Tag Archives: Basarabia

Evoluţia învăţământului în Basarabia între 1812-1914

Până în secolul al XIX‐lea, în Principatele Române viața culturală s‐a desfăşurat în jurul locaşurilor de cult, unde copiii boierilor şi ai țăranilor înstăriți învățau să citească, să scrie şi să socotească, studiau diverse discipline din domeniul religiei, deprindeau regulile comportamentului în societate etc. Multe biserici şi mănăstiri au fost importante centre de promovare a culturii religioase şi laice, sprijinind activitatea unor instituții de învățământ elementar. Astfel, la Chişinău, în anul 1800, funcționau trei şcoli. Alte instituții de învățământ existau în târgurile Akkerman, Hotin, Orhei, Chilia, Soroca, dar şi în satele Basarabiei. De la mijlocul secolului al XVIII-lea s‐a remarcat şi grija domniei față de promovarea învățământului public. Potrivit hrisovului lui Grigore Alexandru Ghica de la 1766, din cele 23 de şcoli „domneşti”, cinci au fost întemeiate în regiunea dintre Prut şi Nistru, în ținuturile Greceni, Lăpuşna, Chişinău, Orhei şi Soroca.

Continue reading →

Geneza chestiunii basarabene. Războiul ruso-turc (1806-1812)

Basarabia este o parte a spațiului național românesc care, astăzi, sub aspect politico‐statal, se identifică în mare parte cu Republica Moldova. Acesteia din urmă îi lipsesc, însă, partea de sud (județele Cetatea Albă şi Ismail) şi partea de nord a Basarabiei (o parte a județului Hotin), încorporate Ucrainei în 1940, având în plus alipită Transnistria.

Continue reading →

„Răpirea”Bucovinei (1775). Pierdem prima oară Basarabia (1812)

Din nefericire, pacea de la Kuciuk-Kainargi a avut o urmare neprevăzută şi dramatică: Austria, ca preţ al intervenţiei sale diplomatice, a obţinut de la Poartă, în 1775, cesiunea unei porţiuni a nordului Moldovei, chipurile pentru ai uşura trecerea către sudul Poloniei, pe care-l căpătase la o primă dezmembrare a Poloniei în 1771, porţiune ce capătă de acum numele de Bucovina (pădure de fag, în limbile slave). Domnul Moldovei era atunci Grigore al III-lea Ghica. A protestat la Poartă împotriva acestei ciuntiri a ţării, contrară înţelegerii tradiţionale între puterea suzerană şi ţara „protejată”. A fost în zadar. Nu chiar în zadar, căci marele vizir a trimis un capugiu care l-a sugrumat pe Grigore Vodă în palatul lui (1777).

Provincia Bucovina a fost bine administrată — ca toate ţinuturile guvernate de austrieci —, însă fiind prea puţin populată, administraţia a favorizat imigrarea rutenilor, deja prezenţi, dar în număr mic, astfel încât cu vremea ponderea populaţiei s-a schimbat în dauna românilor, cu atât mai mult cu cât tot pe acolo se va scurge, după 1830, marea migraţie evreiască din Galiţia şi Rusia.

Continue reading →

Actul unirii Basarabiei cu Romania – Izvoare istorice

Votat de Sfatul Ţării la 27 martie St. V. 1918

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan

Decretul-regal cu privire la hotărârea Sfatului Ţării din Chişinău din 28 martie 1918

Sfatul Tarii

În numele poporului Basarabiei Sfatul Ţării declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărească soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.

Şi prezidentul Consilului nostru declarând că: În numele poporului român şi al regelui, M. S. Ferdinand I al României, ia act de acest vot quasi unanim şi declară la rândul lui Basarabia unită cu România de veci şi indivizibilă.

Promulgăm acest vot şi această declaraţie şi ordonăm să fie investit cu sigiliul statului şi publicat în Monitorul oficial.

Stalin şi biserica I

Între numeroasele bătălii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, considerate de istorici drept hotărâtoare sau momente de cotitură, două au fost, în opinia noastră, cu adevărat decisive: bătălia Moscovei (toamna lui 1941, iarna 1941-1942) şi bătălia de la Kursk (5 iulie-23 august, 1943). Cea dintâi a însemnat falimentul „războiului-fulger”, singura formă de război care ar fi permis Germaniei să termine victorioasă, iar cea de-a doua a marcat preluarea definitivă a iniţiativei strategice de către Armata Roşie. Întrucât frontul de Est a fost frontul hotărâtor al celui de-al Doilea Război Mondial, se poate spune că cele două bătălii amintite au jucat rolul capital în înfrângerea celui de-al Treilea Reich.

Atât pe plan militar, cât şi pe plan politic, anul 1943 a înregistrat un şir de „cotituri” şi evenimente care arătau că, în desfăşurarea marii conflagraţii, se produceau mutaţii importante. În ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, asupra căreia stăruim în rândurile de faţă, un eveniment de mare răsunet a fost „autodizolvarea” Internaţionalei a III-a Comuniste (Comintern), anunţată printr-un comunicat la 9 iunie 1943. Astăzi, când dispunem, de un mare număr de documente privind această decizie, ştim că „autodizolvarea” nu a fost hotărârea Cominternului, ci urmarea voinţei lui Stalin de a le arăta aliaţilor săi anglo-americani că URSS renunţase la mesianismul ei revoluţionar şi că nu intenţiona să folosească partidele comuniste pentru a submina „ordinea burgheză” din statele occidentale. Altfel spus, Stalin dorea să dovedească lui Roosevelt şi Churchill că URSS era un stat de tip „clasic”, fără intenţii de destabilizare a „lumii capitaliste”, cu care se puteau folosi tradiţionalele practici ale diplomaţiei marilor puteri, în primul rând politica delimitării sferelor de influenţă.

„Autodizolvarea” Cominternului a fost o măsură de înşelare a naivilor occidentali. Locul şi funcţiile Cominternului au fost preluate de alte structuri, camuflate, care exercitau un control riguros al mişcării comuniste internaţionale: o secţie specială a CC al PC(b) şi trei „institute de cercetare ştiinţifică” (nr. 99, 100, 205) – camuflaj al activităţii pe care o numim cripto-cominternistă.

Scurt timp după „autodizolvarea” Cominternului, Stalin a luat o măsură destinată să-i convingă pe partenerii anglo-americani că URSS era o ţară care respecta „standardele occidentale”: destinderea relaţiilor dintre statul bolşevic ateu şi Biserica Ortodoxă Rusă şi realegerea unui nou patriarh.

În ultimii ani, istoricii ruşi au publicat contribuţii documentare şi interpretative privind raporturile dintre Putere şi Biserică în URSS şi în Europa de Est în perioada 1943-1953, adică în ultimul deceniu al vieţii lui Stalin. Amintim aici doar cele două masive volume de documente Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953 (sub red. Tatianei V. Volokitina, Moscova, ROSSPEN, 2009, 887 p. + 1223 p.).

Deşi aceste volume sunt de interes capital şi pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, ele, ca şi alte lucrări pe aceeaşi temă, au trecut neobservate în ţara noastră. Să fim înţeleşi: ca urmare a unui trecut nu apăsător, ci zdrobitor, al relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice, în cadrul cărora problema Basarabiei se plasează pe primul loc, românii au devenit rusofobi, ceea ce este de înţeles. Dar de aici şi până la a ignora sursele ruse/sovietice care aduc informaţii esenţiale despre trecutul românilor este un drum lung, iar astăzi o armată de proşti, ierte-ni-se cuvântul, bătrâni şi tineri, cred că fac un act de patriotism ignorând publicaţiile de izvoare sau studiile istoricilor ruşi.

Stalin şi Biserica (I)

Am spus-o de mai multe ori: da, în bibliografia istorică rusă se întâlnesc violente atitudini antiromâneşti. Exemplul cel mai concludent este lucrarea lui Mihail Meltiuhov, Osvoboditelnîi pohod Stalina (Campania eliberatoare a lui Stalin), apărută la Moscova, în 2006, şi străbătută de o evidentă ostilitate faţă de România (cartea urmăreşte problema Basarabiei în relaţiile româno-sovietice în anii 1917-1940). Şi totuşi, dincolo de partizanatul autorului, sursele utilizate şi prezentate de el sunt de cel mai mare folos pentru istoricul român (de pildă, pentru planurile de campanie împotriva României din anii 1919 şi 1940 şi pentru raţiunile anexării ţinutului Herţa, în 1940).

Din nefericire, tinerii istorici, absolvenţi ai facultăţilor de istorie, masteranzi şi doctoranzi, nu sunt conştienţi de marele ogor pe care ar putea cultiva prin cercetările lor, şi apoi recolta, contribuţii autentice, nu compilaţii ale textelor de pe internet, aşa cum se întâmplă acum. Rău informaţi, rău îndrumaţi, stăpâniţi de un singur gând, să „aplice” (oribil cuvânt, împrumutat prosteşte şi inutil din limba engleză) pentru o bursă în Occident, se agită năuc şi steril trecând pe lângă surse pe care cu efortul oricărei profesii ar putea să le valorifice învăţând limba rusă la nivelul minim al traducerii textelor. Foarte puţini sunt tinerii cercetători care îşi dau seama de îndatoririle meseriei pe care au ales-o. Fără utilizarea surselor din perioada sovietică, cercetările consacrate istoriei comunismului au valoare ştiinţifică redusă.

Începând cu numărul de faţă, prezentăm un şir de documente privind atitudinea lui Stalin faţă de Biserică, începând cu anul 1943. Aşa cum am arătat, după bătălia de la Kursk, Stalin, conştient că de acum înainte avea victoria asigurată, a dorit să consolideze alianţa cu anglo-americanii pentru a obţine concesii majore în privinţa formării unei sfere de influenţă sovietică în Europa de Est. Pentru a da o imagine de „onorabilitate” Uniunii Sovietice, el a luat un şir de măsuri, între care, după desfiinţarea oficială a Cominternului, s-a aflat şi reglementarea situaţiei Bisericii Ortodoxe Ruse, lipsită din 1925 de un patriarh şi sângeros lovită, mai ales, în anii Marii Terori (1936-1938).

Vom prezenta această „cotitură” în relaţiile dintre statul sovietic şi Biserica Ortodoxă Rusă pe baza documentelor incluse în volumele citate mai sus, Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953.

Cel dintâi este o amplă notă, întocmită după 5 septembrie 1943 de colonelul de securitate G.G. Karpov – responsabil cu problemele bisericeşti – despre primirea de către Stalin a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse. Nota începe cu informaţia că, la 4 septembrie 1943, Stalin l-a chemat pe colonelul Karpov şi i-a pus mai multe întrebări, dintre care cităm: ce informaţii deţine despre mitropolitul Serghie (vârstă, stare fizică, autoritate în Biserică, atitudinea faţă de putere); o scurtă caracterizare a mitropoliţilor Aleksie şi Nikolai; când şi cum a fost ales Tihon ca patriarh (referire la ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, decedat în 1925 fiind în arest la domiciliu); ce legături întreţine Biserica Ortodoxă Rusă peste hotare; cine sunt patriarhii de la Constantinopol, Ierusalim şi alţii; ce ştie despre conducerile Bisericilor Ortodoxe din Bulgaria, Iugoslavia şi România; în ce condiţii materiale trăiesc mitropoliţii Serghie, Aleksie şi Nikolai; care este cuantumul veniturilor Bisericii Ortodoxe din URSS şi numărul episcopatelor. Stalin l-a mai întrebat apoi pe col. G.G. Karpov dacă era rus, din ce an era membru de partid, ce studii avea şi de ce ajunsese un specialist în problemele Bisericii.

După ce a primit răspuns la întrebările puse, pe care, din păcate, G.G. Karpov nu le înregistrează, Stalin i-a spus: „Trebuie creat un organ special care să realizeze legătura cu conducerea Bisericii. Ce propunere aveţi?”.

Florin Constantiniu

(Va urma)

sursa: artlitera

Oare la 1900 în Regat se uitase de Basarabia?

Autorul articolului este profesorul Ion Bulei.

Când Carol I a vizitat Rusia în vara anului 1896, Journal de Petersburg scria: “Problema basarabeană îşi pierde din importanţă pentru români“. De ce? Pentru că se acutizase situaţia românilor din Transilvania şi Bucovina, asa încât privirile românilor din Regat se îndreptaseră către ei.

Ziarul moscovit Svet asocia vizita lui Carol I aceleia a guvernatorului Basarabiei la Iaşi în 1893, când acesta din urmă se declarase mulţumit de primire şi lăuda “binemeritata dispariţie a acelei probleme basarabene care a fost cauza fiecărei iritări antiruseşti din România“. La fel, ziarul Moskovskaia Vedomosti se bucura că Basarabia nu mai era privită în România ca “o proprietate a ei”.

Numai că, prin vizita sa în Rusia, Carol I nu schimba orientarea politicii externe a României. Corespondenţa diplomatică germană din acei ani de la Sankt Petersburg şi Bucureşti, de curând publicată de Teodor Pavel, ne aduce noi mărturii despre neuitarea românilor unii de alţii.

Noi ne-am purtat neloial faţă de România, îi spunea ministrul rus de finanţe Serghei Witte, în iulie 1898, ambasadorului german Radolin. După ce îi promiseserăm că nu vom lua nici o palmă de pământ românesc, am reţinut o bună parte din ţară şi am dispus în schimb desprinderea de Turcia a mlăştinoasei Dobroge.” Desigur, se referea la anii 1877-1878. Dincoace de Prut, se ştia bine că Basarabia fusese “răpită cu forţa de către Rusia… şi menţinută numai cu cnutul“, după cum declara mitropolitul Partenie al Moldovei, la înscăunarea sa din februarie 1902.

Se considera Basarabia pierdută pentru totdeauna? În timpul Războiului Ruso-Japonez, Kiderlen Wachter, ministrul Germaniei la Bucureşti, îl aude pe Gh. Grigore Cantacuzino, primul-ministru în funcţie: “Situaţia în Rusia merge atât de prost, încât noi ne putem gândi la redobândirea Basarabiei”. Afirmaţia face ocolul cabinetelor europene. Ştia şi liderul conservator că o astfel de redobândire nu se putea obţine decât în cadrul unei mişcări generale de autodeterminare a popoarelor din vestul Rusiei.

Dar… o pipăire a terenului uneori nu strică. În acest context, guvernul conservator primeşte în portul Constanţa crucişătorul rus Potemkin, cu marinarii săi răsculaţi. Este şi contextul în care în Bucureşti se formează un “comitet de patru” lideri politici: Gh. Grigore Cantacuzino, N. Filipescu, I.I.C. Bratianu şi E. Costinescu, “în vederea sprijinirii acţiunii de autonomizare a Basarabiei“. Comitetul îl însărcinează pe Barbu Catargiu, şeful de cabinet al primului-ministru, şi pe C. Stere, exilatul basarabean din România şi prietenul apropiat al lui I.I.C. Bratianu, cu organizarea unor acţiuni concrete.

Sub pretextul unui proces de moştenire, C. Stere se duce în Basarabia – nu înainte de a discuta şi cu Eugeniu Carada, care-i oferă, discret, sprijinul financiar al Băncii Naţionale. Misiunea lui Stere era aceea de a aduna intelectuali basarabeni în jurul unui minimal program naţional: editarea unui ziar în limba română, achiziţionarea unei tipografii, constituirea unui nucleu politic care să stea la baza unui partid naţional, înfiinţarea unei societăţi de cultură românească, deschiderea unor şcoli în limba română.

Şi în bună măsură misia lui Stere reuşeste, cum ne demonstrează corespondenţa sa cu Barbu Catargiu, romanul său memorialistic În preajma revoluţiei şi mai ales realitatea din Basarabia (primul ziar românesc apare la 25 mai 1906).

sursa: sf

Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!

Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!

Interpelarea dramatică aparţine lui Nicolae Iorga, în şedinţa Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940, ţinută ca urmare a Ultimatumului sovietic, din noaptea de 26-27 iunie, prin care Moscova cerea României să părăsească Basarabia şi nordul Bucovinei.

Strigătul lui Iorga n-a fost auzit! Astfel, nenorocirea s-a abătut asupra românilor.

La 28 iunie, orele 11.00, Gheorghe Davidescu avea să-i comunice lui Molotov, ministrul de externe sovietic:

Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic.”

Basarabia în imagini

România Mare

Basarabia (colorată conform reliefului) în comparaţie cu frontierele actuale

Stema Basarabiei

Zona etnografică Basarabia

27 martie 1918 – Unirea Basarabiei cu România

Azi, 27 martie, este ZIUA BASARABIEI

 

Anul acesta celebrăm 92 ani de la unirea Basarabiei cu Ţara-Mamă. Intrarea României în primul războiul mondial, în vara anului 1916, alături de ţările Antantei, a urmărit realizarea deplinei unităţi naţionale, prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei, străvechi teritorii locuite de români.

Prima provincie care s-a alipit Ţării a fost Basarabia. Voinţa de unire a fost un permanent crez al fraţilor noştri de dincolo de Prut, astfel că, în 25 septembrie 1917, cu prilejul Congresului Ostaşilor Moldoveni de la Chişinău, s-a constituit organul reprezentativ numit Sfatul Ţării. Forul coordonator a fost Consiliul Directorilor, preşedinte fiind ales Ioan Inculeţ. Odată instaurat, Sfatul Ţării intră în activitate: la 15 decembrie 1917 proclama Republica Democratică Moldovenească, iar la 2 martie o delegaţie formată din Ion Inculeţ, Pan Halipa şi dr. Ciugureanu se întîlneşte la Iaşi cu primul-ministru al României, stabilind cadrul de desfăşurare a evenimentelor premergătoare Unirii. La 27 martie 1918 a avut loc Adunarea Sfatului Ţării. În sală au fost prezenţi toţi membrii cabinetului Republicii Moldoveneşti, primul-ministru român, Alexandru Marghiloman, trimisul special al Regelui Ferdinand. Sfatul Ţării cuprindea în total 138 de membri. În urma votului s-a declarat unirea Basarabiei cu Ţara-Mamă. Actul istoric al unirii Basarabiei cu Ţara proclama: “În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România“.

La împlinirea a 92 de ani de la unirea Basarabiei cu Ţara, să ne reamintim cuvintele marelui şi regretatului poet basarabean Grigore Vieru: “Cine are o limbă, are o credinţă; cine are o credinţă, are o biserică; cine are o biserică, are o ţară!”.