Tag Archives: harta

Dacia romană – harta

Dacia romană – harta

Europa şi primul val de migratori – harta

Europa şi primul val de migratori (secolele III-V)  – harta

Harta – Imperiul Roman

Imperiul Roman  – harta

Harta – Grecia antică

Harta – Grecia antică – Grecia în epoca clasică – Războaiele greco-persane

Harta – Orientul Antic

Harta – Orientul Antic

Harta – Dacia în timpul lui Burebista

Istoria cartografiei

Încă din antichitate, babilonienii şi egiptenii au alcătuit hărţi sumare, în scopul delimitării proprietăţilor. Apoi au fost întocmite hărţi ale unor teritorii vaste, pentru facilitarea călătoriilor, după care au apărut hărţile special concepute pentru navigaţie. În 1930, în apropiere de Kirkouk, a fost descoperită cea mai veche reprezentare cartografică cunoscută în prezent. Este o tăbliţă ce reprezintă o regiune, cu munţi, cursuri de apă, sate etc., totul însoţit de explicaţii (inclusiv indicarea punctelor cardinale est şi vest). Această hartă gravată datează cel puţin de la sfârşitul mileniului al III-lea î.Hr.

Dar poate că numele de cea mai veche hartă din lume ar trebui dat papirusului policrom păstrat la Torino, care provine din Egipt şi care datează din anul 1200 î.Hr. Sunt reprezentate cursul Nilului, un drum care traversează toată regiunea şi detalii: ape, desenate cu albastru, mine, cu roşu, drumuri, cu negru. Harta cuprinde şi o legendă. Se pare că acest papirus a folosit conducătorului unui transport de blocuri mari de piatră.

În Grecia, nevoia de hărţi s-a făcut simţită mai ales după cuceririle lui Alexandru cel Mare. Primul document cartografic al epocii este atribuit lui Anaximandru. Lumea cunoscută este înscrisă într-un cerc, în care Europa se află în partea de sus, iar Asia în partea de jos, fiind despărţite de Marea Mediterană.

Începând cu sfârşitul secolului al IV-lea, se pun bazele ştiinţifice ale cartografiei. Eratostene furnizează o măsură apropiată razei terestre şi alcătuieşte un mapamond pe care pământurile cunoscute formează trei continente: Europa, Lybia (adică Africa) şi Asia. Continentele sunt înconjurate de Marea Exterioară (Atlanticul). Pe această hartă apare, pentru prima dată, un sistem, încă embrionar, de paralele şi meridiane.

În secolul al II-lea î.Hr., Hiparh a formulat regulile de reprezentare în plan a suprafeţei curbe a Pământului. Nu s-au păstrat decât puţine documente romane: un fragment dintr-un plan al Romei, alcătuit în timpul lui Septimus Severus (secolul al II-lea) şi „Tabula peutingeriana”, care este o hartă a drumurilor imperiului şi datează din secolul al III-lea.

Ptolemeu

Cel mai mare cartograf al antichităţii este, fără îndoială, astronomul şi filozoful grec Ptolemeu, care a trăit la Alexandria în secolul al II-lea. El a redus deformările rezultate din proiecţia în plan a suprafeţei sferice a Pământului şi a găsit metode pentru determinarea coordonatelor. De asemenea, a scris o geografie însoţită de 27 de hărţi, prefigurând atlasul modern. Hărţile alcătuite de el şi de discipolul său, Agathodemon, vor inspira generaţii de cartografi şi vor fi folosite până în secolul al XVI-lea.

În evul mediu, cartografia a stagnat, îngrădită fiind de teoriile susţinute de Biserică: Pământul este plat şi trebuie reprezentat sub forma unui disc al cărui centru este ocupat de Ierusalim, iar periferia, de „Mare Oceanum”. În acest timp, Bagdadul a devenit un centru de cultură, arabii desenând hărţi ale Mediteranei şi Oceanului Indian.

În secolul al XIII-lea, odată cu apariţia caravelelor şi a busolei, a început epoca marilor călătorii, care a determinat apariţia hărţilor nautice,”portulanele”, desenate pe pergament, uneori chiar de către marinari, corectate şi aduse la zi în permanenţă. Portulanul indica distanţele dintre principalele porturi şi puncte de acostare, situând aceste puncte cu ajutorul rozei vânturilor, ale cărei rumburi sunt prelungite prin linii.

În secolul al XV-lea, cartografia progresează: sunt redescoperite şi publicate hărţile lui Ptolemeu; apar hărţi noi ca urmare a descoperirilor geografice; sunt perfecţionate portulanele. Totuşi, navigatorii nu sunt feriţi de surprize fiindcă, în absenţa cronometrelor, încă nu poate fi determinată cu precizie longitudinea, iar noile hărţi nu sunt niciodată identice. Astfel, în cursul unei călătorii, se întâmpla ca un navigator să adauge pe harta sa o insulă ori o gură de fluviu care figurau deja, sub alt nume şi într-o altă poziţie!

Secolul al XVI-lea va fi extrem de rodnic în domeniul cartografiei. Este perioada în care studiile geodezice fac progrese, iar proiecţiile suprafeţelor sferice în plan sunt studiate matematic Acum apar doi mari reprezentanţi ai cartografiei flamande: Gerhard Kremer, supranumit Mercator, şi Abraham Ortelius. În 1538, Mercator a alcătuit o hartă a lumii cunoscute, iar trei ani mai târziu, un glob terestru. În 1550, una dintre hărţile sale are înscrise, pentru prima dată, capurile indicate de acul magnetic. Ulterior, a inventat şi a pus la punct celebra sa metodă de proiecţie cilindrică, folosită şi în prezent, în special pentru alcătuirea hărţilor nautice. Cercetările sale nu s-au oprit aici şi, în 1569, a început realizarea primei mari hărţi a lumii destinată navigaţiei, iar în 1585 a alcătuit o lucrare pe care a numit-o „Atlas”(aluzie la numele gigantului din mitologie care ţinea lumea pe umeri). Dar primul atlas demn de acest nume fusese deja publicat în 1570 de către Ortelius şi conţinea 70 de hărţi în 53 de planşe gravate în aramă.

În secolul al XVIII-lea, cercetările englezului Isaac Newton şi ale olandezului Christiaan Huygens îi determină pe cartografi să abandoneze ipoteza învechită a Pământului rotund şi să adopte elipsoidul de revoluţie, căruia îi calculează aplatizarea. Este o perioadă de mari realizări în domeniul cartografiei. În 1737, englezul Christopher Packe a publicat prima hartă geologică; în 1791, în Anglia, a fost înfiinţat primul Institut Naţional de Cartografie; în 1820, Brandes a realizat prima hartă climatică a lumii.

Inventarea fotografiei, apoi cea a avionului, au revoluţionat metodele cartografice. După 1957, sateliţii artificiali furnizează mijlocul de a determina cu precizie coordonatele de puncte fixe ale suprafeţei terestre. Reţele de triangulaţie bazate pe aceste puncte permit trasarea de hărţi cu mult mai exacte decât înainte.

Dimitrie Cantemir

În spaţiul românesc, primul cartograf a fost Dimitrie Cantemir. Autor al lucrării „Descriptio Moldaviae” („Descrierea Moldovei”), scrisă în 1716, în limba latină, la cererea Academiei din Berlin, Cantemir acorda un rol important componentei geografice, aceasta conţinând descrierea formelor de relief, a florei, faunei şi bogăţiilor minerale şi prezentării târgurilor şi capitalelor ţării de-a lungul timpului. Dimitrie Cantemir elaborează prima hartă a Moldovei.