Arhive lunare: aprilie 2010

Un rege temut

Marele eveniment din timpul domniei regelui Angliei, Richard, supranumit de unii “Inimă de Leu”, a fost cruciada a treia, la care a luat parte împreună cu Filip August, regele Franţei. Richard şi Filip, prieteni în aparenţă, rivali în fapt, au plecat împreună spre Ierusalim; când au ajuns în Sicilia, erau deja certaţi.

Expediţia i-a dat lui Richard prilejul să-şi arate curajul, dar nu a eliberat Sfântul Mormânt.

Mai mult, Richard s-a făcut urât prin insolenţa şi, mai ales, cruzimea sa. Atunci când Saladin, adversarul său şi conducătorul sarazinilor, a refuzat să-i răscumpere pe prizonieri, Richard a dat ordin să fie sugrumaţi toţi cei care fuseseră prinşi.

Vreme îndelungată după războiul acesta, povesteşte Joinville, sarazinii le spuneau copiilor:

Taci, dacă nu îl chem pe regele Richard să te omoare!

28 aprilie – Istoricul zilei

1502 – Se încheie traducerea în limba germană a letopiseţului slavon al domniei lui Ştefan cel Mare – „Die Kronicke des Stephan Voyvoda” – denumită şi „Cronica moldo–germană” sau „Cronica lui Ştefan cel Mare”

1653 – A luat sfârşit domnia lui Vasile Lupu în Moldova

1758 – S-a născut James Monroe, al cincilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. (1817-1825)

1889 – S-a născut Antonio de Oliveira Salazar, prim-ministru al Portugaliei în perioada 1932-1968

1908 – A fost înfiinţată Societatea Scriitorilor Români, al cărei prim preşedinte a fost ales Cincinat Pavelescu

1923 – A fost inaugurat stadionul Wembley din Londra

1937 – S-a născut Saddam Hussein, fost preşedinte al Irakului

1945 – A murit Benito Mussolini, conducătorul Italiei fasciste

1952 – Ia sfârşit ocupaţia Japoniei de către Statele Unite

1969 – Generalul Charles de Gaulle a fost ales preşedinte al Franţei

2001 – Milionarul american Dennis Tito a devenit primul om care a plecat în spaţiu ca turist

2002 – A murit americanca Ruth Handler, creatoarea păpuşii Barbie şi cofondatoare a concernului Mattel, cea mai mare companie de jucării din lume

Totuşi, iubirea – Adrian Păunescu

Totuşi, iubirea

de  Adrian Păunescu


Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Imi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Gladiatorul III

Prima întrecere a gladiatorilor a avut loc la Roma în anul 264 î.Hr., ca partea a unui ritual funerar numit munus. Prin cel care murea se aducea un sacrificiu în memoria celui dispărut din familie. Era, într-un fel, ca o „obligaţie” plătită de cei vii în memoria strămoşilor lor morţi şi servea drept evocare simbolică a celor dispăruţi.

După o perioadă, obiceiul a devenit un ritual public, parte constitutivă a vieţii sociale, fiind, în această etapă, organizat iniţial de aristocraţi, iar după aceea, de împăraţi, aceştia fiind şi susţinătorii financiari ai întrecerilor. Scopul era eminemente politic, organizatorul câştiga faimă, popularitate, mai concret:  voturi.

În perioada existenţei Imperiului Roman însă, împăraţii au fost aceia care s-au implicat în luptele de gladiatori, asociindu-şi numele cu acest spectacol de mare fast, la care participau mii de oameni. Pentru unii dintre ei, cum ar fi Caligula sau Commodus, această preocupare a ajuns o adevarată obsesie. Se pare că au apărut ei înşişi în arenă de câteva ori, în roluri de gladiatori. Despre amundoi se spune însă, în acelaşi timp, că erau instabili psihic şi că nu aveau nici o inhibiţie mentală în a se lăsa până la capăt în voia propriilor fantezii.

Gladiatorii se aflau în proprietatea unui lanista, un cetăţean din pătura înstărită a societăţii, care avea resurse finaciare să-i întreţină şi să-i antreneze într-o şcoală specială numită ludus. Antrenamentul era esenţial şi complex, lupta fiind susţinută conform unei adevărate ştiinţe, ea solicitând astfel o disciplină aproape militară, exersată îndelung.

Rigorile luptei gladiatorilor au fost asemănate cu cele ale boxului.

Gladiatorii se antrenau exact ca atleţii de azi, beneficiau de servicii medicale şi de trei mese pe zi. Erau plătiţi după fiecare luptă. Se învăţau poziţii, tipuri de lovituri, lupta cu diverse arme: lanţul, plasa, tridentul, lasoul, şi costume care au dat şi numele a diverse categorii de gladiatori: murmillo, după coiful ascuţit;  secutor cu un scut curbat; retiarius singurul fără coif sau scut, galerus cu armură înaltă pe umăr.

Mai existau şi alte piese de costum, cum ar fi brâul lat, mâneci lungi de protecţie, casca, tunica. Nici un gladiator nu era însă îmbrăcat complet în costum, anumite părţi ale corpului erau lăsate la vedere intenţionat, pentru că a vedea jocul muşchilor contractându-se în luptă era cea mai puternică stimulare vizuală, parte a senzaţiei unice pe care şi-o ofereau spectatorii.

Se lupta cu suliţa sau tridentul, jungherul şi plasa.  Unii gladiatori intrau în arenă cu carul, cel mai popular fiind essedarius, carul de război.

Spectatorii aşteptau nu neapărat ca cineva să moară în înfruntare, atunci când lupta nu era cu animale, ci să beneficieze de spectacol, după toate regulile. Cu cât lupta era mai profesionistă, mai creativ desfăşurată, cu atât satisfacţiile privitorilor erau mai mari.

Atitudinea faţă de moarte a gladiatorilor îi făcea pe aceştia să trăiască cea mai puternică beţie. După cum spune un istoric al epocii: îi dispreţuim pe gladiatorii care fac orice pentru a rămâne în viaţă; îi apreciem dacă ne dovedesc că o sfidează”. Şi chiar aşa se întâmpla: cei care luptau bine, supravieţuind unui număr de 3-5 lupte, rămâneau în viaţă, iar dacă erau sclavi deveneau liberi. A lupta cu mult curaj şi a muri eroic era cel mai înalt ideal al lumii romane.

Uneori lupta se ducea între om şi un animal sălbatic, mai ales lei, pantere, leoparzi, importaţi din nordul Africii sau din Orient, deseori cu mari cheltuieli şi mare efort. Sacrificiul animalelor în arenă semăna foarte mult cu vânătoarea. Uciderea unui animal sălbatic era, de fapt, o demonstraţie simbolică a triumfului omului asupra naturii. Această parte a întrecerii, numită venatio (vânătoarea) a devenit un prim act al spectacolului, ca o încălzire înainte de lupta gladiatorilor.

După cum se ştie, mai ales după vizionarea filmului „Gladiatorul„, gladiatorii luptau în arenele unor amfiteatre, dintre care cel mai celebru a fost Colosseum-ul, una dintre cele mai impresionante construcţii ale antichităţii.

citiţi si Gladiatorul I
Gladiatorul II

Istoria arcului şi a săgeţii

Arcul şi săgeata reprezintă o invenţie ce le-a permis oamenilor primitivi să-şi obţină hrana, trăgând într-un animal care păştea sau care putea să-i atace, de la o distanţă sigură.

Un om inspirat al epocii de piatră a inventat arcul, devenind imediat cel mai eficace vânător de pe pământ. Arcul era format dintr-o tijă subţire de lemn care se putea îndoi şi dintr-o funie vegetală, un tendon sau un alt material flexibil, bine întins între capetele tijei de lemn.

Arcul are o istorie foarte veche, apărând în picturile rupestre de acum 30.000 de ani din grotele din Europa Occidentală. Există, astfel, dovezi potrivit cărora arcul era folosit atât la vânătoare cât şi la război încă din paleolitic.

Materialele folosite pentru construirea arcului şi săgeţii au influenţat semnificativ eficacitatea acestora. Pentru arc au fost folosite de-a lungul timpului diverse oase şi tipuri de lemn. Materialul trebuia să îndeplinească o serie de cerinţe esenţiale: să fie uşor de procurat pentru cel care le confecţiona şi să fie rezistent şi elastic. Săgeţile au fost făcute din multe materiale. Vârfurile acestora au fost obţinute la început din lemn carbonizat, apoi din piatră sau din os, iar în final din metal.

În jurul anului 1500 î.Hr. arcul a suferit o modificare importantă, odată cu inventarea arcului compozit, realizat din mai multe tipuri de materiale (lemn, tendoane şi coarne de animale) lipite laolaltă pentru a le creşte semnificativ rezistenţa şi elasticitatea naturală. Prin urmare, arcul a devenit principala armă folosită de unităţile de elită persane, de călăreţii mongoli şi de arcaşii englezi.

Având în vedere că arcurile şi săgeţile sunt relativ uşor de confecţionat, iar săgeţile pot fi trmise într-o succesiune destul de rapidă (comparativ cu armele de foc primitive), acestea au fost folosite în războaie încă mult timp după introducerea prafului de puşcă. Aceste arme au ajutat la supravieţuirea popoarelor nomade, doarece sunt relativ mici, uşor de transportat şi de folosit în mod eficient.


sursa: Tom Philbin, 100 cele mai mari invenții dintotdeauna, traducere Octav Ciucă, București, Lider, 2005

Trădarea fiilor

Sfărşitul regelui Anglei, Henric al II-lea, a fost tragic. Fiii săi, între care ar fi dorit să-şi împartă vasta stăpânire, se urau unii pe alţii şi-l trădau toţi.

Nu ştii – îi răspunsese unul dintre ei unui trimis al regelui – că e propriu firii noastre, lăsată moştenire din moşi strămoşi, ca fratele să lupte împotriva fratelui şi fiii împotriva tatălui?”

Henric al II-lea, încolţit de regele Franţei, Filip August, la Le Mans, a trebuit să fugă din oraşul în flăcări. Le Mans era cetatea unde se născuse şi unde era înmormântat tatăl său. Mare durere în suflet avea când a fost nevoit să părăsească acest loc.

În timp ce fugea pe poteci ocolite, unul dintre fiii săi, Richard, îl urmărea.

La Chinon regele s-a simţit atât de bolnav că a trebuit să-şi întrerupă drumul. Cancelarul său, pe care îl trimisese la Filip August cu o scrisoare, se întorsese aducându-i lista trădătorilor englezi pe care o găsise la curtea regelui Franţei. În fruntea listei se afla Ioan, fiul său favorit. Văzându-l pe tatăl său în primejdie, îl trădase şi el!

Mi-ai spus destul – a strigat regele. Nu mă mai sinchisesc nici de mine, nici de lume„.

După aceasta, a început să delireze şi a murit curând în urma unei hemoragii.

Ce a fost şi ce a ajuns

Timp de 21 de ani William Cuceritorul a domnit asupra Angliei cu o asprime care a dat bune rezultate, luptând împotriva baronilor prea ambiţioşi, vânând cerbi şi ducându-se din când în când în Normandia (locul său natal), pentru a se apăra împotriva încălcărilor regelui Franţei.

Într-una din aceste campanii marele om a fost rănit mortal. Calul său a alunecat şi el s-a lovit de oblâncul şeii, provocându-şi o contuzie internă în urma căreia a murit.

Cuceritorul a fost înmormântat în Caen în prezenţa unei asistenţe puţin numeroase. Corpul, umflat, a făcut să plesnească sicriul.

Astfel că – spune cronicarul – acel ce în viaţă fusese acoperit de aur şi pietre preţioase nu mai era acum decât putreziciune.

27 aprilie – Istoricul zilei

 

1521 – A murit navigatorul portughez Fernando de Magellan

1667 – Poetul John Milton, sărac și orb, este nevoit să vândă drepturile de autor pentru poemul Paradisul pierdut. Suma primită: 10£

1791 – S-a născut Samuel Morse, inventatorul telegrafului şi al alfabetului Morse

1820 – S-a născut filosoful britanic Herbert Spencer

1822 – S-a născut Ulysses Grant, al 18-lea preşedinte al Statelor Unite

1865 – În SUA, nava cu aburi Sultana, purtând 2.300 de pasageri a explodat şi s-a scufundat în Mississippi omorând 1.700 de oameni

1872 – A murit Ion Heliade Rădulescu, scriitor şi om politic român. A fost membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte. A fost implicat în evenimentele de la 1848

1899 – S-a născut creatorul de desene animate Walter Lantz, cel care a dat naştere personajului Ciocănitoarea Woody

1953 – A murit, în detenţie, în lagărul de la Sighetu Marmaţiei, Gheorghe Brătianu, istoric şi om politic

1990 – Se reintroduce tricolorul roşu-galben-albastru ca drapel de stat în Republica Moldova

1994 Ziua Libertăţii în Africa de Sud. Au avut loc primele alegeri multirasiale din Africa de Sud

2005 Cel mai mare avion construit vreodată, Airbus A380, a efectuat primul său zbor din Toulouse, Franţa

Dacă… – Rudyard Kipling

DACĂ…

de  Rudyard Kipling


 

Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;

Dacă visezi – dar nu-ţi faci visul astru;
De poţi să speri – dar nu-ţi faci jindul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul
Mereu senin şi în acelaşi fel;
Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită
De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;
De poţi ca munca vieţii, năruită,
S-o faci de la-nceput precum a fost;

Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată
S-o pui, făr’a clipi, pe-un singur zar
Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată
Făr-să te plîngi cu un oftat măcar;
De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă,
Drept să rămîi, cînd ele june nu-s,
Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă
Decît Voinţa ce le ţine sus;

Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată
Ca şi-n Mulţime – nu străin de ea;
Amic sau nu, de nu pot să te-abată;
De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;
Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,
Să treci şi s-o întreci, mereu bonom,
atunci: a ta e Lumea asta mare
şi, mai mult, fiul meu: atunci – eşti Om!

Istoria rachetei

Dacă nu există nici un dubiu legat de faptul că racheta a fost inventată în China, data şi împrejurările n-au putut fi determinate cu certitudine.

Din cronicile existente nu reiese clar dacă descrierile făcute se referă la proiectile incendiare lansate cu ajutorul arcurilor, al balistelor sau a altor maşini, ori la rachete propriu-zise, propulsate prin ejecţia gazelor produse de pulbere. E posibil însă ca „săgeţile de foc” despre care vorbeau textele cele mai vechi nu erau decât suliţe purtătoare de subsţante aprinse.

Ţinându-se cont de informaţiile clare, se pare că focurile de artificii, prima aplicaţie a forţei propulsive a prafului de puşcă, au devenit populare în China în timpul dinastiei Tang (618-907). Cât despre folosirea acestei forţe propulsive pentru a transporta suliţele până în tabăra duşmană, aceasta este confirmată de numeroase relatări legate de luptele dintre chinezi şi mongoli în cursul secolului al XIII-lea. În timpul asediului capitalei, chinezii au folosit cu succes „săgeţile de foc” propulsate de o mică rachetă alcatuită dintr-un tub de bambus plin cu praf de puşcă, ataşat aproape de vârf. Mongolii au folosit tehnica rachetei în cursul campaniilor lor, lângă Budapesta în 1241, apoi la Belgrad în 1258.

Europenii au cunoscut praful de puşcă şi racheta prin intermediul arabilor. Deşi Albertus Magnus dăduse deja reţeta „focului zburător” în cartea sa „Despre minunile lumii”, cel care a făcut o descriere detaliată a rachetei a fost Marcus Graecus în „Cartea focului pentru ars duşmanul”.

Printre pionierii acestui domeniu se numără şi italianul Muratori care, începând cu anul 1379, a utilizat termenul de „rocchetta”, din care francezii au obţinut „roquette”, cuvânt care a inspirat, la rândul său, termenul enghezesc „rocket”.

Timp de secole, racheta n-a înregistrat nici un progres. Cartuşele erau confecţionate empiric, partea terminală, cu rol de gură de vânt, având un randament deplorabil. Începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea, pentru obţinerea de efecte deosebite în cadrul jocurilor de artificii, s-au folosit rachete mai puternice, capabile să ridice o încărcătură, în special steguleţe sau alte obiecte mici, care, proiectate în spaţiu, cădeau separat pe pământ. În unele locuri a apărut ideea de a agăţa de rachetă câte un mic animal, care cobora apoi – teribil de înspăimântat – suspendat de o paraşută.

În 1804, ofiţerul enghez William Congreve a convins guvernul Majestăţii Sale britanice să-i încredinţeze ceea ce urma să fie primul studiu raţional al rachetei de război. El a pus la punct un model de 15 kg, ce se putea deplasa la o distanţă de 2500-3500 m, din care 2000 de exemplare au fost lansate asupra oraşului Boulogne în 1806.

Din acest moment, celelalte mari puteri s-au preocupat de perfecţionarea acestor arme, pe care le folosiseră sporadic în trecut. La mijlocul secolului al XIX-lea, racheta de război cu praf de puşcă a fost înlocuită cu obuzul.

Tsiolkovsky

În 1898, lunga istorie a rachetei a cunoscut un moment decisiv. Un obscur institutor rus, Constantin Ţiolkovski, a pus bazele ştiinţifice ale astronauticii, inventând racheta propulsată cu lichide. Meritul institutorului rus este cu atât mai mare, cu cât lichidele propuse de el în 1903 sunt hidrogenul şi oxigenul lichefiate, care la ora actuală constitue propergolul utilizat la rachetele cele mai avansate.

Era prea devreme pentru ca puterea publică şi intreprinderile private să se ocupe de rachete. De aceea, în primii 30 de ani ai secolului al XX-lea, studiul rachetelor a constituit opera entuziastă şi dezinteresată a câtorva pionieri izolaţi. Ţiolkovski a furnizat o operă teoretică imensă. Fascinat de perspectiva zborurilor interplanetare, el a elaborat formulele matematice care guvernează mişcarea rachetelor. În 1903 şi-a publicat lucrarea care cuprindea nu numai teoriile matematice, dar şi propuneri foarte îndrazneţe cu privire la sateliţi artificiali, costume spaţiale, ba chiar şi duşuri pe care astronauţii să le poată folosi în starea de imponderabilitate din spaţiul cosmic.

Aşa cum se întâmplă adesea, cea mai mare parte a operei lui Ţiolkovski a fost ignorată la început. Ulterior, el a fost elogiat de sovietici ca adevăratul inventator al rachetei şi i s-au organizat funeralii oficiale la moartea sa, în 1935.

În aceeaşi perioadă, tânărul american Robert H. Goddard, profesor de fizică, a început o extraordinară carieră de cercetător solitar. Primele încercări cu rachete cu praf de puşcă datează din 1915. Apoi a lucrat pentru armata americană care, după armistiţiu, nu s-a mai interesat de cercetările sale. În 1919, a publicat o lucrare clasică de ştiinţa rachetelor: „Metoda de a atinge altitudini extreme”. În 1923 a adoptat linia lui Ţiolkovski, orientându-şi cercetările spre rachete cu propergol lichid. Trei ani mai târziu, a reuşit un prim zbor, foarte scurt, al unei mici rachete propulsate de un amestec de petrol lampant (kerosen) şi de oxigen lichid, care a făcut un salt de 30 metri. Indiferenţa manifestată de serviciile oficiale, de militari şi de industriaşii avizaţi, l-a determinat pe Goddard să-şi continue de unul singur cercetările. În ajunul celui de-al doilea război mondial, rachetele sale cuprindeau deja toate organele viitoarelor lansatoare de aparate spaţiale şi urcau până la 2200 metri, cu viteze 1100 km/h.

Un alt cercetător solitar a fost germanul de origine română Hermann Oberth, care a publicat, în 1923, o lucrare intitulată „Rachetele către spaţiile interplanetare”. Lucrarea cuprindea conceptele de bază ale astronauticii moderne, precum şi fundamentarea majorităţii aplicaţiilor vehiculelor spaţiale propulsate cu motoare-rachetă.

În 1928, savantul a conceput o rachetă balistică cu înălţimea de 25 metri şi diametrul de 5 metri, prima rachetă balistică din lume. Activitatea lui Oberth a avut meritul de a creea în rândul tineretului german o mişcare de opinie în favoarea astronauticii. În jurul său s-a strâns o adevarată pleiadă de tineri tehnicieni, dintre care s-a remarcat Werner von Braun. În 1930 au început probele cu mici rachete cu propergol lichid, dar criza economică a îngreunat cercetările. În 1932, în urma demonstraţiilor făcute în faţa unor specialişti militari, aceştia s-au arătat interesaţi de racheta cu propergol lichid, ca vector de arme ofensive. Von Braun a fost invitat de generalul W. Dornberger să colaboreze cu armata în cadrul centrului de cercetare pe care îl conducea.

In 1936, generalul Dornberger a primit încuviinţarea de a crea la ţărmul Balticii celebrul centru de cercetări de la Peeemunde, a cărui conducere tehnică a fost încredinţată lui von Braun. Când sorţii au devenit defavorabili pentru armata germană, Hitler a înteles, tardiv, importanţa enormă a rachetei cu bătaie mare. Fonduri considerabile au fost puse la dispoziţia lui Dornberger şi, la un moment dat, la Peenemunde lucrau 20.000 de persoane. Rezultatul a fost lansarea, la 3 octombrie 1942, a primei rachete experimentale A-a. La 8 septembrie 1944, această armă de 15 tone, transportând o tonă de explozibil, a devenit operaţională sub numele de V2, fiind lansată asupra Londrei şi Parisului.

La încheierea ostilităţilor, von Braun şi numeroşi membri ai echipei sale, care părăsiseră baza din Peenemunde înainte de sosirea trupelor ruseşti, au plecat în S.U.A., cu un stoc de rachete V2. Cu acest personal şi cu materialul adus din Germania, Statele Unite au început activitatea în domeniul rachetelor de război intercontinentale şi al cercetării spaţiale.

Aparatele pentru zboruri spaţiale au fost rezultatul competiţiei dintre S.U.A. şi U.R.S.S. Era spaţială a fost inaugurată oficial pe data de 4 octombrie 1957, când Uniunea Sovietică a lansat modestul Sputnik 1 de numai 84 kg, primul satelit artificial care a descris o orbită în jurul pământului. În luna următoare, sovieticii au lansat cu succes Sputnik 2, cântărind 500 kg, care transporta în spaţiu primul animal ce a depăşit orbita terestră – o căteluşă pe nume Laika. Ea s-a sufocat în cea de-a şasea zi a zborului din cauza unei defecţiuni a sistemului de reglare a temperaturii din interiorul aparatului. Însă acesta a orbitat pământul timp de 162 de zile, carbonizându-se la reintrarea în atmosferă.

Statele Unite, venind pe locul secund în urma acestei superputeri rivale, şi-a lansat pe orbită primul satelit, Explorer I, pe data de 31 ianuarie 1958. Acesta era un aparat uşor, de 8 kg, ce nu transporta animale, ci doar instrumente sensibile pentru studierea intenselor benzi energetice din spaţiu, cunoscute sub numele de radiaţii van Allen.

În următorii 15 ani, omul a ajuns pe lună, i-a cartografiat suprafaţa, a căutat sub solul său uscat şi prăfos semne de viaţă şi a început să sondeze zone mai îndepărtate ale sistemului nostru solar.

Werner von Braun

Fizicianul german Werner von Braun a jucat un rol crucial în această odisee, în special în conceperea curajosului plan de aselenizare, în 1969, a trei americani. Planul său necesita un nou vehicul spaţial sofisticat, compus din trei secţiuni: un modul de serviciu ce conţinea carburantul, energia electrică şi un vehicul de aselenizare. Pentru a trimite nava – mamă, ce cântărea 40 de tone, pe o orbită, von Braun a conceput cea mai puternică rachetă construită vreodată, gigantica Saturn V, de peste 110 metri în lungime, cântărind 3000 de tone. În ciuda complexităţii tuturor sistemelor din acest accelerator şi din nava trimodulară, totul a funcţionat perfect, făcând dovada ingeniozităţii, devotamentului şi efortului susţinut depus de mii de oameni de ştiinţă şi de tehnicieni.

În anii 1970, programul spaţial al S.U.A. şi-a schimbat obiectivele, deplasând accentul de pe zborurile cu echipaj uman spre misiunile fără oameni la bord, în apropiere de suprafeţele planetelor Mercur, Jupiter şi Saturn. În anul 1982, sovieticii au reuşit să plaseze un vehicul de explorare pe suprafaţa încinsă şi acidă a lui Venus, de unde au transmis pe pământ primele imagini ale terenului în fierbere al acestei planete.

La 14 mai 1981 Dumitru Dorin Prunariu a devenit primul şi singurul român care a zburat vreodată în spaţiul cosmic. El a participat la misiunea „Soiuz 40”, din cadrul programului spaţial „Intercosmos” şi a petrecut în spaţiu 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute.


sursa: Larousse, Inventatori și invenții, traducere Mariana Crăciun, Monica Crăciun, București, Editura Tehnică, 2001

Ce vină a avut Henric al VIII-lea?

Moda îi formează pe suverani, aşa după cum impune îmbrăcămintea şi determină moravurile. În evul mediu un mare rege trebuia să fie curtenitor, cavaleresc, sever şi pios; pe vremea Renaşterii un mare prinţ este libertin, cultivat şi deseori crud.

Henric al VIII-lea a avut toate aceste însuşiri, dar în manieră englezească, adică libertinajul său a ramas conjugal, cultura a fost teologică şi sportivă, iar cruzimea sa legalmente ireproşabilă. Astfel încât, cu toate crimele sale, a rămas un suveran popular în ochii supuşilor săi.

Şi astăzi este încă apărat de istoricii englezi. Episcopul şi istoricul William Stubbs spunea că portretele soţiilor sale nu justifică poate, dar explică graba sa de a scăpa de ele. 🙂

Un alt istoric englez, Albert Pollard, întreba de ce ar fi o vină deosebit de gravă faptul de a fi avut şase neveste.

I se reproşează lui Henric că a luat în căsătorie femeile pe care le iubea? Dar ar fi putut, fără a scandaliza pe nimeni, să aibă mai mult de şase amante. Henric de Navarra a avut 40 fără ca reputaţia lui să fie ştirbită.

Acest lucru e adevărat, dar se impune o mică precizare. Henric de Navarra n-a poruncit niciodată să fie decapitate amantele sale! 🙂


sursa: Will Cuppy, Biografii necenzurate ale unor oameni celebri, traducere Alexandru Macovei, București, Litera International, 2008

Vinovatul

Când regele Angliei, Henric al VIII-lea, îşi căuta o soţie, după moartea lui Jane Seymour, a auzit lucruri bune despre Anne de Cleves.

Principalul său ministru, Thomas Cromwell, considera că Henric trebuie să se însoare cu ea pentru a întări alianţa cu protestanţii germani.

Dar, înainte să se căsătorească a patra oară, regele dorea să ştie cum arăta Anne. Aşa că i-a cerut pictorului Hans Holbein cel Tânăr să-i facă un portret. Mulţumit de rezultat, Henric a invitat-o pe Anne în Anglia. Dar când s-au întâlnit faţă în faţă, i s-a părut prea banală şi neinteresantă şi a poreclit-o “iapa din Flandra”.

Relaţia era condamnată de la bun început – Anne a fost regină a Angliei doar patru luni.

După divorţ, ea a mai trăit mulţi ani; în schimb, Cromwell, cel care pregătise acest mariaj, a fost executat pentru…trădare!

26 aprilie – Istoricul zilei

121 – S-a născut Marcus Aurelius, împărat roman

1573 – S-a născut Maria de Medici, regină a Franţei

1731 – A murit Daniel Defoe, scriitor britanic

1798 – S-a născut pictorul francez Delacroix, cunoscut pentru picturile „Dante şi Vergiliu în Infern”, „Măcelul din Chios”, „Libertatea conducând poporul”, „Femei din Alger”

1775 – În urma convenţiei încheiate între Imperiul Otoman şi Austria, Bucovina intră în componenţa Imperiului Habsburgic

1877 – După bombardarea de către turci a oraşelor româneşti de la Dunăre, armata română deschide focul asupra Vidinului

1920 – S-a înfiinţat, la Cluj-Napoca, primul Institut speologic din lume

1922 – S-a născut poetul Ştefan Augustin Doinaş, membru al Academiei Române

1925Paul von Hindenburg este ales preşedinte al Germaniei

1933 – S-a înfiinţat Gestapo, poliţia secretă a Germaniei naziste

1938 – A murit filosoful Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei

1986 – A avut loc accidentul nuclear de la Cernobâl (Ucraina)

1992 – Regele Mihai efectuează prima vizită în România după 1989

Avem timp

Avem timp

de  Octavian Paler

 

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta – murim.
Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă !!
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
Restul … depinde de ceilalţi.
Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pase.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi
Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă
Ci PE CINE ai.
Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul cca 15 minute
După aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă
Ci cu ceea ce poţi tu să faci
Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva
Am învăţat că oricum ai tăia
Orice lucru are două feţe
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi
Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poţi
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie
Indiferent de consecinţe
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu s-o arate
Am învăţat că atunci când sunt suparat am DREPTUL să fiu supărat
Dar nu am dreptul să fiu şi rău
Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten
Oricum te va răni din când în când
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi
Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa
personalitatea
Dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii
Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc
Şi nu faptele sale
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit
Am învăţat că indiferent de consecinţe
Cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat
Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul
Ca şi vorbitul
Poate linişti durerile sufleteşti
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
Iţi sunt luaţi prea repede …
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.
Am învăţat să iubesc
Ca să pot să fiu iubit.

Regele şi medicul

Bătrâneţea lui Ludovic al XIV-lea a fost sâcâită de reumatism, indigestie şi gută.

Trei Delfini au murit datorită lui Fagon –doctorul regal- în 11 luni, iar faptul că spre a-şi acoperi propria incompetenţă, Fagon încurajase zvonul că ei fuseseră otrăviţi de către Orléans, nepotul regelui, nu sporeşte respectul faţă de el.

Ludovic a fost împietrit de durere atunci când soţia nepotului său, ducesa de Burgundia, a căzut şi ea victimă pojarului combinat cu leacurile lui Fagon. Marie-Adelaide fusese favorita regelui şi a bătrânei sale soţii. Ea era afectuoasă, vioaie şi uşor obraznică; aducea viaţă şi râsete în existenţa aşezată a bătrânilor, iar aceştia o adorau.

În vara anului 1715 Ludovic al XIV-lea era departe de a se simţi bine. Îşi pierduse pofta de mâncare şi nu prea avea somn, ceea ce nu era surprinzător din moment ce Fagon insistase ca regele să se învelească cu o plapumă din puf pentru a transpira. În august, pe rege a început să-l doară piciorul şi i-au apărut pete negre. Fagon a pus diagnosticul de sciatică, cu toate că toata lumea ştia că e vorba de cangrenă. În cele din urma, Fagon a prescris amputarea dar, de data asta, regele şi-a sfidat doctorul.

Moartea Regelui Soare a fost înfiorătoare şi prelungită. Sfârşitul a venit la 1 septembrie 1715.

El l-a binecuvântat pe băieţelul care urma să-i succeadă, sfătuindu-l să nu imite exagerata sa pasiune pentru construcţii şi războaie.