Tag Archives: Tara Romaneasca

Petru Cercel. Un prinţ valah pe drumurile Europei

Petru Cercel

Timp de aproape două veacuri, Ţările Române au fost nevoite să poarte lupte grele cu Imperiul otoman pentru a-şi apăra libertatea. Marile victorii antiotomane, câştigate sub conducerea străluciţilor comandanţi de oşti Mircea cel Bătrân, Ioan de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, au atras admiraţia suveranilor din Europa, dar aceştia n-au înţeles să susţină şi cu oşti uriaşele eforturi ale acestor ţărişoare pentru zăgăzuirea torentului musulman. Şi astfel, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Ţările Române s-au văzut silite să accepte, în condiţii de luptă inegale, situaţia grea a vasalităţii faţă de Poarta otomană. S-au impus Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei apăsătoare obligaţii politice şi economice. Domnii aveau să fie numiţi de sultan, care trecea, uneori, peste propunerea adunărilor de stări privilegiate ale ţărilor, instituind astfel mezatul tronului.

Altă cale pentru obţinerea scaunului domnesc era aceea de a atrage simpatia şi sprijinul diplomatic al unor monarhi europeni, în relaţii bune cu turcii şi cu agenţi la Constantinopol. O asemenea cale a ales şi Petru Cercel, fiul lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557) din Ţara Românească. Născut prin 1545, Petru a fost trimis de tatăl său, pe când avea 10 ani, ostatec la Poartă. După moartea lui Pătraşcu Vodă, Petru fu exilat în insula Rodos, apoi în Siria.

Frumosul pretendent la tron

Deosebit de inteligent, el învăţă în cursul acestor peregrinări limbile turcă, greacă şi italiană. Intrând în relaţii cu boieri munteni ostili lui Alexandru II Mircea (1558-1577), Petru reuşi să fugă din închisoarea de la Alep în anul 1569, se strecură apoi în Ţara Românească nădăjduind să ocupe tronul, însă nu izbuti şi se refugie în Transilvania. Când Ştefan Báthori fu numit de turci principe al Transilvaniei (1571), tânărul pretendent muntean, neagreat de acesta, trecu în Polonia. Aici intră în relaţii de prietenie cu câţiva nobili poloni printre care şi aventurierul Albert Laski.

Continue reading →

Ce domnitor al Ţării Româneşti a cerut personal sprijinul regelui Franţei, Henric III, pentru a urca pe tron?

Petru_Cercel

Ce domnitor al Ţării Româneşti a cerut personal sprijinul regelui Franţei, Henric III, pentru a urca pe tron?

a. Petru Cercel

b. Ioan Iacob Heraclid

c. Dimitrie Cantemir

d. Mihai Viteazul

Răspuns: a. Petru Cercel

Fiu al lui Pătraşcu cel Bun şi frate al lui Mihai Viteazul, a fost domn al Ţării Româneşti între 1583-1585. Instruit la izvoarele umanismului italian, a călătorit în Franţa, asigurându-şi sprijinul regelui Henric III pentru a accede la tron. Nu s-a putut menţine la putere din cauza intrigilor boiereşti şi s-a refugiat în Transilvania. A fost ctitorul Bisericii Domneşti de la Târgovişte.

sursa: Ghid de cultură generală. Întrebări şi răspunsuri, trad.: Graal Soft. – Ediţia a 2-a, revizuită, Bucureşti, Litera Internaţional, 2012

Diploma Cavalerilor Ioaniţi – Teste recapitulative pe lecţii

formarea statelor medievale romanesti

1. Precizaţi motivul aşezării Cavalerilor Ioaniţi în zona Banatului de Severin de către regalitatea maghiară.

Protejarea regatului maghiar de năvălirile tătare.

2. Numiţi formaţiunile politice menţionate în Diploma Cavalerilor Ioaniţi.

  • Ţara Severinului în zona Banatului
  • cnezatele lui Ioan şi Farcaş în zona Oltului
  • voievodatul lui Litovoi care cuprindea Valea Jiului şi Ţara Haţegului
  • voievodatul lui Seneslau în zona Argeşului şi Muscelului

Continue reading →

Semnificaţia întemeierii statelor medievale Valahia, Ţara Moldovei, Dobrogea

Negru Voda

Negru Vodă

1. Analizaţi premisele întemeierii statului medieval Ţara Românească.

  • contextul extern favorabil: criza regatului ungar şi slaba influenţă a tătarilor din Hoarda de Aur;
  • contribuţia românilor din Transilvania, concretizată prin tradiţia istorică a descălecatului;
  • nivelul de civilizaţie atins de societatea românească de la sud de Carpaţi.

2. Precizaţi etapele întemeierii statului medieval Ţara Românească.

  • 1272-1275 – încercarea lui Litovoi de a obţine independenţa faţă de Ungaria, încheiată cu un eşec;
  • 1291 – descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraş la sud de Carpaţi, conform tradiţiei istorice;
  • unificarea formaţiunilor politice de la sud de Carpaţi de către Basarab I (1310-1352);
  • obţinerea independenţei Ţării Româneşti în 1330, în urma bătăliei de la Posada.

Continue reading →

Întemeierea statului medieval Ţara Românească

Izvorul istoric care mentionează existenta formaţiunilor politice româneşti între Carpaţi şi Dunăre este Diploma cavalerilor ioaniţi, din anul 1247, acordată de regele Ungariei, Bela al IV-lea, preceptorului ordinului ioanit, Rembald. Documentul face referire la aspecte economice (bogăţia teritoriului, fâneţele, pădurile, păşunile, morile, iazurile, pescăriile, toate oferite ioaniţilor), sociale (“mai marii pământului””maiores terrae”) şi politice. Formaţiunile politice menţionate sunt:

Continue reading →

Independenţa Ţării Româneşti. Războiul din 1330 şi strălucita biruinţă a lui Basarab

Câtă vreme a durat lupta dintre Carol Robert şi ceilalţi competitori ai tronului, evident, n-a mai putut fi vorba, de o suzeranitate ungară asupra voevodatului de la Argeş sau asupra voevodatului “transalpin” cum îi spuneau documentele cancelariei regale. După ce însă Carol Robert de Anjou e fost recunoscut de toţi ca singur stăpânitor, s-a pus din nou problema raporturilor cu coroana ungară.

Continue reading →

Eteria şi Tudor Vladimirescu (1821)

La începutul secolului XIX încep revolte de mai mare amploare printre popoarele creştine din Balcani. Imboldul a venit în parte de la Revoluţia Franceză, care trezise la mai toate popoarele setea de libertate şi adusese noţiunea de egalitate socială.

Primii care se răscoală sunt sârbii, minaţi pe rând de doi conducători ieşiţi din ţărănimea chiabură de crescători şi negustori de porci — căci ţara nu mai are nici aristocraţie feudală, pierită o dată cu căderea statului medieval (în afară de cei ce s-au turcit sau au fugit, dintre care mulţi la noi), deocamdată nici burghezie (care se va naşte în mare parte printr-o imigrare aromână).

Continue reading →

Ţara Românească de la Neagoe Basarab la Petru Cercel

În Muntenia medievală se pot distinge trei regiuni cu tradiţii şi interese oarecum diferite, deci cu partide de boieri urmărind politici antagoniste:

1. partea centrală, în jurul regiunii Argeşului, unde se afirmase întâi puterea Basarabilor;

2. Oltenia, care a păstrat în tot decursul istoriei noastre o coloratură aparte (să fie oare urmarea unei mai intense colonizări romane?);

3. în fine, cele trei judeţe din răsărit.

La sfârşitul veacului al XV-lea a cunoscut o mare ascensiune în treburile ţării o familie de boieri olteni care reuşeşte să ajungă la bănia Craiovei timp de trei generaţii. A rămas cunoscută sub numele de „boierii Craioveşti”. Iată că în 1512, după câţiva ani de lupte interne, doi fraţi Craioveşti izbutesc să ridice în scaunul domnesc pe un frate vitreg al lor, Neagoe, considerat fiu natural al unui Basarab — va rămâne în istorie cu numele de Neagoe Basarab (nu pronunţaţi Neagoe, ca şi când ar fi vreun erou de-al lui Caragiale, un nea Goe!, ci Neagoe, căci e doar forma slavonă a numelui neaoş românesc, Neagu).

Neagoe Basarab a fost o personalitate de prim-plan, om energic şi de înaltă cultură, căsătorit cu o prinţesă Brancovici, din vechea familie de despoţi ai Serbiei, Despina Milita (despina înseamnă domniţă!), soră vitregă cu soţia lui Petru Rareş al Moldovei, Elena Brancovici. E cazul aici să amintesc că Serbia medievală, care apucase să întemeieze un stat cu câteva veacuri înainte de Ţara Românească şi primise mai de timpuriu altoiul culturii bizantine, ca şi, prin coasta Adriatică şi prin proximitatea Veneţiei, o anumită influenţă italiană, a avut un
aport neîndoielnic la dezvoltarea culturală a Munteniei în primele două veacuri ale existenţei sale. Domnii noştri s-au „revanşat” când Serbia a fost redusă la starea de paşalâc, iar relativa avuţie a domnilor români şi dorinţa lor de a veni în ajutorul ortodoxiei au făcut din ei, timp de veacuri, marii ctitori şi ocrotitori ai aşezămintelor creştine din Balcani şi de la Locurile Sfinte.

Neagoe Basarab s-a distins prin două înfăptuiri majore:

1. biserica episcopală de la Curtea de Argeş (cu puternice influenţe orientale în ornamentaţie), sfinţită în prezenţa mai multor înalţi ierarhi ai bisericii din Răsărit, a fost considerată atunci ca o minune a Orientului. (A fost restaurată cu exces de zel sub domnia regelui Carol I, ceea ce i-a luat din farmec, mai cu seamă că vechile chilii şi dependinţe au fost înlocuite cu clădiri noi, fără legătură stilistică cu biserica; în fine, în interior, frescele lui Neagoe Basarab au fost înlocuite cu portrete moderne ale regelui Carol şi reginei Elisabeta.);

2. cartea de sfaturi către fiul său Teodosie, cunoscută sub numele de „învăţăturile” lui Neagoe Basarab, care e un preţios document asupra moralei, a moravurilor şi a instituţiilor acelor vremi, şi e scrisă cu duh isihast.

Sunt semne că Neagoe ar fi vrut să reia lupta împotriva turcilor cu ajutor apusean. A murit însă prea tânăr pentru a da chiar un început de realizare planurilor sale, după cum nici n-a putut asigura domnia fiului său Teodosie, mort şi el prea timpuriu.

O îndrăzneaţă încercare de luptă antiotomană a mai încercat ginerele său, Radu de la Afumaţi, al cărui mormânt îl puteţi admira în Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, cu înşirarea tuturor luptelor şi izbânzilor sale, rămase însă zadarnice. Radu cade şi el victimă a unei partide boiereşti care considera că lupta împotriva turcilor, în împrejurările de atunci, ducea ţara la pieire. E ucis într-o biserică de doi boieri, de altfel rude cu el.

Perioada imediat următoare coincide cu prăbuşirea regatului ungar şi maxima afirmare a puterii otomane. Se înţelege deci că veleităţile de independenţă ale ambelor voievodate sunt cu totul iluzorii. Afară de mica graniţă a Moldovei cu Polonia, ţările noastre sunt de acum încercuite din toate părţile de puterea otomană: Ungaria e prefăcută în paşalâc, ca şi Banatul, Serbia, şi Bulgaria; la nord, Transilvania e şi ea vasală turcilor, iar la răsărit, tătarii din Bugeac şi Crimeea sunt de asemeni vasali.

În acest context, turcii intervin din ce în ce mai des la noi în schimbările de domnie, iar zvârcolirile interne ale Ţării Româneşti apar derizorii. Să reţinem totuşi numele unor domnitori sau domniţe: Mihnea cel Rău, Mihnea Turcitul, Mircea Ciobanul, Doamna Chiajna — care au tăiat atâţia boieri (ca şi Lăpuşneanu în Moldova), încât s-a crezut un timp în istoriografia noastră că boierimea din epoca medievală fusese exterminată în ambele ţări şi că boierimea din secolul XVII reprezintă o serie cu totul nouă. Este o viziune exagerată — în sânul marii boierimi a existat totuşi continuitate.

O amintire mai bună a lăsat Pătraşcu cel Bun, care a domnit de mai multe ori şi care reţine atenţia noastră mai cu seamă fiindcă e tatăl prezumtiv a doi voievozi interesanţi, fiecare în felul lui: Petru Cercel şi Mihai Viteazul. Lui Petru i s-a zis Cercel fiindcă, refugiat în Occident pentru a căuta sprijin în favoarea pretenţiilor lui la domnie, a stat o vreme la Curtea Franţei, pe lângă regele Henric al III-lea, Curte extrem de rafinată şi luxoasă, unde se ivise la bărbaţi moda (care a reapărut şi astăzi printre tineri!) de a purta cercei. Regele Franţei — de pe vremea lui Francisc I şi a sultanului Soliman Magnificul, Franţa se aliase cu Turcia împotriva Casei de Austria — a intervenit pe lângă sultan ca să-i dea lui Petru Cercel domnia Ţării Româneşti. Petru nu s-a putut însă menţine în scaun decât doi ani, fiind răsturnat (în 1585) de acelaşi domn pe care-l înlocuise, Mihnea zis Turcitul. Ar fi vrut, se zice, să clădească un palat frumos la Târgovişte şi să introducă moravuri apusene (era însoţit de un secretar italian). Petru Cercel a fost un personaj fascinant, adevărat erou de roman cavaleresc. Şi-a sfârşit viaţa într-un naufragiu în Marea Egee.

 

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002

Proclamaţia de la Padeş (23 ianuarie 1821)

Cătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti, multă sănătate!

Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!

Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu să primejduieşte din
muşcarea lui!

Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?

Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!

Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!

Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voieşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!

Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara.

Şi ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.

Şi iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă macar de un graunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!

Vlad Dracul si Vlad Tepes

Dintre fiii lui Mircea cel Bătrân (i s-a zis şi cel Mare, cu drept cuvânt), voi vorbi doar de Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş.

De ce i s-a spus „dracul”? Nu pentru că ar fi fost comparat cu Satana ori pentru că n-ar fi fost iubit de ţară. I s-a spus Dracul fiindcă acel Sigismund de Luxemburg, despre care am arătat că a fost rege al Ungariei, apoi şi împărat — un rege relativ favorabil nouă, o dată ce n-a persecutat pe ortodocşii din Ardeal, un suveran liberal pentru vremea lui (cu toate că, în urma Conciliului convocat de el la Konstanz, a fost ars pe rug reformatorul ceh Jan Hus!) —, Sigismund de Luxemburg, a avut o anume simpatie pentru acest fiu al lui Mircea şi l-a luat într-un ordin de cavaleri, ordin feudal pe care-l înfiinţase şi care se numea Ordinul Dragonului.

Continue reading →

Tratatul de la Adrianopol (1829) — prevederile referitoare la Moldova şi Ţara Românească

Art. V. Principatele Moldovei şi Valahiei punându-se, în urma unei capitulaţii, sub suveranitatea Sublimei Porţi şi Rusia garantându-le prosperitatea, este de la sine înţeles că ele îşi vor păstra toate privilegiile şi imunităţile care le-au fost acordate, fie prin capitulaţiile lor, fie prin tratatele încheiate între cele două imperii, sau prin hatişerifurile date în diverse momente.

În consecinţă, ele se vor bucura de libera exercitare a cultului lor, de o siguranţă perfectă, de o administraţie naţională independentă şi de o deplină libertate a comerţului; clauzele adiţionale stipulaţiilor de mai înainte, considerate necesare pentru a asigura acestor două provincii posibilitatea de a se bucura de drepturile lor, sunt consemnate în actul separat anexat, care este şi va fi socotit ca făcând parte integrantă din prezentul tratat.

Continue reading →

Amintirea lui Mihai Viteazul în cronicile din secolul al XVII-lea – izvoare istorice

Miron Costin

Şi era aşa de groaznic Mihai-vodă şi vestit de războaie în toate aceste părţi, cât, îndată ce au sosit la Suceava, i s-au închinat şi cetatea Sucevei şi a Neamţului, la cetăţi punând oşteni de ai săi pedestraşi […].

Singur Mihai-vodă, ca un leu în fruntea războiului şi au fost războiul câteva ceasuri, până au sosit şi husarii.

Nedeprinsă oastea lui Mihai-vodă cu acel fel de oaste, ce s-au pomenit husarii […].

Continue reading →

Mircea cel Batran

Am spus despre Marco Kraljevici că a murit la Rovine, dar încă n-am vorbit despre ce s-a întâmplat la Rovine. Trebuie să vorbim despre unul dintre marii domnitori ai Ţării Româneşti, care descinde din Basarab. Trec mai repede peste primii voievozi de după Basarab, pentru a ajunge la Mircea cel Bătrân.

De ce i se zice „cel Bătrân”? Fiindcă mai târziu au fost alţi domnitori cu numele „Mircea”, iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile trecute, i-au spus „cel Bătrân” (şi marele nostru Eminescu s-a înşelat crezând că Mircea era bătrân când s-a bătut la Rovine cu sultanul). Mircea, la bătălia de la Rovine, era un domnitor încă tânăr.

Continue reading →

Viata cotidiana in Evul Mediu in Ramnicu Sarat

Cărturarul turc Evlya Celebi descrie astfel călătoria pe care a facut-o în 1660 la Râmnicu Sărat: „…am trecut râul Buzău de la marginea oraşului, călare pe cai şi timp de cinci ore am mers prin câmpii înfloritoare“. După cum se poate deduce cu uşurinţă, între Buzău şi Râmnicu Sărat nu exista încă un loc de popas, hanul de la Crucea Comisoaiei apărând o sută de ani mai târziu. Ajuns cu bine la noul târg ieşit în cale, călătorul povesteşte cu nedisimulată plăcere despre „frumosul oraş Râmnic“, unde „boierul acestui oraş ne-a primit bine şi cu cinste“.

Cum arăta târgul de pe râul Râmnic la jumatatea secolului al XVII-lea? Învăţatul turc, care cu siguranţă văzuse multe aşezări, fie şi numai în Peninsula Balcanică, considera Râmnicul „un oraş frumos, aşezat pe malul râului cu acelaşi nume, la poalele unui podiş, cu grădini şi vii înalte. Erau şase mănăstiri şi 500 de prăvălii, unde vindeau fete frumoase“ (apud Valeriu Nicolescu, Musaios, vol VII, Buzău, 2001, pag.140).

Dincolo de romantismul descrierii, influenţată probabil şi de ospitalitatea „boierului locului“, târgul pare a avea aceeaşi configuraţie: lipit de firul apei, cu un centru comercial închegat, aspect ce a permis călătorului turc o judecată pe cât de rapidă, pe atât de limpede. Mănăstirile, probabil a pus la număr şi bisericile, erau, de asemenea, legate între ele după logica dezvoltării urbane medievale.

Târgul abia se ridicase după o perioadă destul de lungă de decădere, cu un an înainte oraşul fiind incendiat de trupele otomane trimise să-l scoată din domnie pe Mihnea al III-lea. Chiar şi Ştefan cel Mare a poftit la teritoriul din dreapta Milcovului în bătălia de la Dealul Florilor – Grebănu (“români contra românilor”, cum o numea istoricul Nicolae Iorga), devenită celebră prin caracterul ei sângeros. Anterior, marele Ştefan tatonase terenul, încercând să obţină mult râvnitele teritorii pe cale diplomatică, adică încercând să obţină acceptul boierilor din zonă.

La Curbura Carpaţilor exista deci o aristocraţie medievală bine conturată, alături de organele administrative (“judecii”) puterea deţinând-o tagma destul de restrânsă de latifundiari. În vremea bătăliei de la Dealul Florilor, târgul Râmnicului era prin urmare destul de extins de vreme ce biserica Piatra, ctitoria lui Ştefan cel Mare, ocupa un loc destul de marginal în amplasamentul urban.

Transformarea Brăilei în raia turcească, năvălirile repetate ale tătarilor, dar şi luptele pentru tron dintre domnitorii celor două ţări româneşti făcea totuşi dificilă dezvoltarea urbană la sud-estul Carpaţilor. Între prădalnici se numărau chiar domnitorii Moldovei. Ştefăniţă, spre exemplu, a devastat în februarie 1526 zona Râmnic-Buzău în semn de represalii faţă de politica domnului Ţării Româneşti care sprijinea pribegii moldoveni pe care îi primise în Valahia. Cu cinci ani înainte, o dispută pentru tron în Ţara Românească condusese la intervenţia trupelor turceşti în zona Buzăului, unde, spune cronicarul, „multă pagubă şi pradă au făcut pre locul acela“, fiind de presuspus că Râmnicul a avut aceeaşi soartă.

În atare condiţii, civilizaţia pendula spre locuri mai retrase precum Drăgheşti, Băbeni sau Deduleşti, dar şi în zona montană, pe cursul inferior al râului Râmnic.

O solie poloneză ce mergea la Istanbul în anul 1640 a poposit pe 19 martie la Râmnicu Sărat din cauza „unui ger mare şi vânt rece“. Secretarul delegaţiei, Achacy Tazycky, menţionează ospitalitatea cu care au fost primiţi de localnici precum şi bogăţia ospăţului oferit de cei care i-au găzduit – „vinurile bune, miedul şi berea bună“, fapt care i-a făcut pe polonezi să plătească chiar cu sănătatea lor, căci a doua zi „mergeam ca nişte catâri şi chiar cum se spune, muţi ca peştii“.

În Evul mediu târgul avea o conducere de tip feudal. Puterea era deţinută de un sfat format din 12 pârgari sau juraţi, în frunte cu un judeţ. Sfatul era ales din rândul fruntaşilor urbei, negustori, meşteşugari sau agricultori. Există şi un document în acest sens (v. “Buzău, Mică enciclopedie istorică”, Ed. Musaios,Buzău, 2000, pag. 277) emis pe 5 septembrie 1600, care adevereşte lui Ghinea din Râmnic dobândirea unei vii cu case şi silişti la Bujoreni. Actul este întărit de cei 12 pârgari din Râmnicu Sărat, precum şi de conducerea „judeţului“. Pârcălabii sunt menţionaţi şi în 1695, în „Condica“ visteriei domnitorului Constantin Brâncoveanu, care confirmă prezenţa acestora ca reprezentanţi ai Puterii domneşti, cu atribuţii juridice şi fiscale, deasupra sau alături de structurile locale de putere. Aceste structuri administrative şi sociale se vor menţine, cu mici modificări, până în zorii epocii moderne.

În proclamaţia din martie 1821 către judeţul Râmnicu Sărat, Tudor Vladimirescu se adresează „Către toţi locuitorii oraşelor şi satelor ot…Slam Râmnic, de orice triaptă adică neamuri,
postelnici, mazili, ruptaşi, breslaşi, birnici, scutelnici, poslujnici (scutiţi de dări – n.n.D.I.) şi slujitori şi către toţi străinii birnici dintr-acest judeţ“. Iată o radiografie completă a păturilor sociale, foarte numeroase de altfel, cu atribuţii şi responsabilităţi precise.

Este de presupus că breslele meşteşugăreşti au funcţionat în toată perioada feudală. În 1650, la Buzău, se consemnează existenţa unei „frăţii“ a zidarilor, condusă de „Lupu vătaf de zidari“, însă numărul acestora ar putea să fi fost mult mai mare în ambele oraşe.

Prosperitatea târgului de pe Râmnic este dovedită, la începutul secolului al XIX-lea, şi de însemnările celebrului scriitor francez Henri Beyle-Stendhal (1783-1842), intendent al armatei imperiale franceze în timpul campaniei napoleonene în Rusia. Acesta a poposit între 19 şi 30 iulie 1812 la Râmnicu Sărat, de unde a achiziţionat „25 de capete de cai pur sânge, 10 capete de vite, cereale şi sare“.

Se adevereşte încă o dată că, în perioada Evului Mediu, Râmnicu Sărat era un târg bine articulat şi unul din cele mai puternice centre de creştere şi de vânzare a vitelor din Ţara Românească.

*****

Sursa: Dorin Ivan – Slam Ramnic, Repere culturale şi istorice, Editura TEMPUS Bucureşti, 2003

Râmnicu Sărat, ţinut de margine (III)

Ultima şi cea mai semnificativă influenţă se datorează domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Domnul valah a găsit de cuviinţă să consolideze graniţa nord-estică a Ţării Româneşti prin monumente de arhitectură menite să înfrunte veacurile. La sfârşitul secolului al XVII-lea, în plină epocă creatoare, domnul Ţării Româneşti, aflând „loc iscusit“, cum scrie în hrisovul său din 1700, împreună cu velspătarul Mihail Cantacuzino, unchiul său, au ridicat şi înzestat o ctitorie la Rm. Sărat, a cărei construcţie a fost începută în 1697.

Casa brâncovenească de la Râmnic este compusă dintr-un edificiu central, construit în stilul neoromânesc al secolului XVII, un pridvor amplu şi ferestre cu chenare largi, care sfârşesc în arc trilobat. Plastica faţadei aminteşte de stilul renascentist, la parter se deschid ferestre în plin centru, iar etajul are ferestre drepte. În sala mare, bolţile arcuite au ca punct central
de sprijin statui din piatra, printre care şi celebra piesă „Samson şi leul“, aflată în prezent la Palatul Mogoşoaia.

Complexul brâncovenesc de la Râmnicu Sărat stă mărturie unor vremuri înfloritoare din istoria poporului român, dar şi rolului strategic pe care l-a avut oraşul de pe râul Râmnic.

Mănăstirea brâncovenească de la Râmnicu Sărat a fost zidită în intervalul 1691-1697 şi a avut un rol de apărare în dublu sens, militar şi spiritual. Radu vel logofăt Greceanu în a sa „Viaţă a lui Constantin Vodă Brăncoveanu“ face o radiografie exactă a rolului şi rostului ctitoriei de la Râmnicu Sărat.

„…într-acest an al optulea din domnia Măriei Sale, s-au săvârşit şi mănăstirea pe care au făcut Măria sa la târgul Râmnicului, unde se proslăveşte Adormirea Născătoarei de Dumnezeu stăpânii nostre, care iar den pajişte şi den temelie o au zidit împreună cu unchiul Măriei Sale, Mihaiu Cantacuzino vel spătar, însă mănăstire mare şi cuvioasă cu chilii de piatră şi cetate împrejur, pentru ca fiind şi un loc ca acela de este în calea oştirilor şi mai mult a tătarilor. Drept aceea Măria sa au pus nevoinţă împreună cu unchiul Măriei Sale, ce s-au zis mai sus, de o au făcut cu tărie, ce multora scăpare şi apărare să fie, cu mili întărind-o şi cu toate cum se cade împodobind-o, la sfânta şi dumnezeiasca mănăstire de la muntele Sinai o au închinat-o vecinica pomenire“.

Nicolae Iorga venea deseori la Râmnicu Sărat, doar şi pentru simplul motiv de a admira aceste capodopere, pe care marele învăţat le considera „mari amintiri, opere de artă ce nu se pot lăuda îndeajuns“. Iată cum descrie marele savant biserica brâncovenească:

„La început un strălucit pridvor. Are şase stâlpi în faţă, câte trei pe laturi. Nicăieri ei nu sunt aşa de frumoşi ca aici.Fiecare aproape îşi are forma originală, pe lângă cei cu flori, frunze, viţe suitoare, sunt alţii pe care se văd foi de dafin ori linii late ca galoanele de aur de pe vechile veştminte. Uşa se deschide într-un cadru sculptat, ca la Colţea, la Sinaia, mai mică aceasta.Iarăşi chipurile animalelor simbolice, care înfăţişează pe Evanghelişti, sfărâmate cu ciocanul, la cele patru colţuri. Inscripţia care cuprinde numele lui Mihai Cantacuzino cu al
Brâncoveanului a rămas din cauza acestuia din urmă, căci pomenirea lui Mihai, ucis ca hain, a fost osândită de turci şi Nicolae Vodă Mavrocordat a îndeplinit osânda. În ea se vede înnoire interesantă: slovele nu se înşiră în linii drepte, ci alcătuiesc arcuri ca pe un văl ce s-ar ţine cu mâna de amândouă capetele.

Pronaosul, «tinda femeilor», cuprinde chipul lui Brâncoveanu şi altele…naosul e larg şi luminos, strănile au unghiuri de exagon. O catapeteasmă de zid, zugrăvită din nou la 1806 de meşterul călugăr Isaiia din Sinai desparte de altarul foarte încăpător, care are în dreapta şi în stânga – cum nu mai aflăm aiurea – o proscomidie şi veşmântărie, destul de mari. La amândouă, duc uşi împodobite cu frumoase şi originale sculpturi în piatră“.

În anul 7208 (1700), Constantin Brâncoveanu dă un hrisov prin care închină Mănăstirea Râmnicului Sfântului Munte Sinai. Hrisovul, conceput împreună cu boierii divanţi, include două principii care, volens nolens, vor fi urmate de-a lungul timpului şi de ceilalţi domnitori, poate şi datorită crudului blestem cu care este întărit. În actul fundaţional, Constantin Vodă Brâncoveanu aruncă asupra urmaşilor săi, care nu vor respecta această închinare, următorul înfricoşător blestem: „Domnul Dumnezeu să-i judece la înfricoşata lui venire!“.

Primul principiu prevedea că Mănăstirea Râmnic se închină Muntelui Sinai, care va primi din venitul general două părţi. Cel de-al doilea, scuteşte mănăstirea râmniceană de toate dăjdiile, numeroase şi înrobitoare în acele vremuri, fiind investită totodată cu numeroase privilegii.

Istoria medievală a Râmnicului va fi influenţată în mod fundamental de acest aşezământ religios, călăuzindu-se după privilegiile şi prestigiul de care se bucura orice mănăstire domnească închinată Sfântului Munte. Fundaţiunea Brâncovenească a atras, la rândul său, numeroase danii din partea boierilor mari şi mici din zonă, dar a grăbit şi stabilirea definitivă a reperelor oraşului actual.

Decenii de-a rândul, de privilegiile domneşti acordate călugărilor, „mănăstirii nedajnice”, vor încerca să profite şi localnicii, negustori sau meşteşugari, care-şi vor stabili vadul în apropierea fundaţiunii domneşti.

Ridicarea unei ctitorii în partea răsăriteană a ţării, cu rădăcini la Sfântul Munte, va avea o influenţă covârşitoare asupra culturii şi civilizaţiei locale, un impact benefic şi la trei secole după actul de ctitorire a marelui domn valah. Este, de departe, cea mai iscusită „bătălie“ purtată aici, hotărâtoare pentru configuraţia europeană, prezentă şi viitoare a Slam Râmnicului.

*****

Sursa: Dorin Ivan – Slam Ramnic, Repere culturale şi istorice, Editura TEMPUS Bucureşti, 2003