu a ajuns şi în Anglia şi la începutul secolului 17, în America. Dacă până acum furculiţele aveau doi dinţi drepţi, în secolul 17 sunt introduse cele cu patru dinţi curbaţi, mai practice şi mai uşor de folosit.

Cea din urmă piatră de hotar din istoria tacâmurilor a fost descoperirea oţelului inoxidabil, în 1871, de către un englez din Sheffield.

sursa: stiridebine

2 răspunsuri

  1. […] “Cea mai recentă şi cea mai controversată este istoria furculiţei. Deşi un precursor al … […]

  2. […] “Cea mai recentă şi cea mai controversată este istoria furculiţei. Deşi un precursor al furc… […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: