Istoria ziarelor

Nevoia de informaţie este una din datele fundamentale ale întregii vieţi sociale. Pornind în căutarea originilor ziarelor, am putea găsi echivalente jurnalismului la civilizaţii care nu au cunoscut tiparul.

Primul organ de informare publică l-a reprezentat gazeta romană Acta Diurna, ce apărea zilnic, începând cu anul 59 î.Hr. Afişat în tot oraşul în locuri publice unde oamenii obişnuiau să se adune, acest ziar a fost înfiinţat de Iulius Cezar şi nu se deosebea prea mult de tabloidele din prezent. Astfel, în ziar erau inserate ştiri sociale şi politice, detalii referitoare la procesele penale şi la execuţii, anunţuri de căsătorii, naşteri şi decese, ba chiar şi ştiri sportive şi culturale ce aveau loc la Circus Maximus şi la Colosseum.

Mai exista un singur alt cotidian în acele vremuri, în Orient. Organul de informare chinez pao („raport”), era o circulară oficială emisă de guvern, care a început să fie distribuită o dată cu venirea la putere a dinastiei Tang în secolul al VII-lea şi a dăinuit până la sfârşitul dinastiei Qing în anul 1911. Scrisă la început de mână, iar ulterior cu ajutorul plăcilor din lemn, „pao” prezenta ştiri sociale şi politice, intrigi de la Palat şi orice eveniment astronomic (de exemplu, căderea unui meteorit) ce putea prevesti o perioadă de belşug sau de foamete. Editat iniţial pentru oficialii chinezi sub numele „Ti-pao” („Raport al palatului”), iar, mai târziu, „Ti-chan”(„Buletin informativ de la curte”), ziarul cuprindea şi informaţii referitoare la părerile, evenimentele din viaţa mandarinilor sau a înalţilor demnitari publici.

La începutul secolului al XVII-lea, ziarele ajunseseră într-o formă apropiată de cea pe care o cunoaştem în prezent.  Prima foaie considerată un „ziar” în adevăratul sens al cuvântului, iniţial un buletin comercial care circula printre negustorii din Anvers şi Venetia, a fost Noutăţile din Anvers, publicat în Olanda anului 1605. În afara ştirilor comerciale, acesta conţinea şi comentarii socio-politice, precum şi primele ştiri externe, având în vedere faptul că negustorii olandezi ce călătoreau în mod frecvent erau un fel de „corespondenţi în străinătate”, care aduceau o mare cantitate de informaţii din ţinuturi îndepărtate. Curând, în Amsterdam au mai fost înfiinţate şi alte ziare olandeze. Numite corantos („ştiri curente”), acestea apăreau zilnic sau săptămânal, numai în olandeză până în anul 1620, când au început să fie traduse în engleză şi franceză. În aceeaşi perioadă, la Londra, un papetar, pe nume Thomas Archer, a editat un ziar, dar întrucât nu deţinea o licenţă pentru difuzarea ştirilor a fost arestat.

Secolul al XVII-lea a marcat apariţia ziarelor în numeroase ţări: au fost înfiinţate primele jurnale în Austria (1620), Franţa (1631), Danemarca (1634), Italia (1636) şi Suedia (1645). Progresele presei au fost încetinite în special de severitatea cenzurii politice, dar aceasta nu înseamna că au fost mai puţin importante. Mai întâi, în planul conţinutului: în timp ce micile gazete de la începutul secolului al XVII-lea nu publicau decât ştiri seci, ziarele publicau, începând cu mijlocul secolului, articole de comentarii, extinzându-şi aria de informaţii la toate aspectele vieţii sociale şi culturale. Apoi, în ciuda unui regim al privilegiului, publicaţiile s-au înmulţit, specializându-se mai întâi, concurându-se apoi. În sfârşit, presa capătă, în ciuda cenzurii, putere politică, diferită în funcţie de fiecare stat. Aflată în avangarda ideilor liberale, presa urma să conducă lupta pentru propria sa libertate.

Totuşi, în ciuda îmbogăţirii conţinutului său şi a considerabilei creşteri cantitative a audienţei sale, presa nu dobândise încă, la finele secolului al XVII-lea, chiar şi în ţările cele mai evoluate precum Anglia sau Franţa, consideraţia pe care importanţa noutăţii acesteia o impunea. Instrumentul privilegiat de exprimare a ideilor rămânea cartea sau broşura: presa, ca reflectare a lumii, se dovedea a fi încă pasivă: ea stârnea dispute fără a fi într-adevar creatoare de dialog, lăsând literaturii tradiţionale grija de a conduce luptele. Gazetarul rămâne în secolul al XVII-lea un personaj dispreţuit, iar jurnalismul apare în ochii elitei sociale şi intelectuale ca o subliteratură, fără valoare şi prestigiu.

A trebuit aşteptată accelerarea evoluţiei pieţei mondiale şi mai ales perioadele revoluţionare pentru ca importanţa evenimentelor unei actualităţi grăbite şi intensa curiozitate care caracteriza un public din ce în ce mai numeros, să ofere presei, în sfârşit, posibilitatea de a-şi cuceri, în viaţa socială ca şi în jocul forţelor politice, locul său de prim rang. Chiar din secolul al XVII-lea, războaiele, prin interesul pe care îl suscitau operaţiunile militare, au provocat o creştere semnificativă a tirajelor. Evoluţia presei a fost, desigur, diferită în funcţie de fiecare ţară: rapidă în Anglia, lentă, apoi precipitată în Franţa, lentă în Europa centrală şi meridională. Fapt remarcabil, presa engleză, angajată în disputele politice, şi-a câştigat dreptul de a fi numită, de catre Burke, în 1787, a patra putere.

Ion Heliade Rădulescu

Începuturile presei româneşti se datorează unei personalităţi curioase, precursor cu pusee de talent adevărat: Ion Heliade Rădulescu. Este fondatorul Curierului românesc, prima gazetă de limba română, apărută pe 8 aprilie 1829. Urmat pe 1 iunie, în Moldova, de Albina românească a lui Gheorghe Asachi, „Curierul” se asemăna la început cu aceasta prin caracterul său de publicaţie oficială, pentru a căpăta ulterior rolul unei tribune de răspândire a ideilor şi culturii. Personalitate de tranziţie între Şcoala Ardeleană şi Paşoptişti, Heliade se situează undeva între profesor, gazetar, autor şi filozof diletant. Acest amestec va caracteriza în bună măsură gazetarii români până în perioada interbelică. Entuziasmul necritic, dar fertil a lui Heliade a ramas proverbial în formula „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” adecvată unei epoci în care istoria literaturii autohtone era o carte cu pagini albe.

---

sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004