Istoria pantofului şi a tocului cui

Tocul cui este fără îndoială, în lumea nesfârşită a încălţămintei, un amestec de eleganţă şi feminitate.  Înainte de a se subţia şi a deveni un posibil obiect contondent, tocul e foarte apreciat în mediul militar, începând din secolul al XVI-lea, pentru că putea intra perfect în scăriţa de la şaua calului şi permitea un mai bun control în timpul galopului. Dat fiind că, în ceea ce priveşte ierarhia, aspectul pur formal e foarte important, acest mic artificiu îi permite celui care îl foloseşte să pară mai înalt şi, cel puţin în percepţia sa, mai plin de prestanţă.

Prima utilizare a tocurilor, din pură vanitate, se înregistrează în 1533, când Ecaterina de Medicis (1519-1589), mai scundă decât Kylie Minogue, îşi plimbă încălţările cu tocuri, de la Florenţa la Paris, în vederea căsătoriei cu Henric de Valois, viitor rege al Franţei sub numele de Henric al II-lea.

În secolul al XVIII-lea, doamnele de viţă nobilă sunt deja dependente de tocuri. Dar, nici domnii nu glumesc în privinţa lor. Ludovic al XIV-lea îşi ascunde cu nonşalanţă adevărata statură, cu ajutorul unei perechi de pantofi stacojii, culoare care simbolizează nobleţea. Acum mai mult ca niciodată, tocurile au sarcina să-l înalţe pe cel care le poartă, de la nivelul trotuarului plin de noroi până undeva deasupra oamenilor obişnuiţi.

Acestei perioade istorice îi urmează o alta, destul de lungă şi plictisitoare, în care încălţările joase alternează cu altele, având tocuri grosolane aidoma unor cuburi de piatră, facute însă din lemn şi acoperite cu piele.

Italia trece în fruntea sectorului de încălţăminte, după ce scoate pe piaţă, în 1956, primul toc cui din istorie: un cui adevărat, din metal acoperit apoi cu plastic, inspirat, ca structură, din fundaţiile zgârie-norilor. Efectele secundare ale acestei invenţii frivole trebuie însă experimentate doar pe drumurile şi podelele altora. Nu întâmplător nou-născutele tocuri cui sunt de-a dreptul interzise în avioane şi în clădirile publice, din cauza pagubelor aduse mochetelor şi parchetului.

La începutul anilor ’60, în pantofi se întâlnesc literalmente două extreme: vârful parcă trecut în ascuţitoare şi tocul, subţire ca un beţisor parfumat. Inevitabil, se nasc şi se răspândesc regulile de aur ale mersului pe aceste instrumente de tortură, pentru a nu ajunge la ţinuta şleampată a gibonului. Secretul, umblă vorba, constă în a ţine sus bărbia şi pieptul înainte, a lăsa umerii în jos şi a încorda muşchii abdominali.

În timp ce partea feminină a emisferei boreale nu se simţise nicicând atât de seducătoare, medicii lansează săgeţi otrăvite contra acestor noi expresii ale vanităţii, vinovate de distrugerea picioarelor, spatelui şi ţinutei. Tot acestea, conform unui manual de frumuseţe din 1961, provoacă riduri premature, dureri de cap şi accese de furie(?!); într-un cuvânt, acesta e preţul ce trebuie plătit pentru suportarea stoică a durerii. Nimic de zis: o frumoasă listă de infirmităţi pentru cine decide să fie în pas cu moda. 🙂

Basmul “Cenuşăreasa”, scris de fraţii Grimm, transpune o provocare cât se poate de modernă din universul feminin: căutarea propriei măsuri, a pantofului perfect. În realitate, surorile vitrege au piciorul mare cât o placă de surf şi şi-ar vinde şi sufletul diavolului, doar să li se potrivească pantofiorul de cristal, care îi vine ca turnat doar Cenuşăresei. 🙂

Straniu, dar (aproape) adevărat: creşterea puterii psihologice indusă de cei zece centimetri de înălţime artificială poate creea probleme serioase în relaţia cu un partener fără alură de jucător de baschet. Din cauza unor stereotipuri culturale pierdute în negura vremurilor, un cuplu în care bărbatul e mai scund tinde să fie considerat nereuşit din punct de vedere estetic. Şi asta deoarece – moştenire din epoca de piatră – în unele medii se presupune că femeia trebuie să-şi privească tovarăşul de viaţă ridicând privirea asemenea supusului către superior, sau fiului către părintele său.

Jumătatea anilor ’60 reprezintă o epocă absolut deloc favorabilă tocului cui care, resemnat, îşi delegase prerogativele rivalului său: balerinul cu bot pătrat, care răspundea mai bine exigenţelor noii femei militante, concentrată în întregime asupra propriei emancipări.

Margaret Thatcher

În anii’80, atenţia publicului se fixează pe raportul femeie-putere-muncă. În 1979, Margaret Thatcher aruncă în aer mitul prim-ministrului bărbat. Îmbrăcămintea standard a femeii care îşi croieşte drum către o autoritate binemeritată prevede un taior negru sau bleumarin, bine croit şi cu umeri înalţi, a cărui monotonie cromatică e spartă de o cămaşă albă. Iar în picioare sunt preferaţi o pereche de pantofi cu tocul de la patru-cinci centimetri în sus. Puţin câte puţin, cursa către succes a neoamazoanelor din lumea afacerilor se traduce printr-o mai mare autoritate la locul de muncă; fustele intră la apă, în timp ce tocul se înalţă şi subţiază.

Raportul dintre statutul managerial-politic şi puterea de cumpărare e bine reprezentat de Imelda Marcos, Prima Doamnă a Filipinelor, a cărei impresionantă colecţie de pantofi ilustrează ascensiunea de la insipidul mod de viaţă burghez la luxosul stil de viaţă al preşedintelui Ferdinand Marcos. Legenda spune că, forţată să plece în exil împreună cu soţul său, a lăsat în urmă 3000 de perechi de creaţii nespus de rafinate. Imelda Marcos protestează însă şi se jură că n-au fost niciodată mai mult de 1600 de perechi de pantofi.


sursa: Cinzia Felicetti, Absolut strălucitoare!, traducere Irina Pricop, București, Runa, 2007

Anunțuri

3 răspunsuri

  1. Desi port de atatia ani tocuri, nu stiam atatea despre ele 😀 Foarte fain articolul!

  2. eu as vrea sa stiu de unde sunt pantofii din imagine ptr k sunt superbi,imi plac primii rosii si cei maro cu linia aceea neagra…vreau si eu unii asa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: