Vorbe și anecdote despre oamenii celebri (I) Epaminonda și Darius
Regele persan Darius trimise daruri bogate generalului teban Epaminonda, pentru a-l atrage de partea sa. Epaminonda, refuzându-le, răspunse:
– Dacă Darius vrea sa fie amicul Tebanilor, n-are nevoie să-mi cumpere prietenia; dacă e dușmanul lor, atunci n-are destule bogății pentru a mă cumpăra !
sursa: Vorbe și anecdote despre oamenii celebri culese de Th. Scarlat-Brăila, București, Editura Librăriei „Universala” Alcalay
Războaiele medice. Bătălia de la Maraton
Marele rege Toate popoarele din Asia şi chiar egiptenii se supuneau regelui perşilor, iar imperiul său se întindea din India până la Marea Egee. Era numit Marele Rege sau, pur şi simplu, Regele; imperiul său era atât de mare încât mai multe cetăţi îşi disputau onoarea de a folosi drept reşedinţă Regelui. Acesta locuia de obicei la Susa, într-un palat nemaivăzut de bogat. Curtea lui era locul tuturor bogăţiilor şi tuturor minunăţiilor, datorită comorilor sale imense.
Pe drumurile bune circulau mesagerii care duceau poruncile Regelui până în fundul provinciilor guvernate de satrapi, iar inspectorii, „ochii şi urechile Regelui“, supravegheau administrarea imperiului. Teritoriul imens era o sursă nesfârşită de soldaţi şi bogăţii şi în fiecare an paisprezece mii cinci sute şaizeci de talanţi euboicil, sumă uriaşă, intrau în vistierie. Bineînţeles, oraşele greceşti din Ionia, în Asia Mică, se supuneau regelui perşilor. De altfel, ele se arătau deseori potrivnice şi profitau de orice ocazie sã-i provoace necazuri stăpânului lor.
S-a întâmplat ca un grec foarte viclean, Histieu, tiranul oraşului Milet, să fie reţinut de regele perşilor la Susa. Atunci îi veni ideea nemaiîntâlnită de a trimite vorbă în Milet să se revolte, nădăjduind că Regele îl va trimite înapoi pentru a-şi potoli concetăţenii şi că el va putea scăpa. Voi să trimită un mesaj la Milet şi găsi o metodă foarte ingenioasă. Porunci să fie ras capul unui sclav şi tatuă pe pielea nefericitului: „Revoltă“. Când îi crescută pletele la loc, îl trimise la Milet, cu poruncă să fie ras din nou când ajunge acolo.
Herodot despre geţi
Înainte de a ajunge la Istru [Darius] îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos şi care locuiesc la miazănoapte de Apollonia şi de orasul Mesambria-numiti skyrmiazi şi nipsei – i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta], au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.
Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis -divinitatea lor- pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor.
Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor.
După câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi în Pont, acest Zamolxis, fiind om [ca toţi oamnenii], ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pytagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură Zamolxis acesta care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept a Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţă că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui. Iată ce povestesc [elenii] c-ar fi făcut el.
Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel, socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine. Aşadar, geţii care duc astfel de viaţă, fiind supuşi de perşi, urmară şi ei grosul oştirii.”
Tracii sunt cei mai puternici din lume cu excepţia indienilor bineînţeles, şi dacă ei ar avea un singur conducător sau dacă s-ar înţelege între ei, după părerea mea, uniunea lor nu ar avea egal şi ei ar fi de departe deasupra tuturor celorlalte naţiuni. Dar o asemenea uniune este imposibilă pentru ei şi nu are rost să o mai amintim. În aceasta constă slăbiciunea lor. Tracii poartă multe nume în diferitele regiuni ale tărâmului lor, dar toţi […] doar cu exceptia geţilor, taursilor şi a celor care trăiesc deasupra crestonailor.
Cei mai mari cuceritori din istorie
Dorinta de a înfrunta şi depăşi graniţele lumii cunoscute, ispita nemuririi, neastâmpărul migrator, obsesiile civilizatoare? Sau pofta de putere, lăcomia, nevoia de a se substitui divinităţii, sub semnul vremelnic al unei autorităţi lumeşti tiranice? Toate laolaltă, ori numai unele dintre ele? Fie şi doar enumerându-i pe marii „arhitecţi“ de imperii, ne vom da seama cât de greu e de trasat un portret unitar al Cuceritorului.
Neînvinsul
356-323 î.Hr., adică 33 de ani. Atâta a trăit Alexandru, fiul lui Filip al II-lea al Macedoniei. În acest interval mai scurt decât o viaţă de om, dar, prin consecinţele sale, de lungimea eternităţii, a supus întreaga Grecie, a cucerit uriaşul imperiu al Persiei şi s-a pregătit să ia cu asalt actuala Peninsulă Arabică. Aidoma lui Columb, Alexandru a schimbat cursul istoriei. O dată cu el, vechiul Polis a cedat locul Statului. A creat ideea imperială şi a întemeiat o monarhie în care a difuzat cultura elenă. Mulţi au văzut în el un precursor al lui Hitler sau al lui Stalin, în timp ce pentru alţii a fost un profet al fraternităţii universale şi al armoniei rasiale. Aceste interpretări moderne profund contradictorii nu fac decât să reflecte diversitatea judecăţilor pe care cuceritorul le-a suscitat încă din timpul vieţii. În vreme ce generozitatea şi capacitatea sa practic nelimitată de muncă stârneau admiraţia tuturor celor care l-au cunoscut, spiritul său curios şi deschis tuturor experienţelor a provocat bănuiala că s-a dedat moravurilor „orientale“, fapt ce a iscat deîndată numeroase poveşti de scandal. De cealaltă parte, sunt istoriile, mult mai numeroase, care îi descriu harul de conducător. Plutarh povesteşte că, înainte de plecarea spre Asia, în anul 334 î.Hr., Alexandru le-a făcut daruri copleşitoare prietenilor săi, până-ntr-atâta încât să constate că nu mai are suficiente resurse pentru viitoarea expediţie. „Dar pentru tine, rege, ce-ai păstrat? Speranţa, a răspuns Alexandru. Ei bine, a spus Perdiccas, atunci asta o să-mpărţim cu tine, noi, tovarăşii tăi de arme.“
Bunul stăpân al satrapilor: Darius
„Darius al lui Istaspe“, cum i-a spus Eminescu, a fost unul dintre cei mai de seamă suverani ai Asiei antice. Luptând pe mai multe fronturi deodată, cu o energie şi o inteligenţă ieşite din comun, Darius a reuşit, fără să fie de stirpe regală, să pună mâna pe tronul persan, înfrângându-i pe magul Gaumata şi pe alţi opt pretendenţi. După 7 ani de strădanii şi 19 bătălii, fiul lui Vishtaspa sau Hystaspe se proclamă rege. În anul 512 î.Hr. cucereşte Gandhara şi Valea Indului, apoi porneşte prima mare expediţie împotriva sciţilor din Europa, care, potrivit obieciurilor de luptă ale nomazilor, îl atrag din ce în ce mai adânc în interiorul stepei. Darius are înţelepciunea să dea înapoi înainte să fie doborât. Printr-un general al său, supune cetăţile greceşti din Tracia, iar în 499 î.Hr. face faţă revoltei ioniene, plecată din Milet şi susţinută de atenieni. Ca să se răzbune pe aceştia din urmă, porneşte primul Război Medic, căruia i se pune capăt la Marathon, în anul 490 î.Hr. La puţină vreme după asta, face din Egipt a 6-a satrapie (din totalul de 23 de provincii conduse de satrapi) a imperiului său, îşi asigură sprijinul clerului egiptean şi îi ridică, la Theba, un templu zeului Ammon. Construieşte oraşul mitic Persepolis şi impune o singură lege pentru toate popoarele cucerite, manifestând o largă toleranţă faţă de religia şi obiceiurile fiecăruia.
Glorie şi deşertăciune: Napoleon Bonaparte
„Să trăieşti învins şi văduvit de glorie înseamnă să mori zi de zi“, spunea cel mai cutezător războinic francez al tuturor timpurilor. Oscar Wilde afirma fără tăgadă că „secolul al XIX-lea a ieşit în mare măsură din creierul lui Napoleon“. Şi astăzi, încă, Micul Caporal nu lasă pe nimeni indiferent. Zeu sau impostor, căpcăun sau salvator, Prometeu sau despot, Attila sau Cezar, nou Alexandru cel Mare sau precursor al lui Hitler (minus nota rasistă), responsabil pentru ireversibilul declin francez sau, dimpotrivă, culme a gloriei naţionale, strateg genial care a suferit înfrângeri uriaşe, Napoleon Bonaparte rămâne eroul celei mai mari epopei a timpurilor moderne, cel care a făcut turul Europei călare, din eşec în victorie şi, de aici, direct în Panteon. De la primul său triumf împotriva armatelor hispano-engleze, la Toulon, trecând prin bătălia Piramidelor, prin Abukir, Muntele Tabor, Trafalgar, Jena sau Moscova, omul care şi-a aşezat singur coroana imperială pe creştet şi-a aşternut sub ea şi cununa de spini a propriului martiriu. Părăsit de adoratori şi de prieteni, a murit singur, cu otrava disperării în suflet şi cu cea, la fel de letală, pe care se pare că i-au administrat-o duşmanii, în trup.
Veni, vidi, vici: Cezar
Caius Julius Caesar s-a născut la Roma în anul 100 î.Hr., pe 13 ale lunii Quinctilis, numită mai târziu Iulius (de unde şi luna iulie), în cinstea sa. A murit în timpul Idelor lui Marte, la anul 44 î.Hr., asasinat de un grup de conspiratori printre care se afla şi fiul său adoptiv Marcus Junius Brutus. Cariera lui politică a urmat un curs constant ascendent – tribun militar, chestor, edil şi apoi pretor. În anul 60 î.Hr., formează, împreună cu Pompei şi Crassus, un triumvirat; în 59 este numit consul, iar în 58 porneşte celebrul „bellum gallicum“, războiul împotriva galilor, încheiat, în anul 51, prin victoria de la Alesia. Este momentul când triburile adunate în jurul lui Vercingetorix sunt pacificate („pax romana“), după ce pierduseră sute de mii de vieţi omeneşti. Cezar se întoarce triumfal în Italia trecând Rubiconul şi, după moartea lui Crassus şi alungarea lui Pompei, devine singur stăpânitor al Peninsulei Italice. După o suită impresionantă de alte victorii în Spania, Grecia, Asia (unde l-a înfrânt pe fiul lui Mithridate, regele Pontului, ocazie cu care a scris lapidara sa misivă: „Veni, vidi, vici“) sau Africa (luptele de la Thapsus), Cezar ajunge dictator absolut al lumii cunoscute, titlu decernat de Senat pentru o perioadă de 10 ani. Înfrumuseţează şi modernizează Roma, construieşte un port la vărsarea Tibrului, ridică din ruine Corintul şi Cartagina, îşi iartă toţi duşmanii politici şi rosteşte, inocent-nedumerit, atunci când vede pumnalul lui Brutus mânjit cu propriu-i sânge: „Tu quoque, fili mi?“ (Şi tu, fiul meu?)
Cum se traduce cuceritor în spaniolă? Hernando Cortéz…
Celebrul conchistador s-a născut în 1485 la Medellin (nu este vorba de bârlogul drogurilor din Columbia, ci de un orăşel iberic din Extramadura, în apropiere de Sevilla), ca fiu al unui scutier sărman. După doar doi ani de studii la Universitatea din Salamanca, unde învaţă noţiuni de drept şi ajunge să stăpânească limba latină, începe o viaţă tumultuoasă, plină de orgii şi dueluri. Se îmbarcă pe un vas cu destinaţia Santo Domingo, luptă ca ofiţer în Cuba şi, după multe acte de bravură, primeşte titlul de alcade de Santiago de Baracoa şi se îmbogăţeşte. Cum spiritul de aventură nu-i da pace, acostează, în 1519, pe ţărmul Mexicului, la Tabasco, unde îi supune rapid pe localnicii indieni. Mărşăluieşte spre capitala aztecă, unde suveranul Montezuma îi deschide porţile după îndelungi ezitări. După ce reprimă violent răzmeriţele băştinaşilor şi comite oribile acte de cruzime, Carol Quintul îl numeşte guvernator al Mexicului. Cu vistieria doldora şi cu constiinţa la fel de încărcată, cuceritorul moare în dizgraţie, iar hispano-americanii îi profanează mormântul.
Înfruntându-i pe vandali: Justinian din Bizanţ
Flavius Petrus Sabbatius Justinianus s-a născut la Tauresium (aproape de actualul Skopje), în anul 483 d.Hr., într-o modestă famile de iliri romanizaţi. Deşi foarte departe de tron, printr-un fericit concurs de împrejurări, dar şi datorită personalitaţii sale puternice şi aplecării către studiu, Justinian este pregătit să devină, în 527, capul Imperiului Bizantin. Se înconjoară de colaboratori admirabili, o ia de soţie pe Teodora (si ea de origine umilă) şi îşi fixează drept scop suprem reconstruirea Imperiului Roman în jurul bazinului Mării Mediterane. Primul pas: cucerirea regatului vandalilor din nordul Africii şi doborârea lui Gelimer (cel care îl pusese pe fugă pe predecesorul său probizantin Hilderic). Mânate de furia cuceririlor, armatele lui Justinian supun Corsica, Sardinia şi Sicilia. Încrederea dată de aceste triumfuri îl poartă pe suveran pe urmele ostrogoţilor, în Italia, unde cucereşte Napoli, Roma (în 536) şi Ravenna (540), în ciuda rezistenţei disperate a regelui Vitiges. În 554 impune suzeranitatea bizantină şi în regatul vizigoţilor. Reunificat, cu un preţ uriaş, imperiul începe să fie reconstruit din temelii. De la jurisprudenţă (Codul lui Justinian) până la edificii (Biserica Sfânta Sofia) sau la politica religioasă, influenţa împăratului este covârşitoare pentru progresul Europei.
Culoarea aurului: Francesco Pizarro
Un alt mare conchistador al Indiilor, Francisco Pizarro (născut, potrivit lui Garcilaso de la Vega, în anul 1475), este cel care a îngenuncheat Imperiul Incaş (Peru) şi a atins miticul Eldorado. Aflând că, undeva în interiorul continentului, localnicii aruncă ofrande de aur în apele unui lac, ofiţerul Pizarro porneşte într-acolo, din Panama, împreună cu 100 de oameni. După incredibile peripeţii, boli şi accidente, tovarăşii săi vor să dea înapoi. Din mijlocul grupului de supravieţuitori, Pizarro face un pas înainte şi, cu un gest ce sfidează teama, trage cu spada o linie pe sol, de la est la vest. Indicând sudul, le spune companionilor: „Prieteni, de partea asta se află moartea, chinurile şi foamea.“ Apoi arată nordul spunând: „De cealaltă, plăcerea. Sunteţi martori că am fost primul aflat în nevoie. Cel dintâi când a fost vorba de atac şi ultimul când s-a pus problema să ne retragem. În partea asta mergem spre Spania, rămânând săraci; de cealaltă în Peru, ca să ne îmbogăţim şi să ducem cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos. Voi alegeţi!“ Aşa fac şi au făcut marii cuceritori: le-au dat mereu senzaţia celor pe care îi foloseau drept carne de tun că ei sunt cei ce aleg. În 1578, Pizarro este ucis, precum Cezar, de un grup de conjuraţi, cu lovituri de sabie.
Parlez-vous le russe? Petru I
Proclamat ţar al Rusiei în 1682 şi devenit cel dintâi împărat al ei, între 1721 şi 1725, Petru cel Mare (Piotr Alexeevici Romanov) era mare la modul absolut: doi metri înălţime. Mare şi la sfat, Petru i-a înfrânt pe tătarii din Crimeea, a dat lovituri grele armatelor otomane, a cucerit părţi importante din Suedia, până la graniţa cu Finlanda, a anexat teritoriile baltice şi şi-a extins imperiul, în est, până la graniţa cu China. A modernizat Rusia, şi-a bărbierit boierii, a franţuzit moravurile, a construit Sankt Petersburg-ul pe malurile Nevei, a introdus cifrele arabe, a simplificat alfabetul chirilic şi – iată că revenim la Cezar – a introdus calendarul iulian, a însărcinat Sfântul Sinod să conducă Biserica Ortodoxă şi a ordonat să apară primul ziar în limba rusă. Prieten al lui Cantemir şi Voltaire, doi cuceritori în spatiul spiritului, Petru a întrupat cel mai rotund vis de expansiune presovietică al „Maicii Rusia“.
Duios emirul ucidea: Tamerlan
Exhumat în 1941 de către un medic legist rus, Tamerlan sau Timur Lenk (Timur cel Şchiop) s-a dovedit o huidumă: avea 1,72, ceea ce, la vremea când vieţuia şi tinând seama de trăsăturile sale mongoloide, era un record de înălţime. Legendele avertizau că, în momentul în care i se va deschide mormântul, asupra lumii se vor abate mari năpaste. Chiar în ziua excavării, Hitler a lansat împotriva URSS-ului operaţiunea Barbarossa. Peste timpuri, spiritul razboinic, de o nemaiîntâlnită cruzime, al lui Timur îşi aflase reîncarnarea. Şchiopul-cel-de-fier s-a născut la Samarkand, în Uzbekistan, în 1336. Natură simpatică şi cu porniri de tandreţe, iubitor al Coranului – aşa cum şi-l amintesc cei ce i-au fost aproape în tinereţe –, Tamerlan ajunge emir pe la 1358 şi devine un mare conducător militar. Cucereşte aproape întreaga Asie Centrală, toate provinciile Persiei (inclusiv Karbala, Kurdistan şi Bagdad), ajunge în Rusia şi doboară rezistenţa Moscovei, întreprinde campanii sângeroase până în India şi, în ultimele bătălii, aşează, în semn de victorie, capete însângerate pe meterezele Alepului şi Damascului. Moare în 1405, după ce face din Samarkand cel mai strălucitor oraş al Orientului.
Suveranul „oceanic“: Gingis Han
„Aşa cum nu există decât un singur zeu invizibil în Cer, tot aşa nu se află decât un singur stăpân pe Pământ, adică eu, Gingis Han. Datoria mongolilor este să vină când îi chem, să dea fuga atunci când le-o poruncesc, să omoare pe cine vreau eu…“ Temujin (numele său iniţial) s-a născut în 1162 la Dunlunboldag, în Mongolia. După o copilărie şi o adolescenţă călite în hărţuielile crude dintre triburi, tânărul cu vocaţie de lider poartă mai multe bătălii cu tătarii, cu turcii naimani şi cu ceilalţi rivali mongoli, edifică un sistem de alianţe înţelepte şi izbuteşte să devină conducător al clanurilor mongole în 1206, dată la care istoricii consemnează naşterea Imperiului Mongol. Temujin devine Gingis (în mongolă tengis şi în turcă deniz înseamnă mare, ocean), adica Hanul Universal, sau, literal, Oceanic. În 1211 cucereşte China de Nord, după doar doi ani trece de Marele Zid, iar în 1215 zdrobeşte capitala Yanjing (viitorul Pekin). În 1218, imperiul său îşi întinde fruntariile la vest până la Balqash Kol, lac situat în centrul Kazahstanului de azi, şi se învecinează cu statul musulman Khwarizm, al cărui teritoriu se întindea de la Marea Caspică până la Golful Persic. În 1227, cu o armată de 180.000 de oameni, Gingis realizează campania sa finală, prin care supune aproape în intregime teritoriul chinez.
sursa: descopera.ro
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente