Istoria radarului

În general, se consideră că, în timpul bătăliei Angliei din al doilea război mondial, piloţii de vânătoare britanici au salvat ţara în urma câştigării luptei aeriene cu germanii. Aşa cum declara primul-ministru Winston Churchill: „Niciodată un grup atât de mare de oameni nu i-a fost îndatorat unui grup atât de mic”.

A mai existat însă un factor care a contribuit la salvarea ţării şi se poate argumenta că, în lipsa acestuia, Marea Britanie ar fi pierdut războiul. Este vorba despre radar.

Radarul nu a fost inventat pentru război. Acest sistem fusese realizat de un număr de oameni de ştiinţă, dar personajul cel mai important a fost scoţianul Robert Watson-Watt, care a început să lucreze la el în 1915. Născut în oraşul scoţian Brechin, el a manifestat iniţial interes pentru radiotelegrafie, care l-a adus la Oficiul de Meteorologie din Londra, unde a devenit cercetător ştiinţific.

Pe masură ce avioanele erau folosite din ce în ce mai mult, apăruse preocuparea pentru protejarea acestora de furtuni şi de alte condiţii turbulente. Watson-Watt a construit o formă rudimentară de radar (acronim pentru radiodetecţie şi radiolocaţie), iar la începutul anilor 1920 s-a alăturat departamentului radio al Laboratoarelor Naţionale de Fizică, unde a studiat şi construit echipamente de navigare şi radiolocare.

Radarul funcţionează pe un principiu destul de asemănător celui folosit de lilieci pentru a evita coliziunile cu diferite obiecte în timpul zborului, deoarece ei zboară în peşteri înecate în beznă cu viteze mari. O antenă emite unde radio, iar când acestea se lovesc de un obiect sunt respinse, ca în cazul unui ecou. Astfel, se poate măsura distanţa până la obiectul respectiv prin calcularea timpului în care unda radio a parcurs drumul până la obstacol şi înapoi.

Robert Watson-Watt

Robert Watson-Watt

Watson-Watt a primit un post în cadrul Ministerului Aviaţiei şi al Producţiei de Aeronave, acordându-i-se mână liberă pentru construirea radarului. În 1935 reuşise să creeze un radar ce putea detecta un avion de la o distanţă de 65 km. Doi ani mai târziu, Marea Britanie beneficia de o reţea de posturi de radar ce protejau coasta.

Iniţial, radarul avea un neajuns. Undele electromagnetice, emise sub forma unei unde continue, detectau prezenţa unui obiect, dar nu-i puteau determina poziţia exactă. Apoi, în 1936, s-a înregistrat un progres prin construirea radarului cu impulsuri. În acest caz, semnalele erau trimise cu intermitenţă ritmică, astfel putându-se măsura distanţa dintre ecourile recepţionate pentru a se determina viteza şi direcţia ţintei. În 1939 s-a făcut un nou pas înainte cu o semnificaţie deosebită: a fost pus la punct un emiţător cu microunde de mare putere, al cărui avantaj major, care a adus Marii Britanii primul loc în acest domeniu, consta în precizia informaţiilor furnizate, indiferent de condiţiile atmosferice. Acesta emitea o rază scurtă foarte focalizată. Un alt avantaj era că semnalul putea fi receptat de antene de dimensiuni mai mici, astfel încât radarul putea fi instalat pe avioane sau pe alte vehicule.

Avantajele de ordin practic erau numerose. Acest aparat le-a permis britanicilor să-şi lanseze avioanele cu multă precizie în lupta cu forţele aeriene germane, într-o asemenea măsură încât nemţii s-au văzut nevoiţi să zboare numai pe timp de noapte. În acest timp, britanicii îşi instalaseră deja mici radare cu microunde pe avioane, permiţându-le piloţilor de vânătoare să localizeze şi să atace bombardierele germane chiar şi noaptea. Radarul ajuta, de asemenea, la detectarea şi distrugerea rachetelor V1 şi V2 – bombe teleghidate lansate de germani asupra Angliei.

Desigur, radarul are şi multe aplicaţii civile, fiind indispensabil în meteorologie datorită capacităţii de localizare a evenimentelor meteo periculoase, precum tornadele şi uraganele. Această invenţie este folosită, de asemenea, şi pentru navigarea multor vehicule, cum ar fi avioanele, navele, rachetele şi sateliţii. Mai mult, se utilizează pentru explorarea altor planete şi măsurarea distanţelor interplanetare.


sursa: Tom Philbin, 100 cele mai mari invenții dintotdeauna, traducere Octav Ciucă, București, Lider, 2005

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: