Tag Archives: sinteze

Istoria geţilor timpurii

geto-daci

Între secolele VI î.Hr.-III d.Hr., în perioada antichităţii, locuitorii de la nordul fluviului erau daco-geţii, despre care izvoarele antice arată că erau o ramură a tracilor, care veniseră dinspre estul Europei. După mărturiile geografului grec Strabo şi ale istoricului latin Cassius Dio geto-dacii vorbeau aceeaşi limbă, deşi erau numiţi geţi de către greci şi daci de către romani.

Daco-geţii au intrat de timpuriu în contact cu alte popoare, cele mai importante fiind grecii şi romanii, care au edificat cele două mari civilizaţii ale Europei antice. În secolul VII î.Hr. grecii au întemeiat la Marea Neagră numeroase colonii precum Tomis (azi Constanţa), Callatis (Mangalia), Istria (Histria). Daco-geţii au preluat de la greci moneda şi roata olarului.

Continue reading →

Ţările Române şi Poarta

Extinderea dominaţiei otomane până la Dunăre va constitui pentru Ţările Române o ameninţare permanentă de transformare în paşalâcuri, care avea să planeze până târziu asupra acestora. De aceea, pe faţă sau în ascuns, românii şi-au format o constantă opoziţie faţă de Poartă, socotindu-se tot timpul un bastion al creştinătăţii, o barieră în faţa pericolelor care ameninţau Europa şi civilizaţia dinspre sud.

Continue reading →

Istorie – Bacalaureat – Sinteze – varianta rezolvată 3

Bacalaureat – varianta rezolvată 3

Subiectul I (30 puncte)

Citiţi cu atenţie textele de mai jos:
A. „Iancu de Hunedoara, născut valah, nu era de origine nobilă… El a arătat cel dintâi ungurilor că fronturile turceşti pot fi sporite şi învinse… Numele lui umbreşte şi pe al altora; a mărit mult gloria nu numai a ungurilor ci şi pe cea a valahilor din care s-a născut”.
(Enea Silvius Picolomini – Papa Pius al II-lea, În Europa)

Continue reading →

Istorie – Bacalaureat 2012 – varianta rezolvată 2

Bacalaureat – varianta rezolvată 2

Subiectul I (30 puncte)

Citiţi cu atenţie textele de mai jos:
A. „Iar în acel timp Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, adunând în jurul său pe românii din acel district, trecu pe ascuns în Ţara Moldovei, supusă coroanei regatului, dar lipsită de locuitori de multă vreme datorită vecinătăţii tătarilor şi, cu toate că a fost lovit de multe ori de armata regelui, crescând mult numărul locuitorilor români, acea ţară a crescut [devenind] un stat. Însă voievodul pe care-l alegeau românii din acea ţară se recunoştea drept vasal al regelui Ungariei, obligându-se să plătească censul la timpul obişnuit. ”
(Cronica lui Ioan, arhidiacon de Târnava)

Continue reading →

Sovietizarea României

La 23 august 1944, în România avea loc o lovitură de stat în urma căreia mareşalul Ion Antonescu şi ceilalţi membri ai guvernului au fost arestaţi. Era o acţiune organizată de reprezentanţii Palatului, în frunte cu regele Mihai, şi reprezentanţi ai partidelor politice cuprinşi în Blocul Naţional Democrat.

Continue reading →

Teoria roesleriană şi netemeinicia ei

În secolul al XVIII-lea, în condiţiile procesului de formare a naţiunilor şi a statelor naţionale, ideea de continuitate s-a transformat în problemă politică (cu ceea ce presupune ea – ipoteze, argumente, afirmaţii).

Continue reading →

Istorie – Bacalaureat – Sinteze – varianta rezolvată 1

VARIANTA I

Subiectul I (30 de puncte)

Citiţi cu atenţie textele de mai jos:
A. „Noi Ştefan [cel Mare] domn al Ţării Moldovei, facem cunoscut (…) că dorind să ne ţinem de obiceiuri şi să [urmam exemplul altor] voievozi moldoveni. (…) tot aşa şi noi (…) suntem datori să urmăm, întotdeauna, prin credincioasă supunere, voinţei [regilor] Poloniei. (…)
[Regele] Cazimir (…) ne-a îndrumat, zicându-ne că trebuie să călcăm pe urma celor ce au fost înainte de noi; (…) de aceea, noi dorind să-l încredinţăm pe deplin de credinţa noastră statornică. [făgăduim] că vom păstra credinţă curată şi dreaptă, că vom face tot binele pentru domnia şi pentru cinstea lui. (…) [Mai făgăduim] că nu vom înstrăina niciun [teritoriu al Moldovei] fără voinţa regelui, prin niciun mijloc; dimpotrivă, dacă vreunul din acestea s-ar fi înstrăinat, pe acela vrem să-l câştigăm înapoi şi îl vom câştiga.”
(Tratatul dintre Ştefan cel Marc şi Cazimir al IV-lea, 1462)

Continue reading →

Anul 1848 şi proiectul politic

Anul 1848 a reprezentat anul revoluţionar în întreaga Europă; pentru spaţiul românesc s-a dorit reformarea societăţii după modelul revoluţiilor europene.

1. Cauzele declanşării revoluţiei române de la 1848:

- determinante sunt: cauzele interne – menţinerea relaţiilor feudale; suzeranitatea Imperiului Otoman (în Moldova şi Ţara Românească) şi a Imperiului Habsburgic (în Transilvania), protectoratul Imperiului Ţarist (în cazul Moldovei şi al Ţării Româneşti); statutul de dependenţă al ţăranilor; pluralismul statal (existenţa celor trei state româneşti; nemulţumirea tuturor categoriilor sociale din Ţările Române faţă de condiţiile politice şi economice existente.

- conjuncturale/ocazionale: revoluţia declanşată în Europa.

Nicolae Bălcescu, în Mersul revoluţiei în istoria românilor, afirmă că „revoluţia europeană a fost ocazia, iar nu cauza revoluţiei române”.

Intectualii liberali paşoptişti recunoşteau în Europa occidentală un model politic şi cultural demn de urmat.

2. Obiective:

- naţionale:  eliberarea Ţărilor Române de sub dominaţia străină: unirea (în prima etapă Moldova şi Ţara Românească, în a doua etapă unirea cu Transilvania);

- sociale:  eliberarea ţăranilor din dependenţă şi împroprietărirea acestora cu pământ;

- liberale:  drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (libertatea persoanei, libertatea presei, egalitate în faţa legii, desfiinţarea pedepselor corporale).

3. Acţiuni ale românilor la 1 848:

- organizarea şi desfăşurarea adunărilor populare (Iaşi, hotel Petersburg 27 martie; Blaj, Câmpia Libertăţii: aprilie – prima adunare, 3-5 mai – a doua adunare, septembrie – a treia adunare; Islaz: 9 iunie; Bucureşti: 13 iunie; Lugoj: 15 iunie). Semnificaţia adunărilor populare: prezentarea programelor revoluţiei, cunoaştererea conducătorilor revoluţiei de către participanţii la adunări, depunerea juramântului de credinţă, caracterul plebiscitar al adunărilor populare;

- intervenţia domnitorului Mihail Sturdza (în Moldova) cu forţa militară determină continuarea acţiunilor prin mişcările sociale şi participarea unor revoluţionari moldoveni la acţiunile din Transilvania şi elaborarea sub influenţa programului de la Blaj a unui nou program, la Braşov;

- în Ţara Românească s-a format Comitetul revoluţionar, cu scopul organizării unei revolte armate; formarea şi preluarea puterii de către guvemul provizoriu care a urmărit promovarea/adoptarea unor reforme (desfiinţarea privilegiilor boiereşti, desfiinţarea cenzurii, înfiinţarea Comisiei de împroprietărire) şi înfiinţarea unor noi instituţii.

4. Programele revoluţiei:

- Moldova: Iaşi (27 martie 1848), Petiţia Proclamaţie (V. Alecsandri, Al.l. Cuza. Gr. Cuza);

- Transilvania: Blaj (3-5 mai 1848), Petiţia Naţională (Simion Bămuţiu);

- Revoluţionari moldoveni: Braşov (12 mai 1848), Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei (C. Negri, V. Alecsandri);

- Ţara Românească: Islaz (9 iunie 1848), Proclamaţie (I. Heliade-Rădulescu);

- Bucovina: Cernăuţi (20 mai 1848), Petiţia Ţării (Eudoxiu Hurmuzachi);

- (august 1848), Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova (M. Kogălniceanu).

Prevederi comune Programelor de la  1848

Aspecte naţionale:

- recunoaşterea naţiunii române având la bază principiul libertăţii, egalităţii şi fratemităţii (Blaj, Bucovina: Petiţia Ţării, şi Lugoj);

- unirea Moldovei cu Valahia („într-un singur stat neatârnat românesc” – Braşov; „cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional” – Cernăuţi, M. Kogălniceanu).

Aspecte sociale:

- eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor (fără despăgubire: Blaj şi Braşov; prin despăgubire: Islaz, Lugoj; „grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni” – Iaşi).

Modernizarea statului şi drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:

- desfiinţarea vechilor adunări şi înfiinţarea unor adunări (generale, naţionale) compuse din reprezentanţi ai tuturor stărilor (categoriilor sociale) (Iaşi, Blaj, Islaz, Bucovina – Petiţia Ţării);

- desfiinţarea vechilor gărzi şi înfiinţarea gărzilor naţionale în reprezentarea tuturor categoriilor sociale (Iaşi, Blaj, Islaz);

- reorganizarea învăţământului (învăţământ românesc în teritoriile unde nu era recunoscută naţiunea română): Iaşi, Blaj, Islaz, Cernăuţi – Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova);

- egalitatea politică, libertatea tiparului, libertatea persoanei, desfiinţarea cenzurii (Iaşi, Blaj, Islaz, Cernăuţi - Dorinţele Partidei Naţionale din Modova, Braşov, Cernăuţi – Petiţia Ţării).

Prevederi specifice:

- Iaşi: „Sfânta păzirea a Regulamentului Organic“ (aspect naţional – determinat de teama unei intervenţii armate a Rusiei);

- Blaj: „Naţiunea română răzimată pe principiul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, pretinde independenţa sa naţională“; recunoaşterea limbii române ca limbă oficială şi a religiei ortodoxe; respingea anexarea Transilvaniei la Ungaria (aspect naţional);

- Islaz: „Independenţa administrativă şi legislativă a Ţării Româneşti (…) şi neamestec al niciunei puteri din afară, în cele dinăuntru ale sale” (aspect naţional);

- domn responsabil, ales pe cinci ani, şi căutat în toate stările societăţii (regim republican);

- Braşov şi Cemăuţi – Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova: problema unirii Moldovei cu Valahia, posibil de luat în considerare datorită caracterului neoficial al celor două programe.

Cauze care au împiedicat înfăptuirea programelor revoluţionare în spaţiul românesc:

- în Transilvania, Dieta de la Cluj a votat anexarea Transilvaniei la Ungaria (18 mai l848);

- septembrie 1848: la a treia Adunare de la Blaj se votează o rezoluţie prin care se protestează împotriva „uniunii” Transilvaniei cu Ungaria;

- se trece la organizarea politico-administrativă şi militară a Transilvaniei: 15 prefecturi şi 15 legiuni, organe politico-administrative şi militare care trebuiau să constituie instituţiile autoguvemării naţionale;

- declanşarea războiului civil, în care au fost implicaţi şi românii, luptând alături de armatele austriece împotriva trupelor revoluţionare maghiare; revoluţionarii români nu s-au subordonat deplin politic şi militar armatei irnperiale;

- în martie 1849, noua Constituţie a Imperiului Habsburgic recunoştea autonomia Transilvaniei şi admitea existenţa naţională a românilor;

Urmări:

-guvemul maghiar a apelat la generalul polonez Iosif Bem ca să conducă armata maghiară; mare parte din Transilvania este cucerită, (mai puţin munţii Apuseni, zonă organizată de Avram Iancu); se declanşează represiunea împotriva românilor, prin organizarea tribunalelor de sânge”;

- în prima jumătate a anului 1849 se duc tratative româno-maghiare; tratativele purtate de Lajos Kossuth şi Nicolae Bălcescu se concretizează în Proiectul de pacificare de la Seghedin, prin care se recunoşteau unele drepturi pentru români: folosirea limbii române în administraţia comitatelor cu majoritate românească, independenţa bisericii ortodoxe.
Rămânea însă valabilă unirea (anexarea) Transilvaniei la Ungaria.

Înţelegerea şi colaborarea dintre cele două revoluţii, maghiară şi românească, s-a realizat prea târziu pentru că, la 13 august 1849, la Şiria (lângă Arad), armata maghiară a capitulat; înfrângerea revoluţiei maghiare s-a realizat în contextul intervenţiei forţelor militare ale Imperiului Habsburgic sprijinit de Imperiul Ţarist.

- în Ţara Românească, intervenţia străină (Imperiul Otoman şi Imperiul Tarist) are ca urmare înlocuirea guvernului provizoriu cu locotenenţa domnească (organ colectiv provizoriu cu rol politico-administrativ, care exercita atribuţiile conducătorului în condiţiile în care scaunul domnesc era vacant sau domnitorul nu se afla în ţară), din care făceau parte I. Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu şi Christian Tell; locotenenţa domnească este înlocuită cu un caimacam (locţiitor al domnitorului);

- Armata otomană a intrat în Bucuresti (13 septembrie 1848), punând capăt revoluţiei în Ţara Românească.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat de nota 10, Ed. Aula, 2010

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII) – ultima parte

Instituţii centrale în spaţiul românesc

Caracteristici:

- instituţiile românilor, inclusiv statul, sunt de origine română şi romano-bizantină, influenţate de modele slave;

- în Transilvania, unde statul şi instituţiile au ajuns să fie neromâneşti, s-a impus treptat modelul ungar de inspiraţie germană, fără a înlătura vechile structuri locale;

- în Ţara Românească şi Moldova regimul politic este monarhic, asemănător cu cel al monarhiei feudale, dar cu trăsături proprii, datorate specificului românesc.

DOMNIA

În Ţara Românească şi Moldova se afla, încă din secolul al XIV-lea, domnul, care îşi asuma şi titlul de mare-voievod:

- termenul “domn” provine din limba latină (” dominus” – titlu purtat de şefii statului roman în timpul Dominatului) şi desemnează stăpânul suprem al ţării şi supuşilor;

- sintagma mare voievod provine din slavonă şi înseamnă comandant militar;

- particula ,,I0” (prescurtare de la numele sacru “Ioannes”, înseamnă “cel ales de Dumnezeu”) a fost introdusă de biserică, prin ceremonia ungerii suveranului la urcarea pe tron;

- domnul era şi “singur stăpânitor”/”autocrator“, desemnand faptul că el era suveran, iar statul său era independent;

- se considera că puterea domnului venea de la Dumnezeu, fapt marcat în titlul oficial prin formula “din mila lui Dumnezeu“;

- însemnele puterii erau coroana, buzduganul şi sceptrul;

Succesiunea la tron se făcea pe baza principiului ereditar-electiv: domnul era ales dintre membrii celor două familii domnitoare (Basarabii -în Ţara Româneasca, Muşatinii – în Moldova) de către Adunarea Ţării, formată din categoriile sociale privilegiate (stările din Apus): boierii, clerul, curtenii.

Domnii se recunoşteau frecvent în secolele XIV-XVI ca vasali ai regilor Ungariei şi Poloniei, fără să fie afectat statutul de independenţă al ţărilor lor. După instaurarea suzeranităţii otomane, specifică la Sud şi Est de Carpaţi (secolul al XIV-lea), domnii aleşi de ţară trebuiau confirmaţi de către sultan; din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, sursa divină a puterii este completată cu una pământeană (împăratul sau sultanul), deşi domnii se considerau şi se declarau “unşii lui Dumnezeu“, dăruiţi cu autoritate “din mila lui Dumnezeu“.

În Transilvania, voievozii ţării nu sunt suverani, prin urmare nu sunt “domni”. Domni erau doar regii Ungariei, care îi numeau pe voievozii Transilvan şi îi considerau printre marii lor dregători.

Transilvania beneficia de 0 organizare autonomă în cadrul regatului; unii voievozi au format adevărate “dinastii voievodale” (familia Lackfi în secolul al XIV-lea, familia Csaki – în secolul al XV-lea). Voievozii işi numeau vicevoievozi, pe comiţii celor şapte comitate, pe castelani, pe notari. Apare sporadic în secolul al XIV-lea şi demnitatea de “duce al Transilvaniei”, deţinută de un membru al familiei regale;

Atribuţiile/prerogativele domnitorului:

În Tara Românească şi Moldova:

- executive: asigură ordinea internă, numeşte şi revocă dregătorii, acorda privilegii şi ranguri boiereşti;

- legislative: domnul este “lex animata” (“legea vie”) şi, în această calitate, emite acte normative (hrisoave, aşezăminte);

- judecătoreşti: este judecătorul suprem (cea mai înaltă instanţă de judecată), poate pronunţa pedeapsa cu moartea, are drept de graţiere;

- militare: este comandant suprem al armatei (mare voievod);

- financiare: fixeaza dările (impozitele), acordă imunitate (scutire de obligaţii faţă de domnie);

- de politică externă: reprezintă ţara în politica externă, încheie tratate, declară război şi hotărăşte încheierea păcii; are drept de legaţie (trimite şi primeşte soli);

- bisericeşti: nu intervine în dogmă şi nu este autoritate supremă în biserică; hotărăşte înfiinţarea de mitropolii, episcopii şi mănăstiri; numeşte şi revocă mitropoliţii şi episcopii; reglementează competenţa de judecată a bisericii.

În Transilvania, voievodul avea atribuţii administrative, judiciare şi militare şi exercita puterea în comitatele Solnocul Inferior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara şi Târnava.

Din 1541 (destrămarea Ungariei), se vor numi “principi” şi vor fi aleşi de Adunările ţării (numite şi “Diete”). Principele este confirmat de sultan (Transilvania avea acelaşi statut extern ca şi Ţările Române extracarpatice ).

SFATUL (CONSILlUL) DOMNESC

Membrii Sfatului domnesc erau marii boieri, mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, fiii domnului (10-15 în Ţara Românească, 20-30 în Moldova). Rolul Sfatului era acela de a aproba sau de a respinge principalele acte ale suveranului; influenţa în alcătuirea şi rolul Sfatului Domnesc era bizantină, prin filiera slavă, dar similară cu cele occidentale.

Dregătoriile erau, cu puţine excepţii, comune Moldovei şi Ţării Româneşti, şi nu aveau 0 specializare absolută în atribuţii: orice dregător putea îndeplini orice poruncă a domnului. Unii mari dregători (banul, logofătul, vornicul, vistierul, pârcălabul) aveau, mai ales, atribuţii de ordin public, iar alţii (postelnicul, paharnicul, stolnicul), mai mult personale, slujbe către domn şi suita sa.

Cei mai importanţi dregători erau:

- banul (iniţial al Severinului, apoi al Olteniei): era conducătorul administraţiei la vest de Olt; marele ban era denumit “domnul cel mic”;

-  vornicul era conducătorul curţii domneşti şi va ajunge să aibă cele mai importante atribuţii judecătoreşti, după domn;

- logofătul (cancelarul) era şeful cancelariei domneşti şi se ocupa cu redactarea deciziilor luate de domn şi de Sfat, sub formă de hrisoave sau porunci domneşti;

- vistierul avea ca atribut evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor ţării;

- spătarul comanda oastea călare şi purta spada domnului la ceremonii;

- pârcălabii erau comandanţi ai unor cetăţi şi ai regiunilor din jur;

 - postelnicul (şambelanul) se ocupa de camera domnitorului şi era sfătuitorul de taină al acestuia;

- paharnicul se ocupa de aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti;

- stolnicul avea în grijă masa voievodului.

La început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără dregătorii dar, cu timpul (în secolul al XV-lea), vor fi eliminaţi treptat, în favoarea dregătorilor domniei (mari boieri cu dregătorii). În secolul al XVI-lea, în contextul accentuării dependenţei faţă de Imperiul Otoman, Sfatul Domnesc era numit tot mai frecvent “Divan”.

În Transilvania, voievozii, nefiind suverani, nu aveau un sfat sau consilieri; cei mai puternici voievozi au încercat să-i imite pe regi sub acest aspect.

ADUNĂRILE DE STĂRI  (ADUNĂRILE ŢĂRII)

Simbolizau “ţara legală” şi îi reuneau pe trimişii grupurilor privilegiate; se dezvoltă în special în secolul al XIV-lea (Transilvania) şi secolul al XV-lea (la sud şi est de Carpaţi).

În Ţara Românească şi Moldova erau formate din boieri, clerul înalt şi curteni; se întruneau când luau decizii importante pentru ţară: alegerea domnilor, abdicarea lor, declaraţii de război, încheierea păcii, judecarea unor cauze de importanţă majoră, stabilirea obligaţiilor populaţiei faţă de stat şi trimiterea de solii foarte importante.

În Transilvania, adunările generale acţionau ca foruri de judecată, dar aveau şi atribute economice, administrative, reglementau raporturile dintre biserică şi nobilime cu privire la dijmele ecleziastice, vămi, combaterea răufăcătorilor. La ele participau nobilimea celor şapte comitate şi, probabil, categorii de oameni liberi (numite în documentele latine “congrationes” sau “universitas“); din secolul al XIV-lea se întruneau anual sau chiar bianual. Existau şi adunările lărgite, convocate din porunca regelui, la care participau toate stările: nobilimea, saşii, secuii, românii (exemple: 1291 şi 1355). Treptat, românii nu au mai fost convocaţi în aceste instanţe; crearea “uniunii frăţeşti” (1437) (numită, dupa anul 1500, “uniunea celor trei naţiuni“) fără participarea românilor, se va îndrepta, în special în epoca modernă, chiar împotriva românilor.

ARMATA ŞI SISTEMUL DE APĂRARE

Organizarea militară confirmă progresele centralizării: “oastea cea mică” – armata permanentă, formată din categoriile privilegiate, şi “oastea cea mare” – alcătuită din întreaga populaţie aptă de serviciul militar, în scopul apărării ţării, şi care se convoacă în caz de primejdie.

Din secolul al XV-lea, oştii domneşti i se putea adăuga un număr variabil de mercenari, motivat de extinderea, din secolul al XVI-lea, a armelor de foc, scumpe şi greu de mânuit, precum şi de necesitatea asigurării ordinii interne.

Un rol important în apărare îl aveau fortificaţiile, în special cetăţile cu  şanţ (Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Crăciuna – sistem de fortificaţii realizat de domnitorul Ştefan cel Mare) şi întărirea şi reconstruirea cetăţilor Giurgiu, Turnu, Târgşor, Târgovişte, din timpul domnitorilor Mircea cel Bătrân şi Vlad Tepeş.

Şi în Transilvania voievodul, deşi nu era autocrat, avea atribuţii militare importante: în oastea regală el comanda oştile strânse din cele şapte comitate transilvănene, alături de cetele propriilor vasali.

ADMINISTRAŢIA

Ţara Românească era împărţită în judeţe, iar Moldova în ţinuturi. Judeţele devin în secolul al XV-lea unităţi administrative ale organelor puterii centrale trimise în teritoriu; conducătorii judeţelor şi ţinuturilor erau reprezentanţii domniei, cu atribuţii administrative, judecătoreşti, executive şi fiscale (strângerea dărilor); în fruntea judeţelor se aflau judeţii (sudeţii), cu atribuţii similare celor ale pârcălabilor, iar la conducerea ţinuturilor erau pârcălabii (ţinuturile cu cetăţi) şi staroştii (ţinuturile de la marginea de nord – Cernăuţi, şi de sud – Putna).

În Transilvania erau mai multe tipuri de unităţi administrative, rezultat al suprapunerii modelului ungaro-german celui tradiţional, precum şi al colonizării unor populaţii străine.

Comitatele (în urma cuceririi de către Regatul Ungar) erau conduse de un comite, numit de voievodul ţării, şi de un vicecomite numit de comite (1111: primul comitat, Bihorul; 1164: comitatele Crasna şi Dăbâca;  1175: comitatele Cluj, Alba, Timiş;  secolul al XIII-lea: comitatele Arad, Zărand, Târnava).

Teritoriul secuiesc era împărţit în scaune (unităţi judiciar-dministrative), în fruntea cărora se afla un căpitan şi un jude (şapte scaune secuieşti – Odorhei, Ciuc, Mureş); teritoriul saşilor era împărţit tot în scaune (conduse de juzi): Sibiu, Sebeş, Cincu, Rupea, Sighişoara; au existat două districte ale saşilor – Braşovul şi Bistriţa; saşii din scaune s-au bucurat de statutul de libertate, pe când cei din afară au urmat calea aservirii sau a înnobilării; saşii au luptat pentru păstrarea şi întărirea autonomiei lor, precum şi pentru includerea tuturor în aceeaşi organizaţie teritorială şi politică, numită ” Universitatea saşilor”, consfinţită legal în secolul al XV-lea, de către regele Matei Corvin.

Românii au moştenit 0 organizare teritorială de origine romano-bizantină şi influenţă slavă, bazată pe ţări; numele de “districte ale românilor” devine frecvent utilizat peste aceste forme de organizare teritorială.

ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ

În Ţara Românească şi Moldova, judecătorul suprem era domnul, care judeca adesea în Sfatul Domnesc, unde işi impunea propria voinţă. Domnul putea să dea pedepsele capitale şi să rezolve litigiile grave între marii feudali; boierii aveau drept de judecată pe domeniile lor; ţăranii erau supuşi, ca şi orăşenii, judecăţii dregătorilor domneşti.

Biserica judeca, în special, cauze morale şi religioase. Din secolul al XVI-lea, pravilele se şi tipăresc în limba slavonă şi în cea română.

În Transilvania, sistemul juridic era şi mai complex, datorită suprapunerii stăpânirii maghiare asupra realităţilor vechi româneşti şi a colonizării saşilor şi aşezării secuilor. În comitate predomină justiţia seniorială; după scaunul de judecată al stăpânului urma scaunul comitatens (pentru litigiile dintre nobili); de la comitat se putea face apel la scaunul de judecată al voievodului sau al vicevoievodului; ultima instanţă putea fi cea regală.

Din secolul al XVI-lea, dupa formarea principatului, forul suprem de judecată era principele, care avea un dregător situat în fruntea justiţiei – palatinus/iudex curiae.

Dreptul scris a triumfat în secolul al XVI-lea, când Istvan Werboczy a elaborat codul de legi cunoscut sub numele de Tripartitum (1517).

BISERICA

Cea mai importantă instituţie pe plan spiritual în Evul Mediu, Biserica a menţinut unitatea spirituală a românilor. Biserica legitima toate instituţiile şi drepturile, inclusiv statele medievale şi pe suveranii lor. Istoricul Constantin C. Giurescu afirma: “suntem în această parte a Europei cei mai vechi creştini; creştinismul, ca şi graiul nostru, este de caracler latin”.

Spre sfârşitul mileniului I d.Hr., creştinismul popular românesc era un fenomen de masă; creştinarea nu a fost impusă de sus, ca în cazul tuturor vecinilor direcţi, ci s-a produs natural, treptat, iniţial prin misionari.

În Ţara Românească, mitropolia a fost creată din iniţiativa domnitorului Nicolae Alexandru (1359), cu sediul la Curtea de Argeş. În 1370, sub Vladislav Vlaicu, se constituie a doua mitropolie a ţării, la Severin; în 1403 se revine la 0 singură mitropolie a ţării. Mitropolia este recunoscută de Patriarhia din Constantinopol, care acorda Mitropolitului Ţării Româneşti titlul de “exarh al plaiurilor” (autoritate spirituală asupra ortodocşilor din Transilvania).

În Moldova, prima mitropolie ortodoxă a fost creată din iniţiativa lui Petru Muşat pe la 1387, dar recunoaşterea sa canonică s-a produs mai târziu (1401), din cauza unui conflict cu Patriarhia de la Constantinopol.

În Transilvania a predominat religia ortodoxă, religia populaţiei majoritare. Regalitatea maghiară a încercat să impună catolicismul. În 1366, Ludovic cel Mare, prin Diplomele regale, condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism. În ciuda persecuţiilor, Biserica Ortodoxă din Transilvania, Banat şi părţile vestice a supravieţuit şi chiar s-a dezvoltat; în secolele XII-XIII existau cele mai vechi biserici româneşti din piatră, de la: Strei, Densuş, Streisângeorgiu, Sântămărie-Orlea; protopopiat a existat în Scheii Braşovului, la biserica Sf. Nicolae – mare centru de cultură a românilor. Biserica ortodoxă din Transilvania a fost susţinută de domnii Ţărilor Române: domnitorii au ctitorit biserici şi au făcut donaţii generoase acestora.

Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel dintâi sfetnic al domnului, membru de drept al Sfatului, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. Acesta participa la alegerea domnitorului şi îi conferea autoritate sacră prin încoronare şi ungere cu mir. EI veghea la buna funcţionare a cultului şi consacra episcopii numiţi de domn. Era ales de episcopi şi marii boieri ai ţării şi era confirmat de domn.

Biserica s-a bucurat de atenţia şi protecţia domniei, confirmată de înălţarea de lăcaşuri înzestrate cu moşii, cu cărţi şi obiecte de cult. Ctitorii domneşti: Cozia, Argeş (în Ţara Românească), Voroneţ, Putna, Suceviţa (în Moldova).

Prima parte AICI

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII) – partea a doua

Constituirea statelor medievale româneşti

Statele medievale romanesti

Factorii interni care au favorizat formarea statelor medievale sunt:

-viata economică prosperă;

-creşterea demografică semnificativă;

-dezvoltarea drumurilor comerciale (de la Nord la Sud -“Drumul moldovenesc“; de la Vest la Est – lega Europa centrală de Marea Neagră);

-se accentuează diferenţierea socială (Diploma cavalerilor ioaniţi menţionează existenţa a “maiores terrae” – “mai marii pamântului“, şi “rustier” -ţăranii de mai târziu)

Factori externi, cu rol în crearea statelor medievale:

-incursiunile/invaziile cumanilor şi tătarilor (1241-1242) opresc expansiunea Ungariei la sud şi est de Carpati;

-Ungaria şi Polonia vizau eliminarea Hoardei de Aur (de la nord de Marea Neagră);

-criza dinastică din Ungaria, prin stingerea dinastiei Arpadienilor.

Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din Peninsula Balcanică. Amenintaţi de Imperiul Bizantin (de dinastia Anghelos), vlahii din Balcani s-au răsculat sub conducerea lui Petre şi Asan, în anul 1185 . Victoria obţinută de vlahi a însemnat şi formarea statului vlaho-bulgar, creat şi recunoscut în timpul lui Ioniţă cel Frumos (1197-1207), de către Papa Inocenţiu al III-lea, ca “rege al vlahilor şi bulgarilor“. În timpul lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins apogeul puterii sale, a rupt legătura cu papalitatea şi a revenit la confesiunea ortodoxă, restabilind legătura cu Patriarhia de la Constantinopol; elementul bulgar devine predominant.

Formarea Voievodatului Transilvaniei

Voievodatul Transilvaniei

Un rol important în formarea celui dintâi stat medieval – Voievodatul Transilvaniei – îl reprezintă:

-existenţa autonomiilor locale;

-atacurile ungurilor spre est şi cucerirea Transilvaniei, care se încheie în secolul al XIII-lea (în anul 1222, ungurii sunt atestaţi documentar la limita răsăriteană, pe linia Carpaţilor).

În jurul anului 1000, regele Ungariei se creştinează sub numele de Ştefan şi, sub pretextul răspândirii creştinismului catolic, va acţiona în vederea cuceririi teritoriului intracarpatic. După anul 1100, regalitatea ungară va încerca să impună treptat modelele de organizare politico-administrative, religioase şi social-economice de tip apusean.

În plan politic, la 1111 sunt atestaţi Mercurius, ,,princeps Ultrasilvanus“,şi Simion, catolic, în calitate de “episcopus Ultrasilvanus“.

Forma de organizare care se va impune este forma de organizare românească -voievodatul. La 1176 documentele îl menţionează pe “voievodul Leustachius“, vasal al regelui Ungariei.

Menţinerea vechii denumiri autohtone are, pe de 0 parte, semnificaţia existenţei populaţiei româneşti, iar pe de altă parte, subliniază rezistenţa localnicilor la modelul impus anterior de cuceritori, principatul. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, voievozii Roland Borş şi Ladislau Kan îşi asumă prerogative sporite. Din punct de vedere administrativ, regalitatea maghiară a încercat să impună comitatul (unitate administrativ-teritorială în Europa medievală apuseană, în Ungaria şi Transilvania, condusă de un comite, stăpânind un domeniu sau un complex de domenii, şi în care staţiona 0 garnizoană militară). Primul comitat organizat a fost cel al Bihorului, atestat documentar la 1111. Au urmat apoi comitatele Dăbâca, Crasna, Cluj, Alba, Sătmar şi Arad.

În celelalte zone din Transilvania se păstrează vechile forme de organizare administrativă - districtele: Ţara Făgăraşului, Ţara Rodnei, Ţara Oaşului, Ţara Amlaşului. Acestea cuprindeau vechile cnezate sau părţi ale voievodatelor şi erau conduse de voievozi, cneji sau juzi, care aplicau principiile “obiceiului pământului”‘.

Unitatea teritorial-administrativă a saşilor şi a secuilor purta denumirea de scaun şi era de inspiraţie districtual românească (exemplu: Mediaş, Sighişoara, Rupea, Nocrich/Odorhei, Trei Scaune, Gurghiu).

Saşii, colonişti de origine germană din secolele XII-XIII, au fost aduşi de regele Ungariei, Andrei al II-lea, şi colonizaţi în zone locuite majoritar de români (Ţara Bârsei, zona Bistriţei). Ei au avut, în primul rând, un rol economic şi au fost dăruiţi cu 0 serie de privilegii (dreptul de a constitui cetăţi de lemn şi de a face comerţ), largă autonomie şi dependenţa exclusivă de regele maghiar, aşa cum reiese din Bula de aur a saşilor de la 1224. Cele mai importante oraşe, până la marea invazie tătară (1241-1242), au fost Braşov, Cluj , Bistriţa şi centrele episcopale Alba-Iulia şi Oradea.

În secolul al XIII-lea, cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară a fost încheiată odata cu colonizarea cavalerilor teutoni (1211-1225).

Motivele prezenţei saşilor au fost multiple: militare (respingerea atacurilor migratorilor), religioase (atragerea la catolicism a autohtonilor) şi politice (consolidarea puterii regalităţii maghiare în acest spaţiu geografie ).

Secuii, a căror origine este controversată, au reprezentat avangarda armatei ungare în timpul cuceririi Transilvaniei. De aceea, au fost întâlniţi iniţial în Bihor (secolul al XI-lea), apoi pe Târnave (secolul al XII-lea) şi, abia la începutul secolului al XIII-lea, în zona de Est (unde se află şi astăzi). Atribuţiile secuilor în zona intracarpatică erau esenţialmente militare.

Se poate considera că voievodatul Transilvaniei a fost primul stat medieval romanesc. Cuceritorii maghiari nu au putut să-şi impună stăpânirea asupra unei populaţii majoritar româneşti, astfel că au fost nevoiţi să accepte 0 largă autonomie şi largi privilegii.

Formarea statului medieval Ţara Românească

Batalia de la Posada 1330

La începutul secolului al XIII-lea, regatul Ungariei încearcă să-şi extindă stăpânirea la sud şi est de Carpaţi, sub masca cruciadei împotriva schismaticilor ortodoxi.

La începutul secolului al XIV-lea, criza politică se agravează în cadrul regatului ungar. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea, încearcă să evite destrămarea regatului. În anul 1291, regele se afla în Transilvania cu scopul de a-l aduce la ascultare pe voievodul local; regele consolidează privilegiile maghiarilor, secuilor şi saşilor şi anihilează autonomia românească din Ţara Făgăraşului . Potrivit tradiţiei istorice care a circulat până în secolul al XVII-lea, evenimentele din Făgăraş l-au determinat pe voievodul Radu Negru să treacă Carpaţii şi să se instaleze la Câmpulung, sediul unei comunităţi catolice formate din saşi şi unguri. Descălecatul (termen utilizat de cronicari pentru întemeierea statelor medievale) la Câmpulung este urmat de treptata unire a formaţiunilor politice existente în jurul “descălecătorului”.

Cum trebuie înţeles “descălecatul” de la Câmpulung? Considerăm că realitatea istorică confirmă 0 contribuţie demografică şi, posibil, instituţională, pe care locuitorii din spaţiul intracarpatic, în special cei din Ţara Făgăraşului, 0 au la formarea statului medieval Ţara Românească.

Perioadei de criza politică din regatul Ungariei i se pune capăt prin venirea la tron a lui Carol Robert, din dinastia franceza de Anjou, preocupat în primii ani de domnie de refacerea unităţii regatului.

Documentele înregistrează la sud de Carpaţi un stat putemic, al cărui conducător, Basarab I, poartă numele de “mare voievod”. Basarab I (1310-1352) se dovedeşte un priceput conducător militar, dar şi un bun diplomat.

În anul 1324, Carol Robert îl recunoaşte pe acesta ca “voievodul nostru transalpin”. Dar existenţa unui stat putemic şi a unui conducător pe măsură reprezentau 0 piedică în calea tendinţelor hegemonice ale regatului maghiar şi, în special, în calea celor pentru stăpânirea Banatului de Severin. După restabilirea autorităţii în Transilvania, regele Ungariei consideră necesară extinderea autorităţii la sud de Carpaţi. Campania din toamna anului 1330, organizată de regalitatea maghiară, este soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert la Posada (localizată în Ţara Loviştei).

Victoria asigură independenţa politică a Ungro-Vlahiei (Vlahia de lângă Ungaria); izvorul istoric care prezintă acest conflict militar este Cronica pictată de la Viena, care narează despre locul îngust al desfăşurării luptei, despre pierderile suferite de nobilimea maghiară, despre oştirea lui Basarab, aflată pe înălţimi, aruncând cu bolovani şi trăgând cu săgeţile spre oastea duşmană.

În vremea regelui Ludovic de Anjou (1342-1382), Ungaria şi Ţara Românească acţionează împreună împotriva dominaţiei tătare de la gurile Dunării şi de la est de Carpaţi. Un rol important îl are şi urmaşul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364) care, din 1359, îşi ia titlul de “domn autocrat” (de sine stătător) şi întemeiază Mitropolia Ungro-Vlahiei, cu sediul la Curtea de Argeş (sub autoritatea directă a Patriarhiei Constantinopolului). Fiul său, Vladislav I (Vlaicu-Vodă), (1364-1376) reuşeşte să depăşească cu pricepere conflictele politice, religioase şi militare cu regele Ludovic I: respinge un prin atac otoman la Dunarea de Jos şi organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului. Vladislav I îşi ia titlul ,,I0, Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”.

Aşadar, se reconfirmă statutul de sine stătător al Ţării Româneşti.

Formarea statului medieval Moldova

Bogdan I

Între anii 1345-1354, regele Ungariei, Ludovic I, organizează mai multe expediţii împotriva tătarilor, care aveau ca scop controlul asupra drumului comercial ce lega Marea Baltică şi oraşele-porturi de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, drum aflat sub controlul Hoardei de Aur.

În acest context, are loc prima etapă a întemeierii Moldoveidescălecatul lui Dragoş. Fruntaş al românilor maramureşeni, Dragoş trece munţii însoţit de cetele sale şi este numit de regele maghiar, Ludovic I, conducătorul mărcii (unitate politico-administrativă şi militară, înfiinţată în nord-vestul Moldovei, cu scopul de a apăra zona respectivă), cu sediul la Baia.

Statutul Moldovei aflate sub conducerea lui Dragoş şi a urmaşilor săi, Sas şi Balc, este unul de dependenţă faţă de regele Ungariei. Acest statut este de neacceptat de către localnici, care se răscoală în 1359, ajutaţi de voievodul maramureşan Bogdan din Cuhea. Nemulţumit de restrângerea autonomiei Maramureşului de către Ludovic I, Bogdan trece la est de Carpaţi împreună cu însoţitorii săi.

Descălecatul lui Bogdan (a doua etapă) este urmat de înlăturarea lui Balc şi de unificarea formaţiunilor politice din nordul şi centrul Moldovei.

În timpul lui Bogdan (1359-1365) sunt respinse încercările de hegemonie la est de munţi, astfel că regele Ungariei, Ludovic I, este nevoit să recunoască independenţa statului medieval românesc Moldova, cu capitala la Baia.

Dacă statutul de independenţă al Ţării Româneşti se obţinea în urma conflictului militar din 1330, cel pentru Moldova este recunoscut pe cale diplomatică, dat fiind faptul că însuşi regele Ludovic I era implicat în conflictul militar cu otomanii.

Laţcu, fiul lui Bogdan, este succesorul său în perioada 1365-1375; intră în legătură cu papalitatea, cu scopul de a contracara tendinţele lui Ludovic I; va accepta constituirea unei episcopii catolice la Siret, în 1370. Laţcu va fi recunoscut ca duce al Moldovei.

Petru Muşat (1376-139 1) organizează ţara din punct de vedere statal şi se afirmă în plan internaţional. În 1387 sunt puse bazele mitropoliei Moldovei, cu sediul la Suceava, care va fi recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol abia în anul 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.

Roman I (1391-1394) va elibera teritoriul sud-estic până la Nistru şi marea Neagră de sub dominaţia tătară şi se va intitula în 1393 drept “voievod şi domn singur stăpânitor al Ţării Moldovei, de la munte până la Mare”.

Noul stat Moldova, al cărui proces de formare se încheie în timpul lui Roman I, este recunoscut şi în Europa vremii.

Formarea statului medieval Dobrogea

Monumentul lui Dobrotici

În anul 1230 este menţionată ,,Ţara Cavarnei” (teritoriul dintre Varna şi Caliacra), structură politică locală, nucleul pentru formarea statului Dobrogea, condus de Balica şi Dobrotiţă.

Dobrotiţă (Dobrotici, 1354-1386) este recunoscut iniţial ca strateg şi apoi ca despot de către Imperiul Bizantin; unifică formaţiunile politice dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Dobrogea este inclusă în statul condus de Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti, după înfrângerea oştilor otomane (Ţară Românească în timpul domnitorului menţionat se întindea de la “Marea cea Mare” la Severin).

Ultima parte AICI

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII) – prima parte

Context intern. Autonomiile existente în secolele IX-XIII erau în pericol de a fi anihilate de către ungurii instalaţi în Panonia şi de către Imperiul Bizantin.

Perioadei secolelor VIII-IX îi este caracteristică convieţuirea româno-slavă, în cadrul unor formaţiuni politice timpurii.

În spaţiul carpato-danubiano-pontic predominau structurile teritoriale tradiţionale: obştile săteşti (forme de organizare socială specifice societăţii feudale, caracterizate prin munca în comun şi îmbinarea proprietăţii private cu cea comună, prin autoconducere şi apărare şi strânse legături economice între membri); în spaţiul românesc, obştea sătească a fost principala formă de organizare socială în perioada formării limbii române şi a poporului român; în interiorul acesteia s-au format categoriile sociale fundamentale ale societăţii feudale. Obştile săteşti/teritoriale se grupează în uniuni săteşti (N. Iorga -“romanii populare”).

Formele tradiţionale de organizare politică românească predominante în secolele IX-XIII erau cnezatul (formaţiune politică care include două sau mai multe sate, de obicei pe valea unui râu şi aflat sub autoritatea unui cneaz) şi voievodatul (formaţiune politică alcătuită din două sau mai multe cnezate, condusă de un voievod, al cărui atribut special era cel militar).

Contextul extern este reprezentat de raportul cu ungurii, ale căror atacuri spre Vest au fost oprite în 955 de către Otto I. Acţiunile lor se vor îndrepta spre Est, iar cucerirea Transilvaniei se încheie în secolul al XIII-lea.

Tipuri de autonomii româneşti

Spaţiul intracarpatic. Izvorul istoric Anonymus, Gesta Hungarorum, face menţiunea, pentru secolul al IX-lea, a următoarelor formaţiuni politice:

- ducatul/voievodatul lui Menumorut (în Crişana); centrul situat la Biharea (Bihor);

 – ducatul/voievodatul lui Glad (în Banat); centre întărite la Cuvin şi Orşova;

- ducatul lui Gelu (Transilvania propriu-zisă); centre întărite la Dăbâca şi Moldoveneşti, “Gelu quidam Blacus” (“Gelu zis Românul”), având ca supuşi pe români şi slavi (“Blahii et sclavii”), care trăiesc în “ţara de dincolo de păduri”, având un pământ fertil, sare şi aur.

Continuitatea în formaţiunea lui Gelu prin Gyla (refuza creştinarea în rit catolic) şi cea a lui Glad prin Ahtum (care vămuieşte sarea regalităţii maghiare, care coboara pe Mureş; învins de maghiari, teritoriul său este ocupat) este afirmată de izvorul Viata Sfântului Gerard, pentru secolul al XI-lea.

În spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre, izvorul istoric Diploma cavalerilor ioaniţi (1247), acordată de regele Ungariei, Bela al IV-lea, preceptorului ordinului ioanit Rembald, şi Actul papal din 1227 atestă existenţa următoarelor formaţiuni politice:

-2 cnezate în dreapta Oltului:

      – al lui Farcaş, în nord, spre Vâlcea

      – al lui Ioan, în sud, fostul judeţ Romanaţi

-2 voievodate:

      -al lui Litovoi, în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului (peste munţi, în Transilvania)

      -al lui Seneslau, în nordul Munteniei şi Ţara Severinului, până la Olt (în 1230 devine Banatul de Severin)

Formaţiunile politice, cu excepţia voievodatelor, erau dăruite de regele Ungariei cavalerilor ioaniţi, alăturându-se şi Cumania (organizarea unei episeopii cu sediul la Civitas Milcoviae).

În spaţiul de la est de Carpaţi sunt atestate în izvorul istoric Cronica lui Nestor (sau Cronica de la Kiev/ Povestea vremurilor care au trecut) formaţiuni politice denumite de izvoarele istorice externe ca “ţări”, locuite de “vlahi”.

În jurul anului 1000, tradiţia localizează Ţara Sipeniţiului” care, împreună cu structura politico-administrativă “Codrii Cosminului“, grupează aşezările întărite din secolele IX-XI din jurul oraşului Cernauti; “Codrii Herţei“‘, cu centrul la Fundul Herţei, fortificaţie de pamânt cu valuri şi palisade; “câmpuri” (“Câmpul lui Dragoş”); “cobâle” (Neamt, Bacău, Vaslui); “ocoale” (Câmpulung, Vrancea).

În spaţiul dintre Dunare şi Marea Neagră, izvoarele epigrafice şi cele scrise menţionează următoarele formaţiuni politice:

- jupanatele: Jupan Dimitrie (atestat de inscripţia de la Mircea Vodă, din judeţul Constanţa, la 943) şi Jupan Gheorghe (atestat de inscripţia de la Basarabi-Murfatlar, secolul al X-lea)

- Thema Paristrion (circumscripţie administrativ-teritorială militară în Imperiul Bizantin, cu conducerea aparţinând unui strateg cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare, numit de împărat, 971-1204)

Alte formaţiuni politice locale sunt atestate de Anna Comnena, în Alexiada, şi figurează ca fiind conduse de Tatos, Seslav şi Satza (pentru secolele XI-XIII).

Partea a doua AICI

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Constituţiile din România

Constituţia reprezintă un act juridic şi politic fundamental al unei ţări. Prin constituţie se reglementează relaţiile referitoare la forma de guvernământ, structurile şi atribuţiile puterilor în stat şi se formulează drepturile fundamentale ale cetăţenilor.

Constituţia din 1866

Prima constituţie românească a fost elaborată în anul 1866, în timpul domniei lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen (domn între anii 1866-1881; rege între anii 1881 -1914) şi a avut ca model textul actului fundamental din Belgia, considerat la acea dată cel mai democratic la nivel european.

Structurată pe titluri, secţiuni, capitole şi articole, Constituţia înscrie următoarele principii de bază: suvernanitatea naţională, separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă.

De menţionat faptul că, deşi România era sub suzeranitatea imperiului Otoman, Constituţia nu făcea nicio referire la acest aspect juridic internaţional, de dependenţă faţă de Poartă.

Constituţia prevedea că “Principatele unite formează un singur stat cu numele de România” şi că teritoriul statului era inalienabil (nu putea fi instrăinat) şi indivizibil (nu putea fi împărţit).

Cele trei puteri publiceexecutivă, legislativă şi judecătorească -, se specifica în Constituţie, “emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune”.

Puterea executivă o exercita domnitorul şi guvernul, având la bază principiul monarhiei ereditare, pe linie masculină şi prin ordinul de primogenitură (primul născut în familie).

Constituţia acorda largi prerogative domnitorului: dreptul de a numi şi revoca miniştrii şi înalţii funcţionari publici; conducător suprem al armatei; sancţionează (aprobarea unei legi de către şeful statului pentru a dobândi un caracter executiv) şi promulgă legile (a oferi un caracter executoriu unei legi), acordă amnistie (iertarea pedepsei şi înlăturarea răspunderii penale) şi graţiere (scutirea totală sau parţială de executarea pedepsei, menţinând însă condamnarea), are drept de veto absolut (drept de a se opune adoptării unei propuneri sau hotărâri), poate să dizolve Parlamentul (cu condiţia să organizeze alegeri într-un interval de maximum o lună), conferă decoraţii şi grade militare; semnează convenţii comerciale vamale şi altele asemenea …

Puterea legislativă este colectivă, formată din domn şi Parlament (numit Reprezentanţa Naţională). Sistemul parlamentar este bicameral (Adunarea Deputaţilor şi Senat) şi, datorită votului cenzitar (dreptul de vot este acordat cetăţenilor în funcţie de averea, veniturile, capitalul bancar sau industrial de care dispun) se împarte în colegii (Adunarea Deputaţilor avea, iniţial, 4 colegii, ulterior 3, iar Senatul -2 colegii). Parlamentul votează legile şi are drept de interpelare parlamentară (procedura parlamentară prin care deputaţii pot să ceară explicaţii unui membru al guvernului sau întregului guvern); Adunarea Deputaţilor are şi un atribut special: discută şi votează bugetul de stat (aspect nou faţă de actele cu valoare constituţională anterioare).

Puterea judecătorească se exercita de către Curţi de Judecăţi şi Tribunale; instanţa supremă este Înalta Curte de Casaţie; hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în virtutea legii şi se exercită în numele domnului.

Principiul responsabilităţii ministeriale atesta că legile semnate de domn sunt contrasemnate de miniştrii (de resort), fiind singurii răspunzători.

Principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti înscrie: libertatea conştiinţei, cuvântului, presei, de asociere şi întrunire; inviolabilitatea domiciliului; libertatea individuală vizează prezumţia de nevinovăţie; articolul 7 acorda cetăţenie română (“Împământenire”) doar creştinilor, iar proprietatea privată este considerată sacră şi inviolabilă (exproprierea se făcea în situaţii excepţionale de interes public, cu acordul domnitorului şi cu dreaptă despăgubire); dreptul la educaţie (Învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit).

Concluzie: Constituţia din 1866, prin prevederile şi principiile care stau la baza ei, poate fi considerată una dintre cele mai liberale din epocă.

Constituţia din 1923

Adoptată în urma desăvârşirii unităţii statale naţionale din 1918 (formarea României Mari) şi a modificărilor politice (1881 – România devine regat; 1877 – proclamarea independenţei de stat a României), considerată una dintre cele mai democratice din Europa perioadei interbelice, Constituţia din 1923 este structurată asemeni celei din 1866 (titluri, secţiuni, capitole şi articole); sunt menţinute o parte din articolele Constituţiei din 1866, altele dispar şi apar articole noi, care reflectă schimbările petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

România era stat naţional unitar român, ceea ce confirma unirea provinciilor româneşti – Basarabia, Bucovina şi Transilvania – cu România, din anul 1918.

România era regat iar regele, împreună cu guvernul, reprezenta puterea executivă. Prin Constituţia din 1923, în cazul minoratului regelui se instituia o Regenţă alcătuită din trei persoane, stabilite de rege în timpul vieţii, şi nu prin testament; pe durata acesteia nu se putea aduce nicio modificare Constituţiei.

În ceea ce priveşte puterea legislativă, se desfiinţează colegiile din Adunarea Deputaţior şi Senat, datorită legii electorale din 1918, pe baza căreia votul este universal, direct, egal, secret pentru bărbaţi, începând cu vârsta de 21 de ani (excepţie făcând femeile, magistraţii şi militarii).

Se prevedea, de asemenea, înfiinţarea unui Consiliu Legislativ, care avea menirea de a ajuta în mod consultativ, nu deliberativ, la elaborarea şi coordonarea legilor.

Pe baza Constituţiei din 1923 se acorda dreptul de cetăţenie indiferent de religie, limbă şi etnie; proprietatea privată este garantată; învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit în mediul urban şi rural; zăcămintele subsolului (cu excepţia petrolului) intră în proprietatea statului.

Celelalte prevederi, principii, drepturi şi libertăţi rămân neschimbate.

Concluzie: legile fundamentale din 1866 şi 1923 au asigurat funcţionarea unui regim democratic în România.

Constituţia din 1938

Adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile parlamentare, niciun partid politic nu a obţinut 40% din voturi pentru a primi “prima electorală”, Constituţia din 1938 este Constituţia în timpul regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi se bazează pe o concepţie autoritară. Constituţia nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă.

Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine diferenţe esenţiale faţă de constituţiile anterioare.

Regele este capul statului; puterea legislativă se exercita de către Rege prin Reprezentanţa Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.

Constituţia prevede două atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana regelui este inviolabilă; miniştrii lui sunt răspunzători – actele de stat ale Regelui vor fi contrasemnate de un ministru care, prin aceasta, devine răspunzător de ele.

Constituţia declara responsabili pe miniştrii care au contrasemnat actul şi, prin aceasta, îşi angajează responsabilitatea lor proprie .

În Constituţia din 1938 prerogativele şefului statului sunt deosebit de mari (regele are atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti); Regele avea drept de veto absolut, întrucât putea refuza sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice refuzul sancţionării acesteia; putea dizolva Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-un anumit termen; se consacra dreptul şefului statului de a legifera prin decrete-legi; hotărârile judecătoreşti se execută în numele Regelui.

Titlul II din Constituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile omului, este împărţit în două capitole: “Despre datoriile românilor” şi “Despre drepturile românilor“. Prioritatea datoriilor faţă de drepturi demonstrează însuşi spiritul constituţiei.

În constituţiile anterioare, românii aveau numai două datorii: de a urma cursurile şcolii primare şi de a îndeplini serviciul militar.

În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprima articolul care viza organizarea în judeţe şi este înlocuit cu articolul prin care ţara este împărţită mai întâi în rezidenţe regale, apoi în ţinuturi.

Concluzie: exerciţiul puterilor constituţionale trece în mâinile Regelui, căruia îi este atribuit chiar şi monopolul revizuirii Constituţiei.

Constituţia din 1948

Adoptată în urma abdicării forţate a regelui Mihai  (30 decembrie 1947) şi a proclamării Republicii Populare Române, o “democraţie populară” impusă, Constitutia din 1948 evidenţiază instituţionalizarea comunismului prin transformarea treptată a societăţii româneşti după modelul stalinist.

Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, Constituţia din 1948 a avut un caracter provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, şi a reprezentat instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.

Constituţia prevedea: mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni proprietatea statului când interesul general o cere; comerţul intern şi extern trece sub controlul statului; planificarea economiei naţionale.

În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat este Marea Adunare Naţională (M.A.N.), organul legislativ. Prezidiul M.A.N. este răspunzător faţă de M.A.N. Guvernul este organul executiv şi administrativ şi dă seama în faţa M.A.N. şi a Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni.

Instanţele judecătoreşti sunt Curtea Supremă, tribunalele şi judecătoriile populare; se suprimă inamovibilitatea (calitate a unui demnitar de a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.

Constitutia putea fi oridcând modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din deputaţi, de către Marea Adunare Naţională.

Consecinţe: se naţionalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport; au fost naţionalizate o mare parte a clădirilor şi locuinţelor; se face o nouă reformă monetară (sunt confiscate ultimele rezerve în numerar) şi se hotărăşte trasformarea socialistă a agriculturii.

Constituţia din 1952

Constituţia din 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române faţă de Uniunea Sovietică.

Prin capitolul introductiv, Constituţia pune la baza existenţei statului român dependenţa faţă de Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S. constituie ” baza politicii noastre externe”.

Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al României este regimul democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce muncesc. Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.

Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri. Justiţia este realizată de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi de către tribunalele judecătoreşti, înfiinţate prin lege.

Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională (M.A.N .), aleasă pe o perioadă de 4 ani. M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.

Titlul “Drepturile şi datoriile fundamentale aie cetăţenilor” subliniază preponderenţa statului asupra cetăţeanului şi accentuează mai mult datoriile decât drepturile.

Dreptul la muncă şi învăţătură, dreptul de supravieţuire (odihnă, pensie) erau mai mult datorii. Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate), libertatea demonstraţiilor de masă se exercita “în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului democraţiei populare”.

“Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor în stat”; dreptul de asociere era subordonat înregimentării sub conducerea P.M.R.

În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată despre proprietatea socialistă şi de “rolul conducător al partidului”.

Constituţia din 1965

România este republică socialistă, teritoriul fiind “inalienabil şi indivizibil “.

Constituţia Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului Comunist Român, în întreaga viaţă a societăţii.

Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, singurul organ legiuitor.

În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar atribuţiile deţinute până atunci de Consiliul de Stat reveneau şefului statului.

Constituţia din 1991

(revizuită în 2003, prin referendum)

Constituţia a fost elaborată în contextul evenimentelor din 1989 – prăbuşirea regimului comunist în România şi revenirea la un regim democratic. Noua Constituţie îmbina tradiţia democratică cu noile principii constituţionale europene.

România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil; forma de guvernământ este republica semiprezidenţială; suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.

Constituţia are la bază principiul separării puterilor în stat, a sistemului parlamentar bicameral şi a drepturilor şi libertăţilor democratice.

Puterea executivă este reprezentată de Preşedintele României (veghează la respectarea Constituţiei) şi de guvem (asigură realizarea politicii interne şi exteme şi conducerea generală a administraţiei publice).

Puterea legislativă o exercită Parlamentul bicameral, organ reprezentativ şi singura autoritate legiuitoare; legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare preşedintelui României.

Puterea judecătorească o reprezintă instanţele judecătoreşti – Curtea Supremă de Justiţie.

Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea individuală, de exprimare, dreptul la învăţătură, dreptul de vot (de la 18 ani), dreptul de a fi ales; proprietatea este ocrotită (drept modificat în 2003, când proprietatea devine garantată), dreptul de a fi ales în Parlamentul European, dreptul la libera circulaţie în ţară şi străinătate; interzicerea pedepsei cu moartea şi a torturii, libertatea de asociere şi de întrunire.

Constituţia din 1991, revizuită în 2003, îmbină tradiţia democratică din spaţiul românesc cu principiile constituţionale europene.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Secolul XX între democraţie şi totalitarism

Ideologii şi practici politice în România şi în Europa

Aparenta victorie a democraţiei. Sfârşitul marii conflagraţii mondiale (1918) consfinţea nu numai victoria Angliei, Franţei şi Statelor Unite, ci şi 0 victorie a democraţiei. Imperiile multinaţionale, bazate pe regimuri autoritare, s-au destrămat şi locul lor a fost luat de state naţionale, care vor opta pentru sisteme politice republicane sau monarhii constituţionale. Schimbarea hărţii politice, precum şi noile raporturi de forţă central şi est-europene aveau să fie confirmate prin tratatele de pace de la Paris (1919-1920).

Europa ieşise, însă, zdruncinată din război. Atât învingătorii, cât şi învinşii, se confruntau cu grave probleme economice, sociale şi financiare. Războiul produsese pierderi umane şi materiale uriaşe: zonele care fuseseră teatre de război erau devastate; muncitorii calificaţi pieriseră pe front în bună parte; femeile care i-au înlocuit în fabrici şi uzine manifestau 0 tendinţă de emancipare, ce se va accentua în timp prin dezvoltarea mişcării feministe; efortul prelungit de război a forţat statele participante la cheltuieli care le depăşeau posibilităţile. În felul acesta, raporturile economice dintre S.U.A. şi marile puteri europene se vor modifica. Anglia şi Franţa au devenit datoare Americii, iar pieţele lor de pe alte continente vor fi pierdute în favoarea S.U.A. şi a Japoniei.

Statele Unite, ieşite mai putemice din război, s-au implicat economic în Europa, chiar dacă republicanii reveniţi la putere au adoptat 0 politică izolaţionistă. Între 1920-1933, cei trei preşedinţi republicani (Harding, Coolidge şi Hoover) au limitat intervenţia statului în economie, lăsând-o în seama oamenilor de afaceri. Sufragiul universal devine o realitate prin extinderea dreptului la vot şi pentru femei (1920).

În Franţa şi Anglia democraţia parlamentară şi-a urmat cursul, neîntrerupt de război. Apariţia Partidului Laburist face ca scena politică britanică să funcţioneze câţiva ani cu trei partide; femeilor li se acordă dreptul de vot (1918); refacerea economică s-a datorat unei remarcabile stabilităţi politice şi intervenţiei statului în economie. În ceea ce-i priveşte pe francezi, existenţa unui număr mare de partide politice a indus un anume grad de instabilitate. Formarea unor coaliţii (Blocul National şi Uniunea Naţională) aveau ca scop principal blocarea accesului la putere al extremelor politice apărute imediat după încheierea războiului.

Italia părea de neguvernat, democraţia liberală fiind în criză. Opinia publică era foarte decepţionată de rezultatul războiului, de gravitatea problemelor economice şi sociale, precum şi de instabilitatea ministerială (4 guveme în 3 ani, 1919-1922).

În Germania, după tulburările revoluţionare care l-au silit pe Wilhelm al II-lea să abdice şi să părăsească ţara, este proclamată republica parlamentară, numită Republica de la Weimar (1919). A fost desfiinţată autoritatea prinţilor, au fost acordate drepturi şi libertăţi democratice cetăţenilor şi a fost introdus votul universal. Ţara se stabilizează sub conducerea unei majorităţi conservatoare şi a mareşaului Hindenburg, ales preşedinte (1925).

România, unificată din punct de vedere teritorial (1918), se înscrie pe aceeaşi linie evolutivă: acordarea votului universal (1918), rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea ţăranilor (1921), precum şi înfiinţarea partidelor ce aparţin minorităţilor au impulsionat viaţa politică, contribuind la consolidarea democraţiei. Noile realităţi politice sunt consacrate prin Constituţia din 1923, iar dezvoltarea economică va atinge nivelul antebelic în anii următori.

În concluzie, sfârşitul Marelui Război (1918) consacra victoria democraţiei dar, în realitate, atât desfăşurarea conflictului cât şi evoluţia postbelică au impus renunţări permanente la acest ideal. Noile state din centrul şi sud-estul Europei, recunoscute prin tratatele de la Versailles, îşi simţeau frontierele vulnerabile în faţa tendinţelor revizioniste, motiv pentru care democraţia este repusă curând în discuţie. Situaţia se complică şi mai mult, ca urmare a faptului că statele învinse şi Rusia Sovietică nu luaseră parte la încheierea păcii.

Abandonarea democraţiei. După război, confruntându-se cu reale dificultăţi de adaptare la provocările lumii postbelice şi negăsind soluţii în gândirea politică şi în sistemul politic democratic, multe ţări s-au orientat spre oferta totalitară.

În mod paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice 0 vor constitui frustările create de tratatele de pace. Germania, declarată unic vinovat pentru declanşarea războiului şi obligată la plata unei uriaşe despăgubiri de război, trebuie să abandoneze orice pretenţii coloniale şi să renunţe complet la propria armată. Frustrarea poporului german este alimentată şi de criza economică, de inflaţia galopantă şi de ocuparea Ruhrului (1923) de către  francezi. Italia, deşi se număra între statele învingătoare, este departe de a fi 0 sursă de stabilitate. Comuniştii erau autorii unor greve de proporţii (1920), iar forţele ultranaţionaliste îşi afişau violent nemulţumirea atât faţă de tratatele de pace, care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise, cât şi faţă de ascensiunea stângii.

După victoria sovietelor în Rusia (1917), bolşevicii au instituit un regim de dictatură în numele proletariatului. În realitate, “dictatura proletariatului” însemna dictatura partidului comunist care a eliminat partidele de opoziţie şi a practicat teroarea de stat prin organe de represiune şi supraveghere a populaţiei. Economia de piaţă a fost lichidată, trecându-se la economia planificată, împreună cu 0 industrializare şi colectivizare forţată.

Admiratorii revoluţiei sovietice deveneau tot mai activi în Europa, determinând apariţia partidelor comuniste, care vor fi bine integrate în Intemaţionala Comunistă coordonată de la Moscova. În felul acesta, partidele comuniste au jucat în ţările lor rolul de instrumente de subversiune politică şi de sprijin în favoarea U.R.S.S., primul stat totalitar.

Tot după război au apărut şi mişcările fasciste, mai întâi în ţările învinse (Germania, Ungaria, Bulgaria) sau nemulţumite (Italia). Mişcări cu caracter fascist au apărut şi în celelalte ţări (Spania, Portugalia, Anglia, Franţa, România), toate afişând un nationalism agresiv şi fiind profund antidemocratice.

Benito Mussolini

Statele totalitare au fost un produs al ideologiilor extremiste: de stânga (comunism) sau de dreapta (fascism). Apărute ca 0 reacţie la ameninţarea comunistă, regimurile totalitare de dreapta au limitat sau suprimat drepturile şi libertăţile democratice şi au eliminat din viaţa politică forţele care li se opuneau. Fascismul italian, bazat pe ideologia statului şi a naţiunii, l-a propulsat la putere pe Mussolini (1922). Punctele sale de sprijin erau mitul naţiunii unitare şi trecutul glorios al Italiei. Valorile liberale erau negate, fiind considerate vinovate de declinul statului, iar pluralismul politic era privit ca 0 sursă de divizare a naţiunii. Mussolini se dorea şeful unui stat putemic, având un control complet asupra cetăţenilor şi reprezentând interesul naţional. La baza societăţii trebuia să fie omul nou, disciplinat şi dornic de cucerire.

Hitler

Cunoscută sub numele de nazism, ideologia care l-a adus pe Adolf  Hitler la putere în Germania (1933) se baza pe puritatea rasei. Poporul german, în viziunea naziştilor, se identifica cu 0 astfel de rasă superioară, cea ariană. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decât un instrument capabil să apere această comunitate rasială. Elementele impure şi decadente care puteau vicia puritatea rasei ariene erau evreii, ţiganii şi slavii, consideraţi rase inferioare. Un stat german putemic era, în viziunea naziştilor, singurul care putea spăla umilinţa la care fuseseră supuşi germanii la Versailles.

Stalin

În ceea ce priveşte Rusia interbelică, marea ambiţie a lui Stalin a fost să transforme U.R.S.S. într-un stat modern şi putemic. Instrumentele folosite în acest scop au fost planificarea, industrializarea şi colectivizarea forţată în agricultură, toate dublate de 0 propagandă uriaşă şi de 0 teroare organizată împotriva întregului popor.

Ca toţi dictatorii, Mussolini, Hitler şi Stalin doreau menţinerea cetăţenilor sub un control extrem de strict. Astfel, imensele aparate de propagandă puse în mişcare aveau drept scop glorificarea imaginii conducătorului suprem, precum şi 0 atentă supraveghere a tot ceea ce putea influenţa modul de gândire al oamenilor: ziarele, radioul, filmul, literatura. Liderului suprem i s-a conferit apelativul “Ducele” în ltalia şi “Fuhrer” în Germania, desemnand autoritatea absolută – conducătorul.

Daca regimurile totalitare au avut trăsături comune, au existat şi elemente specifice pe care acestea le-au cunoscut. De exemplu, stalinismul – ideologia primului regim comunist din istorie – se baza pe principiile fundamentale ale marxism-leninismului, ţinta sa finală fiind construirea societăţii comuniste, etapă în care atât statul cât şi clasele sociale urmau să dispară. În cazul Germaniei, statul totalitar bazat pe superioritatea rasei trebuia să apere această comunitate de elementele impure şi să asigure arienilor spaţiul vital necesar propriei dezvoltări. Şi, cum acest spaţiu depăşea cu mult graniţele statului german, se ajunge la război, ca principal instrument care rezolva această situaţie.

În ce priveşte România, înfiinţarea Partidului Comunist (1921), supus Comintemului (Intemaţionala Comunistă) de la Moscova, urmată de mişcarea de factură fascistă Legiunea Arhanghelului Mihail (1927), au constituit principalele forţe antidemocratice din perioada interbelică. Dacă mişcarea comunistă avea 0 pondere puţin semnificativă, în schimb, mişcarea legionară era în plină dezvoltare. Condusă de Comeliu Zelea Codreanu, numit Căpitan al mişcării, legiunea a profitat de nemulţumirea populară faţă de guvemarea partidelor tradiţionale şi a acţionat pentru menţinerea României Mari, dar a practicat şi violenţa faţă de adversarii politici şi autorităţi, ajungând chiar la asasinate: I.G. Duca, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga. În pofida acestei realităţi şi a imperfecţiunilor democraţiei româneşti, România a rezistat ofensivei totalitare până în 1938, când regele Carol al II-lea şi-a impus regimul autoritar (1938-1940), urmat apoi de dictatura militară a generalului Antonescu (1941-1944) şi, în final, de perioada regimului comunist (1947-1989). A fost perioada în care tradiţia democraţiei româneşti a fost abandonată şi mulţi oameni politici şi de cultură au fost obligaţi să-şi părăsească ţara sau să se supună riscului eliminării fizice în puşcăriile comuniste.

Lumea postbelică. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei erau înlăturate principalele regimuri fasciste, cel italian şi cel german, dar victoria obţinută de Uniunea Sovietică şi ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părţi din Europa de Est au avut drept consecinţă instalarea prin lovituri de forţă şi fraude electorale a unor regimuri comuniste în ţări precum Polonia, România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Tot cu sprijinul direct sau indirect al U.R.S.S. comuniştii vor prelua puterea şi în alte ţări: Iugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam şi Cuba.

Deşi fuseseră aliate cu Rusia Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta extinderea totalitarismului comunist. În frunte cu S.U.A., ele au trecut la un program de stăvilire (containment) a expasiunii comunismului (1947). Prin urmare, statele lumii s-au regrupat, de această dată pe criterii politice, lumea evoluand în următoarele decenii în logica noului tip de conflict -“războiul rece”. Se năştea astfel o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere economică şi militară a lumii: N.A.T.O. (în jurul S.U.A.) şi Pactul de la Varşovia (în jurul U.R.S.S.). Prima grupare, denumită şi “lumea liberă“, a continuat să se dezvolte pe principiile democraţiei pluraliste, iar cea de-a doua, blocul comunist totalitar – pe principiile democraţiilor populare.

Constituit ca urmare a ameninţării Armatei Roşii, blocul sovietic avea să cunoască, mai târziu, primele fisuri: revoluţia maghiară din 1956, criza cehoslovacă din 1968, precum şi fenomenul “Solidaritatea” din Polonia anilor ’80. Imensa presiune economică impusă Uniunii Sovietice de cursa înarmărilor au determinat regimurile comuniste est-europene să treacă la reforme politice. Promovarea acestora de către Mihail Gorbaciov a condus nu numai la dezmembrarea blocului comunist (1989), ci şi a U.R.S.S. (1991). Era sfârşitul totalitarismului promovat de ideologia comunistă şi începutul tranziţiei spre democraţie a statelor est-europene. Se încheia, deocamdată, înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism, care a constituit una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Românii sunt un popor romanic (latin) a cărui etnogeneză (proces de formare) a cunoscut trei etape: civilizaţia geto-dacă supusă cuceririi romane, sinteza daco-romană realizată în urma procesului de romanizare şi adaosul slav din secolele VI-VII. Romanitatea reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român.

Originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri este subliniată în istoriografia Evului Mediu. Primii autori aparţin lumii bizantine, unde identitatea etnică a românilor era bine cunoscută. Într-un tratat militar, Strategikon (secolul al VII-lea), datorita limbii, aceştia erau numiti romani, termen întâlnit mai târziu şi la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) care, în lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza că “aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Acest aspect a fost confirmat în cronica sa de Ioan Kynnamos, care a străbătut teritoriile nord-dunărene: ,,se zice că sunt veniţi demult din Italia”.

La fel ca şi bizantinii, ungurii au întreţinut un contact permanent cu românii, romanitatea acestora fiindu-le cunoscută. Notarul anonim al regelui Bela afirma în cronica sa, Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), că, la sosirea lor, ungurii au găsit în Panonia slavi, bulgari şi “blachi, adică păstorii romanilor”. La fel, ungurii, conduşi de şeful lor Tuhutum, i-au găsit în Transilvania (sec. IX-X) pe români şi pe slavi. Un secol mai târziu, Simon de Keza nota în Gesta Hunnorum et Hungarorum, că românii erau în Panonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila romanii, locuitori ai oraşelor, s-au înapoiat în Italia, doar “vlahii“, care erau păstorii şi agricultorii acestora, rămânând de bunăvoie în Panonia.

Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face ca papalitatea să ia cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la “ritul grecilor”, nelegitm în viziunea curiei papale. Mai târziu, odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Ţărilor Române, interesul european faţă de români a sporit, manifestându-se în preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria acestora. Poggio Bracciolini a fost printre primii umanişti care au afirmat originea romană a poporului român. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine şi romane, el a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian. Contemporanul său, Flavio Biondo, afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că “invocau cu mândrie originea lor romană“, iar cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a acestora a intrat în circuitul ştiinţific european.

Istoriografia românească este prezentă prin Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă europeană, el însuşi de origine română, care în lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care susţine unanimitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor. Deasemenea, Johannes Honterus, originar din Braşov, înscrie în harta sa (1542) numele “Dacia” pentru întreg teritoriul locuit de români. Mai sunt şi cronicarii moldoveni: Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei şi Miron Costin, în De neamul moldovenilor, care vorbesc despre originea noastră latină: “De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul“.  Stolnicul Constantin Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti, precum şi Dimitrie Cantemir, în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, au subliniat continuitatea de viaţă a dacilor sub stăpânirea romană, unitatea şi continuitatea românilor.

Odată cu cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, chestiunea unanimităţii este transferată din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta de emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni.

Politizarea romanităţii românilor. Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea românilor în ţinuturile carpato-dunărene era considerată un fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi considera pe români “incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. Dar, pentru populaţia majoritară a Transilvaniei , începe lupta pentru drepturi politice refuzate secole de-a rândul de către “naţiunile privilegiate”. A fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu prezentat Curţii de la Viena, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian.

În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, din Istoria Daciei Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor lui Traian. Istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman (1787), arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas ,,0 parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got” . De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii “agricultura şi plăcerile lumii civilizate”. Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-Deleanu), dar şi de cărturarii saşi (L. Toppeltinus, J. Troster).

Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor şi va fi denumită “roesleriană”. Ideile principale susţinute de aceasta caută să demonstreze exterminarea dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la dispariţia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, iar, pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau izolati, Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană; poporul roman şi limba română s-au format în sudul Dunării.

Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea poziţiei privilegiate deţinute de către maghiari, saşi şi secui. Teoria roesleriană a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor români B.P. Haşdeu şi A. D. Xenopol. Mai târziu, investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici şi lingvişti – N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh.I. Brătianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu, alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile, infirmând teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi mulţi istorici străini -Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, P. Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.

*****

sursa: Mariana Gavrila, Vasile Manea - Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010