Istoria rochiei negre

rochie-neagra-din-dantela

Are 80 de ani, dar nu pare. O obişnuită a oricărei garderobe, chintesenţă a şicului, departe de trendurile schimbătoare de sezon, rochia neagră a ştiut să se adapteze la strălucirea rafinată a anilor ’30, tradiţionalismului anilor ’50, febrei dansului, marca anilor ’70, sclipitorilor ani ’80 şi schimbării de stil din anii ’90.

Regală, vaporoasă şi lungă până la pământ, sau, din contră, scurtă până deasupra genunchilor, ea vede lumina zilei în 1926, la Paris, având o lungime medie, compromis al celor două extreme, şi are părinţi de viţă nobilă. „Fiica” legitimă a faimoasei Gabrielle „Coco” Chanel (1883-1971), a fost imediat considerată „Fordul” modei, graţie liniei sale suple.

Rochia neagră are, prin simplitatea ei deconcertantă şi prin caracterul de obiect vestimentar multifuncţional, un oarecare aer revoluţionar. Să ne gândim doar că, în lumea occidentală, din negura timpurilor, negrul a fost asociat doliului. Acesta, de altfel, functionează ca simbol vizibil ce confirmă castitatea impusă văduvei pentru a se onora astfel memoria soţului. Mai mult decât elocventă din acest punct de vedere este scena din „Pe aripile vântului”(1939), în care Vivien Leigh, alias Scarlett O’Hara, sfidează această tradiţie impusă şi îi şochează pe toţi cei prezenţi, dansând fericită cu Clark Gable, alias Rhett Butler, în ciuda hainelor cernite asemeni unui corb în picaj. O punere în scenă menită să lanseze, în perioada ulterioară lansării filmului, moda rochiilor de seară din catifea sau tafta, strânse în talie, cu fusta în formă de clopot, susţinută de structurile suprapuse ale crinolinei.

Dacă e să fim consecvenţi, însăşi Anna Karenina poartă o rochie de culoarea antracitului la balul unde lui Vronski i se aprind călcâiele după ea. Nepoata, Kitty, îndrăgostită nebuneşte de acelaşi personaj masculin, etalează o rochie trandafirie şi eşuează lamentabil în încercarea de a atrage atenţia asupra ei.

Sfârşitul anilor’20 le surprinde pe femei în plin efort de cucerire a dreptului de vot şi nemaifiind limitate la spaţiul exclusiv casnic, aplecate deasupra şervetului care aşteapta să fie brodat. Hainele etalează funde sau eşarfe. Iar fustele abia dacă dezgolesc pulpa piciorului. Anii’30 debutează cu recesiunea economică provocată de căderea Bursei în 1929 şi se încheie cu al doilea război mondial. Culorile închise se armonizează cu starea de spirit a acestei perioade, iar marginile fustelor se prăbuşesc odată cu cotaţiile de pe Wall Street:  ziua unduiesc pe la vreo 20 de centimetri deasupra caldarâmului, pentru ca seara să atingă uşor glezna. Lungimea de rasă monahală a hainelor e adesea compensată de linia „clepsidră”, cu umeri largi, fuste evazate şi talii de viespe.

rochie neagra

Cinematograful reprezintă în această perioadă o evadare din realitate, o lume aparent total străină de recesiune, unde singurul zgomot perceptibil e cel al mătăsurilor foşnitoare, îmblânzite de foarfecele lui Adrian, croitorul divelor. În cei 11 ani petrecuţi în studiourile MGM din Hollywood, Adrian creează rochii negre fabuloase pentru Greta Garbo („ Aşa cum mă doreşti”, 1932), Joan Crawford ( „ Modelul”, 1938) şi Katherine Hepbrun („ Femeia anului”, 1942).

Nici măcar războiul nu poate opri ascensiunea rochiei negre. În 1944 „Vogue” decide: „ Zece femei din zece au un asemenea obiect de îmbrăcăminte, iar zece din zece îşi mai doresc unul”.

Perioada de după război e marcată de optimismul determinat de refacerea economică. Rochia îşi permite şi ea câte o ieşire elegantă, alături de colierul de perle şi etola de vizon. Hainele create la comandă sunt, de acum, privilegiul celor puţini, între timp impunându-se măsurile standard, tot mai precise, datorită experienţei căpătate în timpul războiului, la producerea uniformelor militare. Christian Dior e pe prima pagină, scurtând fustele cu câţiva centimetri deasupra genunchilor, ca să se distreze apoi, interpretând, din punct de vedere vestimentar, literele alfabetului. Aşa iau naştere linia A (strâmtă sus şi largă jos), linia H (dreapă şi discretă ) şi linia Y ( amplă la nivelul umerilor şi strâmtă jos).

În anii ’60, rochia neagră e constrânsă să-şi ia un lung concediu de studii. Moda se inspiră aparent anarhic, sub influenţa celor mai diverse locuri şi fapte. În timp ce Franţa e ocupată cu descoperirea unor noi tendinţe, America îşi găseşte o nouă muză în Jackie Kennedy, care devine Primă Doamnă în 1961, şi impune un stil, foarte imitat, de o eleganţă clasică, fluidă, în care hainele reprezintă unul din punctele de referinţă.

Începutul anilor ’70 se caracterizează printr-o deziluzie totală. Ecourile războiului din Vietnam ajung peste tot, recesiunea pune capăt cumpărăturilor fără griji, iar criza petrolului provoacă o stare de austeritate. E momentul cheie al pantalonilor strâmţi, al pantofilor înalţi şi al cămăşilor mulate ca o mănuşă, cu gulerul întotdeauna ridicat. Într-un cuvânt, pare-se, toate-şi găsesc mai mult sau mai puţin locul, numai rochia neagră, nu.

Economia în reviriment din primii ani ai deceniului opt aduce cu sine fuste mai scurte, iar preocuparea excesivă pentru sănătate şi mania fitness-ului impune siluete din ce în ce mai subţiri şi mai nervoase. Mândre de trupurile lor sculptate de aerobică, doamnele le pun în valoare cu ajutorul hainelor mulate şi de dimensiuni reduse. În 1983, lookul geometric, cu rău famatele perniţe vătuite ale lui Claude Montana şi Jean Paul Gaultier, ajunge la punctul culminant. Femeile etalează decolteuri largi, sunt strânse în corsete până-şi pierd respiraţia şi presate în fuste foarte mulate, până la genunchi.

Gusturi mai tradiţionale, dar nu şi mai puţin bârfite, a avut Diana Spencer, timida educatoare sortită să devină Lady Diana. La prima apariţie oficială în public, alături de prinţul Charles, în 1981, ea a optat pentru o rochie de seară din şifon, fără perniţe la umeri şi cu decolteu generos în formă de inimă. Inedită a fost alegerea negrului care, în tradiţia Windsorilor, e rezervat exclusiv doliului.

În America, economia înfloritoare alimentează înclinaţia către ostentaţie, cu riscul căderii în vulgaritate. Rochia neagră supravieţuieşte, denaturată însă de o cascadă de bijuterii, veritabile sau de imitaţie. Important e să sară în ochi.

Aruncată într-un con de umbră de delirul imprimeurilor colorate, rochia îşi recâstigă, la jumătatea anilor ’80, locul în lumina reflectoarelor.

*****

sursa: Felicetti Cinzia, Absolut strălucitoare! De la rochia neagră la cămaşa albă, cele 10 elemente obligatorii din garderoba unei femei, Ed. Runa, Bucureşti, 2007

2 responses

  1. Foarte frumos articolul, intr-adevar rochia neagra are un rafinament aparte, nimeni nu poate nega asta.

  2. Excelent articol! Multumesc pentru informatii!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: