Istoria tancului

După apariţia sa, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre.

Tancul a apărut ca răspuns la o necesitate practică. Primul tanc modern a fost construit de britanici şi de francezi în timpul primului război mondial, ca armă capabilă să rupă gardurile de sârmă ghimpată şi să distrugă cuiburile de mitraliere şi buncărele inamice.

Trei caracteristici principale deosebesc tancurile de alte vehicule – sunt blindate, armate şi se deplasează pe şenile ce le permit să străbată terenuri extrem de ostile.

Dezvoltarea tancului până la forma sub care este cunoscut astazi s-a produs în urma unei serii de evoluţii tehnologice treptate, cum au fost apariţia motorului cu abur şi a celui cu ardere internă.

Primele tancuri au fost, de fapt, nişte „tractoare” acţionate cu abur ce puteau să traverseze terenuri mocirloase. În timpul războiului din Crimeea, John Edgewood a construit o şenilă superioară cu care tancul putea ajunge în locuri inaccesibile până atunci. Totuşi, tancul a devenit o maşină viabilă abia după 1885, o dată cu inventarea motorului cu ardere internă. Astfel, tancul nu mai avea nevoie de cantităţi mari de apă care să fie transformată în abur, fiind suficientă umplerea rezervorului cu benzină.

În 1899, Frederick Simms a proiectat ceea ce el a numit o „maşină de război cu motor”. Aceasta avea un motor puternic, blindaj şi două mitraliere cu rotaţie. L-a oferit guvernului britanic, dar fără să se gândească la cât de utilă va fi această invenţie.

De obicei însă o idee bună nu dispare foarte uşor. Compania Killen-Strait a construit un tanc cu şenile îmbunătăţite, realizatate din bolţuri de oţel şi zale ce formau o reţea.

La izbucnirea primului război mondial, „tractorul” a fost prezentat din nou guvernului britanic şi oficialităţilor militare, demonstrând cu câtă uşurinţă poate să străpungă un gard de sârmă ghimpată. La acea demonstraţie a asistat şi tânărul, pe atunci, Winston Churchill, care a rămas impresionat şi a numit o comisie pentru stabilirea importanţei noii maşini pe câmpul de luptă. Testarea „tractorului” s-a realizat în condiţii strict secrete, iar maşina a fost numită “tanc”, fiindcă semăna cu o cisternă cu apă.

Primul tanc, numit Micul Willie, cântărea 14 tone, avea o lungime de 3,6 metri şi admitea trei membri în echipaj; avea o viteză de înaintare de 5 km/h pe teren neted şi de 3 km/h pe teren accidentat. Iniţial, tancul nu putea traversa tranşeele, dar această problemă a fost remediată mai târziu.

Primele tancuri erau greu de manevrat. Spaţiul de interior era strâmt şi sufocant, iar maşina se defecta frecvent în condiţii de luptă. Din cauza greutăţii mari, tancurile se împotmoleau imediat în noroi şi trebuia tractate de alte tancuri sau despotmolite manual. Cu toate acestea, tancul a reuşit să treacă cu succes de primul test real pe câmpul de luptă, atunci când întreaga divizie britanică de tancuri (formată din 474 de tancuri) a fost aruncată în acţiune în bătălia de la Combras pe 20 noiembrie 1917. Trupele britanice au dobândit poziţii avantajoase, după ce divizia de tancuri a spart 20 km de front german, ducând la capturarea a 10 000 de soldaţi germani. Deşi succesul iniţial al britanicilor a fost anulat mai târziu de contraofensivele germane, acţiunea reuşită în prima ei parte a restabilit încrederea în tancuri, aflată în scădere, şi le-a dat de gândit nemţilor în privinţa eficacităţii acestora.

La încheierea războiului, britanicii produseseră un număr de 2636 de tancuri, iar francezii 3870. Germanii, fără să fi fost pe deplin convinşi de avantajele tancurilor şi în ciuda inventivităţii tehnice care îi caracteriza, construiseră numai 20. Aveau însă să-şi ia revanşa în cel de-al doilea razboi mondial, punând pe deplin în valoare forţa de şoc a acestei arme.

În 1939 diviziile panzer (blindate), cu o construcţie extrem de reuşită, au măturat Polonia în doar câteva zile şi mai târziu au învins Franţa în şase săptămâni. Britanicii, pe de altă parte, nu erau familiarizaţi cu utilizarea tactică a tancurilor şi unităţile lor blindate existente erau ineficiente împotriva panzerelor mai rapide şi mai bine dotate. Armata britanică şi-a pierdut aproape toate tancurile în retragerea de la Dunkerque, Franţa, lăsând Marea Britanie vulnerabilă într-o vreme în care se aştepta o invazie germană. Din fericire, invazia nu a mai avut loc şi Marea Britanie a avut timp să-şi dezvolte noi tancuri şi să perfecţioneze planuri pentru utilizarea lor tactică adecvată.

Primul dintre noile tancuri britanice a fost „Crusader”(„Cruciatul”). Clasificat ca tanc mediu, Crusader cântărea aproximativ 19 tone şi avea o viteză maximă de 43 km/h. Turela sa rotativă era iniţial dotată cu un tun de 7,92 mm şi un tun de 40 mm, înlocuit mai târziu cu un tun de 57 mm. Acesta a intrat în acţiune în 1914 în Africa de Nord.

Germania trebuia să mai ţină pasul şi cu noile tancuri puternice ale URSS şi SUA. Unul dintre cele mai bune tancuri din război a fost T-34-ul rusesc, un vehicul rapid de 28 de tone armat cu un tun puternic de 76 mm. Germanii şi-au construit formidabilul tanc Tiger („Tigru”) ca reacţie la T-34, dar l-au introdus mult prea târziu în război pentru a mai avea vreun efect semnificativ.

Multe din perfecţionările aduse tancului modern includ o manevrabilitate superioară, nivelul zgomotului şi al temperaturii mai scăzute şi, desigur, o mărire a razei de acţiune. Tancurile actuale sunt conduse prin intermediul unui computer de bord şi sunt echipate cu toată tehnologia de ultimă oră de care dispune armata.