Dincolo de probabilele răspunsuri imediate gen „plăcere” sau „procreere”, ştiinţa încearcă să răspundă prin faptul că reproducerea sexuată – comună la 99,9% din speciile multicelulare – reprezintă cea mai bună cale de a transmite genele proprii, asigurând totodată suficientă variaţie în generaţia următoare.
Dar acest argument are o lacună fundamentală, adică risipă imediată şi pe termen scurt implicată de reproducerea sexuală. În bătălia zilnică pentru supravieţuire, sexul constituie o strategie perdantă. Nu şi pe termen lung, deoarece speciile asexuate nu supravieţuiesc mai mult de câteva zeci de mii de ani, în absenţa împrospătării genomului lor, care altfel dezvoltă mutaţii negative.
Dar această situaţie în sine nu explică omniprezenţa sexului. Selecţiei naturale nu-i pasă ce se va întâmpla în viitorul îndepărtat, peste mai multe generaţii. Deci sexul ar trebui să aducă avantaje din acest punct de vedere „aici şi acum”. Cum o face, sau de ce, nu se cunoaşte.
Există bineînţeles numeroase teorii, majoritatea concentrate pe abilitatea sexului de a genera varietate. Pe de altă parte, poate că o dată apărut a devenit greu de anihilat din evoluţie. Mai există şi ideea potrivit căreia sexul ar fi atât de adânc înrădăcinat în sistemul de operare al vieţii încât abandonarea lui este imposibilă – un răspuns atractiv, dar care nu face decât să transfere problema în alt domeniu, sintetizat de întrebarea: cum a apărut sexul şi de ce?
ISTORII REGĂSITE 