Tag Archives: Napoleon Bonaparte

Împăratul în exil. Conspiraţia (I)

Napoleon în exil pe insula Sfânta Elena

Odinioară cel mai puternic conducător european, Napoleon Bonaparte şi-a sfârşit zilele în exil, pe 0 insulă din Atlanticul de Sud. A murit în 1821, convins că era ucis de englezii care îl luaseră prizonier. În 1978 a apărut, însă, o acuzaţie senzaţională: crima a fost comisă de unul dintre tovarăşii săi francezi.

Continue reading →

Pe campurile de batalie se imbatraneste repede

Evenimentele politice  din timpul revoluţiei franceze, urmând cursul lor vertiginos şi schimbător, au adus în fruntea ministerului de război un obscur căpitan pe nume Aubry, om cu vederi înguste, care, deşi n-a văzut niciodată un câmp de luptă, se autoavansează general şi inspector al artileriei. Cu o simplă semnătură, Aubry radiază pe Napoleon Bonaparte (care la numai 24 de ani ajunsese general!) din arma artileriei, numindu-l comandant al unei brigăzi de infanterie.

Bonaparte se prezintă la Aubry pentru a protesta contra acestei măsuri.

- Sunteţi prea tânăr – îi spune ministrul - pentru a fi general de artilerie, trebuie să lăsaţi locul altora mai vechi.

- Generale! Pe câmpurile de bătălie se îmbătrâneşte repede şi eu vin de acolo!

Originea familiei Bonaparte

Originea familiei Bonaparte se pierde în negura evului mediu. Găsim Bonaparti la Treviso, Bologna şi Florenţa. Ce se ştie cu certitudine este faptul că un anume Francisc Bonaparte s-a stabilit în Corsica la Ajoccio în anul 1529, că pentru serviciile aduse republicii Genova, pe atunci stăpâna insulei, acest Francisc Bonaparte fusese înnobilat de către ducele de Toscana. Acesta este strămoşul lui Napoleon.

Carol-Marie Bonaparte, tatăl lui Napoleon, făcuse studii juridice, pe care însă nu le va termina decât mai târziu când, silit de greutăţile familiei, îşi va lua doctoratul juridic la Pisa. Cheltuitor, frivol, elegant,  amator de petreceri şi aventuri galante, cu o bogată imaginaţie, el nu poate realiza nimic sub raport material din lipsă de voinţă, perseverenţă şi spirit realist. Brav, el a luptat alături de Paoli împotriva francezilor şi n-a depus armele decât atunci când şi-a dat seama de zădărnicia încercării.

Letitia Bonaparte

S-a căsătorit cu Letiţia Ramolino, o fată de 16 ani, care, după spusele lui Stendhal, era cea mai seducătoare fată din insulă. Letiţia, al cărei tată era inspector general de poduri şi şosele, descindea din conţii Coll’Ato. Ca atare, nobleţea lui Napoleon, deşi mică, era autentică. Letiţia era o femeie energică, sobră, cu moravuri simple, fermă, muncitoare, zgârcită, lipsită de supleţe, ca şi de cultură. Curajoasă, şi-a urmat soţul în munţi, călare, deşi era însărcinată, a auzit şuierându-i gloanţele pe la ureche fără să murmure, a stat zile întregi în grote hrănindu-se cu lapte de capră.

Din căsătoria lui Carol Bonaparte cu Letiţia Ramolino  s-au născut 13 copii, dintre care cinci au murit de mici. În istorie au intrat cinci băieţi: Josef, Napoleon, Lucien, Louis, Jerome, şi trei fete: Elisa, Paulina şi Carolina.

Prin strămoşi şi temperament, Napoleon era deci un corsican autentic. El a moştenit de la mamă carcaterul ferm, voinţa, spiritul de ordine şi economie, puterea de muncă; de la tată, imaginaţia; de la amândoi, bravura.

Napoleon si soldatii

Cu toată severitatea lui, Napoleon Bonaparte a reuşit repede să se facă iubit şi ascultat fără murmur, ceea ce nu era o performanţă uşoară cu soldatul francez produs al Revoluţiei. Conştient de drepturile lui, îmbibat de spiritul egalitar, el nu poate fi condus cu cravaşa ca soldaţii armatelor feudale; soldatul francez este mai brav decât toţi ceilalţi, fiindcă el ştie că în fiecare bătălie este în joc onoarea Franţei, a regimentului său şi a lui. El este exigent, are o personalitate pe care cea mai severă disciplină nu i-o poate anula, el murmură la cea mai mică nemulţumire; nu se adresează temutului general cu formula slugarnică de “excelenţă” ca în armatele monarhilor, ci îi spun simplu “Generale!” În armata lui Bonaparte, pedepsele corporale (bătaia) erau de neconceput. Când el ridica drapelele unităţilor vinovate de abateri şi le expunea îndoliate, ştia că a doua zi soldaţii vor veni plângând să le ceară şi să făgăduiască că nu vor mai repeta greşeala.

Bonaparte nu căuta popularitatea prin concesii făcute disciplinei ca predecesorii săi. Sever numai când trebuia, familiar cu cei bravi, el s-a impus prin exemplu personal, prin capacitatea de strateg, prin grija faţă de nevoile soldaţilor, prin faptul că împărţea cu ei pericolele şi greutăţile. Într-o largă măsură a contribuit şi elocinţa lui, emfatică, pe gustul soldatului francez şi foarte apreciată în timpul revoluţiei. Ordinele de zi, pe care obişnuia să le dea înainte şi după bătălie, rămân modele unice, de neimitat, neegalate în ceea ce priveşte concizia şi puterea de exaltare a sentimentelor de mândrie ostăşească, de orgoliu naţional. Aceste ordine aveau darul de a face din soldaţii lui luptători greu de învins.

Curaj si hotarare

La 12 aprilie 1796, înaintea ofensivei din Italia, Napoleon trece în revistă trupele, le îmbărbătează, şi lansează celebrul ordin de zi care anunţă pe generalul care, aşa cum n-a fost egalat în arta militară, nu va fi niciodată egalat în arta de a vorbi soldaţilor şi de a-i încuraja:

“Soldaţi!

Sunteţi goi, rău hrăniţi, guvernul vă datorează mult, dar nu vă poate da nimic. Răbdarea voastră, curajul pe care îl dovediţi în mijlocul acestor stânci este admirabil, însă el nu vă procură nicio glorie. Eu vreau să vă conduc în cele mai fertile câmpii ale lumii. Provincii bogate, oraşe mari, vor fi în stăpânirea voastră. Veţi găsi acolo onoare, glorie şi bogăţii.

Soldaţi ai armatei de Italia!

Veţi fi voi oare lipsiţi de curaj şi de hotărâre?”

Napoleon Bonaparte – caricatura

sursa: toonpool.com

Testamentul lui Napoleon Bonaparte

NAPOLEON BONAPARTE

- decedat în 1821, în insula Sfânta Elena

- ultima dorinţă – trupul să-i fie incinerat după ce capul i se va rade, iar părul îi va fi împărţit între prieteni

Napoleon

Cândva personalitatea cea mai impunătoare a Europei, Napoleon Bonaparte, încoronat împărat al Franţei, a murit la vârsta de 51 de ani în exil, privat de putere, posesiuni şi avere. Cu toate acestea, el a scris testamentul unui împărat mărinimos, lăsând şase milioane de franci rudelor şi prietenilor, deşi el nu avea aceşti bani!

Napoleon a lăsat suma de 10.000 de franci ofiţerului francez Cantillon. Acesta avusese o tentativă plină de curaj de a-l asasina pe ducele de Wellington, cel care plănuise înfrângerea lui Napoleon la Waterloo şi izolarea sa ulterioară pe insula Sf. Elena. “Cantillon – scria împăratul înverşunat – avea în aceeaşi măsură dreptul să-l asasineze pe acel oligarh, precum avea acela de a mă trimite la pieire pe stânca Sf. Elena.”

Debarcând pe insula Sf. Elena pe data de 15 octombrie 1815, exilatul în vârstă de 46 de ani părea să aibă o stare bună de sănătate şi a adoptat o viaţă de rutină. El se trezea la ora nouă, lua micul dejun la zece, nu ieşea decât rareaori din casa ce-i fusese pusă la dispoziţie; servea cina la ora şapte, citea cu voce tare din clasici până la 11, apoi se culca. Monotonia acestei existenţe pentru un bărbat cândva activ, un bărbat ce încercase să cucerească toată Europa, a contribuit la deteriorarea sănătăţii lui Napoleon.

Dar ce l-a ucis pe Napoleon?

În ciuda ipotezelor persistente privind otrăvirea lui secretă – cu arsenic, antimoniu sau plumb; toate aceste elemente fiind regăsite în urma unor analize moderne ale părului său – fostul împărat era deja pe moarte din cauza unui ulcer stomacal malign ce îi invadase şi ficatul. Napoleon se temea că suferă de cancer la stomac, boală manifestată frecvent în familia sa. Aceasta îi omorâse mai multe rude, printre care şi pe tatăl său pe când acesta avea doar 38 de ani.

Împăratul exilat a resimţit primele semne rău prevestitoare în anul 1817, iar într-un interval de 3 ani ajunsese să vomite ceva asemănător zaţului de cafea – propriul sânge întunecat, digerat.

Imobilizat la pat, în anul 1821, în luna martie, Napoleon şi-a dictat testamentul care începea astfel: “Doresc ca cenuşa mea să odihnească pe malurile Senei, în mijlocul poporului francez, pe care l-am iubit aşa de mult”. Totuşi, cenuşa lui Napoleon urma să fie adusă la Paris abia în anul 1840, în timpul domniei lui Ludovic Filip. Însă, în aceea vreme, el ajunsese mult prea cunoscut pentru a-i fi împrăştiată cenuşa; urna sa a fost îngropată sub Domul Invalizilor.

Maria Luiza

Pe insula Sf. Elena, Napoleon suferea şi pe plan psihic din cauza întreruperii oricărei forme de comunicare cu soţia sa, Maria Luiza, şi cu fiul său. Nu se ştie cu siguranţă dacă el aflase de legătura ei cu ofiţerul austriac numit să o păzească, cu care se căsătorise în secret fără a mai aştepta decesul lui Napoleon. Testamentul lui nu dă semne de ranchiună: “Am fost mereu foarte mulţumit de iubita mea soţie, Maria Luiza. Îi voi păstra până în ultima clipă cele mai tandre simţăminte”.

Napoleon nu ştia, probabil, nici faptul că fiul său, fost rege al Romei, trăia în Viena ca duce de Reichstadt. “Îi recomand fiului meu – apare în testament – să nu uite niciodată că el s-a născut un prinţ francez şi să nu permită niciodată să fie transformat într-un instrument al triumviratului ce se opune naţiunilor Europei”.

Nu este nici o îndoială că medicii lui Napoleon i-au grăbit acestuia moartea. Începând din primăvara anului 1821, Napoleon suferea dureri agonizante la stomac şi ficat. Faptul că vomita frecvent şi avea o diaree acuta îl deshidrata grav. Medicul său de atunci, Francisco Antommarchi, a început să-i administreze un vomitiv dur pe baza unui compus otravitor al antimoniului, mascat în suc de lămâie. Băutura îl făcea pe Napoleon să se svârcolească pe jos în agonie, însă administrarea a fost continuată. Un al doilea medic, Archibald Arnott, a sugerat că împăratul ar putea fi ajutat de o cantitate şi mai mare de purgativ! În prezent, logica lor pare înspăimântătoare; de fapt, purgaţia unui pacient cu cancer stomacal pare un act de-a dreptul răuvoitor. Şi criminal.

Atunci când suferinţa lui Napoleon s-a intensificat, dr. Arnott i-a administrat zece grăunţe din laxativul toxic numit calomel. În câteva ore, fostul împărat a intrat  într-o stare de inconştienţă. El a murit la ora 13:49 în data de 5 mai. Ultimele sale cuvinte au fost: “Doamne!…Franţa!… Fiul meu… Josephine!”

Mai puţin nobile, dar categorice, au fost ultimele cuvinte din testamentul său: “Mor înainte să-mi vină vremea, ucis de oligarhia engleză şi de asasinii săi plătiţi”. Această afirmaţie i-a făcut pe mulţi să-şi pună întrebarea  dacă nu cumva împăratul era otrăvit treptat de paznicii săi englezi. Rezultatele unei tehnici numită analiză cu activare de neutroni au descoperit în părul lui Napoleon o cantitate de arsenic ce depăşea de 13 ori valoarea normală. Totuşi, arsenic s-a detectat şi în solul insulei Sf. Elena şi chiar în pasta tapetului ce acoperea pereţii camerei lui Napoleon, sugerând că britanicii să-l fi otrăvit pe Napoleon, precum şi mediul înconjurător, în acelaşi timp în care propriul său medic îi pregătea înghiţitura de graţie.

De ce?

Napoleon avea o formulă favorită pentru a-şi exprima dispreţul pentru cineva:

- E penultimul dintre oameni!

Întrebat de ce penultimul, împăratul a răspuns:

- Ca să nu descurajez pe nimeni.

Napoleon Bonaparte – porecla

Napoleon Bonaparte (1769-1821), prim consul (1799-1804) şi împărat al Franţei (1804-1815), a fost unul dintre cei mai mari comandanţi militari din istorie şi unul din marii cuceritori ai lumii.

Porecla de Micul caporal (Napoleon avea doar 1,65 m înălţime) s-a transformat în apelativ de simpatie şi admiraţie a soldaţilor faţă de geniul militar, de lipsa de convenţionalism şi temeritatea lui Napoleon.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009

Istoria navelor cu abur

Robert Fulton

Mulţi specialişti cred că Robert Fulton a fost inventatorul navei cu abur. Însă existau deja diferite variante ale unor ambarcaţiuni propulsate de puterea aburului înaintea invenţiei lui Fulton. Meritul acestuia constă în demonstrarea faptului că, un vapor bine construit, se putea realiza cu tehnica disponibilă la acea vreme şi putea fi o modalitate viabilă de transport.

Continue reading →

Cei mai mari cuceritori din istorie

Dorinta de a înfrunta şi depăşi graniţele lumii cunoscute, ispita nemuririi, neastâmpărul migrator, obsesiile civilizatoare? Sau pofta de putere, lăcomia, nevoia de a se substitui divinităţii, sub semnul vremelnic al unei autorităţi lumeşti tiranice? Toate laolaltă, ori numai unele dintre ele? Fie şi doar enumerându-i pe marii „arhitecţi“ de imperii, ne vom da seama cât de greu e de trasat un portret unitar al Cuceritorului.

Neînvinsul

356-323 î.Hr., adică 33 de ani. Atâta a trăit Alexandru, fiul lui Filip al II-lea al Macedoniei. În acest interval mai scurt decât o viaţă de om, dar, prin consecinţele sale, de lungimea eternităţii, a supus întreaga Grecie, a cucerit uriaşul imperiu al Persiei şi s-a pregătit să ia cu asalt actuala Peninsulă Arabică. Aidoma lui Columb, Alexandru a schimbat cursul istoriei. O dată cu el, vechiul Polis a cedat locul Statului. A creat ideea imperială şi a întemeiat o monarhie în care a difuzat cultura elenă. Mulţi au văzut în el un precursor al lui Hitler sau al lui Stalin, în timp ce pentru alţii a fost un profet al fraternităţii universale şi al armoniei rasiale. Aceste interpretări moderne profund contradictorii nu fac decât să reflecte diversitatea judecăţilor pe care cuceritorul le-a suscitat încă din timpul vieţii. În vreme ce generozitatea şi capacitatea sa practic nelimitată de muncă stârneau admiraţia tuturor celor care l-au cunoscut, spiritul său curios şi deschis tuturor experienţelor a provocat bănuiala că s-a dedat moravurilor „orientale“, fapt ce a iscat deîndată numeroase poveşti de scandal. De cealaltă parte, sunt istoriile, mult mai numeroase, care îi descriu harul de conducător. Plutarh povesteşte că, înainte de plecarea spre Asia, în anul 334 î.Hr., Alexandru le-a făcut daruri copleşitoare prietenilor săi, până-ntr-atâta încât să constate că nu mai are suficiente resurse pentru viitoarea expediţie. „Dar pentru tine, rege, ce-ai păstrat? Speranţa, a răspuns Alexandru. Ei bine, a spus Perdiccas, atunci asta o să-mpărţim cu tine, noi, tovarăşii tăi de arme.“

Bunul stăpân al satrapilor: Darius

„Darius al lui Istaspe“, cum i-a spus Eminescu, a fost unul dintre cei mai de seamă suverani ai Asiei antice. Luptând pe mai multe fronturi deodată, cu o energie şi o inteligenţă ieşite din comun, Darius a reuşit, fără să fie de stirpe regală, să pună mâna pe tronul persan, înfrângându-i pe magul Gaumata şi pe alţi opt pretendenţi. După 7 ani de strădanii şi 19 bătălii, fiul lui Vishtaspa sau Hystaspe se proclamă rege. În anul 512 î.Hr. cucereşte Gandhara şi Valea Indului, apoi porneşte prima mare expediţie împotriva sciţilor din Europa, care, potrivit obieciurilor de luptă ale nomazilor, îl atrag din ce în ce mai adânc în interiorul stepei. Darius are înţelepciunea să dea înapoi înainte să fie doborât. Printr-un general al său, supune cetăţile greceşti din Tracia, iar în 499 î.Hr. face faţă revoltei ioniene, plecată din Milet şi susţinută de atenieni. Ca să se răzbune pe aceştia din urmă, porneşte primul Război Medic, căruia i se pune capăt la Marathon, în anul 490 î.Hr. La puţină vreme după asta, face din Egipt a 6-a satrapie (din totalul de 23 de provincii conduse de satrapi) a imperiului său, îşi asigură sprijinul clerului egiptean şi îi ridică, la Theba, un templu zeului Ammon. Construieşte oraşul mitic Persepolis şi impune o singură lege pentru toate popoarele cucerite, manifestând o largă toleranţă faţă de religia şi obiceiurile fiecăruia.

Glorie şi deşertăciune: Napoleon Bonaparte

Să trăieşti învins şi văduvit de glorie înseamnă să mori zi de zi“, spunea cel mai cutezător războinic francez al tuturor timpurilor. Oscar Wilde afirma fără tăgadă că „secolul al XIX-lea a ieşit în mare măsură din creierul lui Napoleon“. Şi astăzi, încă, Micul Caporal nu lasă pe nimeni indiferent. Zeu sau impostor, căpcăun sau salvator, Prometeu sau despot, Attila sau Cezar, nou Alexandru cel Mare sau precursor al lui Hitler (minus nota rasistă), responsabil pentru ireversibilul declin francez sau, dimpotrivă, culme a gloriei naţionale, strateg genial care a suferit înfrângeri uriaşe, Napoleon Bonaparte rămâne eroul celei mai mari epopei a timpurilor moderne, cel care a făcut turul Europei călare, din eşec în victorie şi, de aici, direct în Panteon. De la primul său triumf împotriva armatelor hispano-engleze, la Toulon, trecând prin bătălia Piramidelor, prin Abukir, Muntele Tabor, Trafalgar, Jena sau Moscova, omul care şi-a aşezat singur coroana imperială pe creştet şi-a aşternut sub ea şi cununa de spini a propriului martiriu. Părăsit de adoratori şi de prieteni, a murit singur, cu otrava disperării în suflet şi cu cea, la fel de letală, pe care se pare că i-au administrat-o duşmanii, în trup.

Veni, vidi, vici: Cezar

Caius Julius Caesar s-a născut la Roma în anul 100 î.Hr., pe 13 ale lunii Quinctilis, numită mai târziu Iulius (de unde şi luna iulie), în cinstea sa. A murit în timpul Idelor lui Marte, la anul 44 î.Hr., asasinat de un grup de conspiratori printre care se afla şi fiul său adoptiv Marcus Junius Brutus. Cariera lui politică a urmat un curs constant ascendent – tribun militar, chestor, edil şi apoi pretor. În anul 60 î.Hr., formează, împreună cu Pompei şi Crassus, un triumvirat; în 59 este numit consul, iar în 58 porneşte celebrul „bellum gallicum“, războiul împotriva galilor, încheiat, în anul 51, prin victoria de la Alesia. Este momentul când triburile adunate în jurul lui Vercingetorix sunt pacificate („pax romana“), după ce pierduseră sute de mii de vieţi omeneşti. Cezar se întoarce triumfal în Italia trecând Rubiconul şi, după moartea lui Crassus şi alungarea lui Pompei, devine singur stăpânitor al Peninsulei Italice. După o suită impresionantă de alte victorii în Spania, Grecia, Asia (unde l-a înfrânt pe fiul lui Mithridate, regele Pontului, ocazie cu care a scris lapidara sa misivă: „Veni, vidi, vici“) sau Africa (luptele de la Thapsus), Cezar ajunge dictator absolut al lumii cunoscute, titlu decernat de Senat pentru o perioadă de 10 ani. Înfrumuseţează şi modernizează Roma, construieşte un port la vărsarea Tibrului, ridică din ruine Corintul şi Cartagina, îşi iartă toţi duşmanii politici şi rosteşte, inocent-nedumerit, atunci când vede pumnalul lui Brutus mânjit cu propriu-i sânge: „Tu quoque, fili mi?“ (Şi tu, fiul meu?)

Cum se traduce cuceritor în spaniolă? Hernando Cortéz…

Celebrul conchistador s-a născut în 1485 la Medellin (nu este vorba de bârlogul drogurilor din Columbia, ci de un orăşel iberic din Extramadura, în apropiere de Sevilla), ca fiu al unui scutier sărman. După doar doi ani de studii la Universitatea din Salamanca, unde învaţă noţiuni de drept şi ajunge să stăpânească limba latină, începe o viaţă tumultuoasă, plină de orgii şi dueluri. Se îmbarcă pe un vas cu destinaţia Santo Domingo, luptă ca ofiţer în Cuba şi, după multe acte de bravură, primeşte titlul de alcade de Santiago de Baracoa şi se îmbogăţeşte. Cum spiritul de aventură nu-i da pace, acostează, în 1519, pe ţărmul Mexicului, la Tabasco, unde îi supune rapid pe localnicii indieni. Mărşăluieşte spre capitala aztecă, unde suveranul Montezuma îi deschide porţile după îndelungi ezitări. După ce reprimă violent răzmeriţele băştinaşilor şi comite oribile acte de cruzime, Carol Quintul îl numeşte guvernator al Mexicului. Cu vistieria doldora şi cu constiinţa la fel de încărcată, cuceritorul moare în dizgraţie, iar hispano-americanii îi profanează mormântul.

Înfruntându-i pe vandali: Justinian din Bizanţ

Flavius Petrus Sabbatius Justinianus s-a născut la Tauresium (aproape de actualul Skopje), în anul 483 d.Hr., într-o modestă famile de iliri romanizaţi. Deşi foarte departe de tron, printr-un fericit concurs de împrejurări, dar şi datorită personalitaţii sale puternice şi aplecării către studiu, Justinian este pregătit să devină, în 527, capul Imperiului Bizantin. Se înconjoară de colaboratori admirabili, o ia de soţie pe Teodora (si ea de origine umilă) şi îşi fixează drept scop suprem reconstruirea Imperiului Roman în jurul bazinului Mării Mediterane. Primul pas: cucerirea regatului vandalilor din nordul Africii şi doborârea lui Gelimer (cel care îl pusese pe fugă pe predecesorul său probizantin Hilderic).  Mânate de furia cuceririlor, armatele lui Justinian supun Corsica, Sardinia şi Sicilia. Încrederea dată de aceste triumfuri îl poartă pe suveran pe urmele ostrogoţilor, în Italia, unde cucereşte Napoli, Roma (în 536) şi Ravenna (540), în ciuda rezistenţei disperate a regelui Vitiges. În 554 impune suzeranitatea bizantină şi în regatul vizigoţilor. Reunificat, cu un preţ uriaş, imperiul începe să fie reconstruit din temelii. De la jurisprudenţă (Codul lui Justinian) până la edificii (Biserica Sfânta Sofia) sau la politica religioasă, influenţa împăratului este covârşitoare pentru progresul Europei.

Culoarea aurului: Francesco Pizarro

Un alt mare conchistador al Indiilor, Francisco Pizarro (născut, potrivit lui Garcilaso de la Vega, în anul 1475), este cel care a îngenuncheat Imperiul Incaş (Peru) şi a atins miticul Eldorado. Aflând că, undeva în interiorul continentului, localnicii aruncă ofrande de aur în apele unui lac, ofiţerul Pizarro porneşte într-acolo, din Panama, împreună cu 100 de oameni. După incredibile peripeţii, boli şi accidente, tovarăşii săi vor să dea înapoi. Din mijlocul grupului de supravieţuitori, Pizarro face un pas înainte şi, cu un gest ce sfidează teama, trage cu spada o linie pe sol, de la est la vest. Indicând sudul, le spune companionilor: „Prieteni, de partea asta se află moartea, chinurile şi foamea.“ Apoi arată nordul spunând: „De cealaltă, plăcerea. Sunteţi martori că am fost primul aflat în nevoie. Cel dintâi când a fost vorba de atac şi ultimul când s-a pus problema să ne retragem. În partea asta mergem spre Spania, rămânând săraci; de cealaltă în Peru, ca să ne îmbogăţim şi să ducem cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos. Voi alegeţi!“ Aşa fac şi au făcut marii cuceritori: le-au dat mereu senzaţia celor pe care îi foloseau drept carne de tun că ei sunt cei ce aleg. În 1578, Pizarro este ucis, precum Cezar, de un grup de conjuraţi, cu lovituri de sabie.

Parlez-vous le russe? Petru I

Proclamat ţar al Rusiei în 1682 şi devenit cel dintâi împărat al ei, între 1721 şi 1725, Petru cel Mare (Piotr Alexeevici Romanov) era mare la modul absolut: doi metri înălţime. Mare şi la sfat, Petru i-a înfrânt pe tătarii din Crimeea, a dat lovituri grele armatelor otomane, a cucerit părţi importante din Suedia, până la graniţa cu Finlanda, a anexat teritoriile baltice şi şi-a extins imperiul, în est, până la graniţa cu China. A modernizat Rusia, şi-a bărbierit boierii, a franţuzit moravurile, a construit Sankt Petersburg-ul pe malurile Nevei, a introdus cifrele arabe, a simplificat alfabetul chirilic şi – iată că revenim la Cezar – a introdus calendarul iulian, a însărcinat Sfântul Sinod să conducă Biserica Ortodoxă şi a ordonat să apară primul ziar în limba rusă. Prieten al lui Cantemir şi Voltaire, doi cuceritori în spatiul spiritului, Petru a întrupat cel mai rotund vis de expansiune presovietică al „Maicii Rusia“.

Duios emirul ucidea: Tamerlan

Exhumat în 1941 de către un medic legist rus, Tamerlan sau Timur Lenk (Timur cel Şchiop) s-a dovedit o huidumă: avea 1,72, ceea ce, la vremea când vieţuia şi tinând seama de trăsăturile sale mongoloide, era un record de înălţime. Legendele avertizau că, în momentul în care i se va deschide mormântul, asupra lumii se vor abate mari năpaste. Chiar în ziua excavării, Hitler a lansat împotriva URSS-ului operaţiunea Barbarossa. Peste timpuri, spiritul razboinic, de o nemaiîntâlnită cruzime, al lui Timur îşi aflase reîncarnarea. Şchiopul-cel-de-fier s-a născut la Samarkand, în Uzbekistan, în 1336. Natură simpatică şi cu porniri de tandreţe, iubitor al Coranului – aşa cum şi-l amintesc cei ce i-au fost aproape în tinereţe –, Tamerlan ajunge emir pe la 1358 şi devine un mare conducător militar. Cucereşte aproape întreaga Asie Centrală, toate provinciile Persiei (inclusiv Karbala, Kurdistan şi Bagdad), ajunge în Rusia şi doboară rezistenţa Moscovei, întreprinde campanii sângeroase până în India şi, în ultimele bătălii, aşează, în semn de victorie, capete însângerate pe meterezele Alepului şi Damascului. Moare în 1405, după ce face din Samarkand cel mai strălucitor oraş al Orientului.

Suveranul „oceanic“: Gingis Han

Aşa cum nu există decât un singur zeu invizibil în Cer, tot aşa nu se află decât un singur stăpân pe Pământ, adică eu, Gingis Han. Datoria mongolilor este să vină când îi chem, să dea fuga atunci când le-o poruncesc, să omoare pe cine vreau eu…“  Temujin (numele său iniţial) s-a născut în 1162 la Dunlunboldag, în Mongolia. După o copilărie şi o adolescenţă călite în hărţuielile crude dintre triburi, tânărul cu vocaţie de lider poartă mai multe bătălii cu tătarii, cu turcii naimani şi cu ceilalţi rivali mongoli, edifică un sistem de alianţe înţelepte şi izbuteşte să devină conducător al clanurilor mongole în 1206, dată la care istoricii consemnează naşterea Imperiului Mongol. Temujin devine Gingis (în mongolă tengis şi în turcă deniz înseamnă mare, ocean), adica Hanul Universal, sau, literal, Oceanic. În 1211 cucereşte China de Nord, după doar doi ani trece de Marele Zid, iar în 1215 zdrobeşte capitala Yanjing (viitorul Pekin). În 1218, imperiul său îşi întinde fruntariile la vest până la Balqash Kol, lac situat în centrul Kazahstanului de azi, şi se învecinează cu statul musulman Khwarizm, al cărui teritoriu se întindea de la Marea Caspică până la Golful Persic. În 1227, cu o armată de 180.000 de oameni, Gingis realizează campania sa finală, prin care supune aproape în intregime teritoriul chinez.

sursa: descopera.ro