Tag Archives: arme

Istoria armelor si armamentelor – a doua parte

Introducerea prafului de puşcă

Un salt de calitate excepţional în dezvoltarea armamentului a avut loc atunci când în Europa, datorită unei cunoaşteri avansate a tehnicii de topire a metalelor, a apărut ideea unei folosiri diferite a prafului de puşcă (amestec de nitrat de potasiu, carbon şi sulf, inventat în China în sec. I, dar obţinut în Europa doar în sec. XIV), care nu mai este substanţa explozivă de lansat cu catapulta, ci combustibil pentru mortier pentru a arunca proiecte  împotriva grupurilor înarmate şi a fortificaţiilor. Apariţia primelor bombarde, tot în sec. XIV, şi a altor tipuri de arme de foc, transportabile sau nu, a dat naştere unei revoluţii ample şi pline de consecinţe în domeniul războiului şi al politicii.

Armatele de cavaleri cu armuri şi arme albe, legate de seniorii feudali, au apus fără drept de apel; numai monarhiile statelor naţionale, pe punctul de a se naşte, puteau să ţină piept unei poveri financiare reprezentate de folosirea armelor de foc, organizând eficient structurile militare legate de noul tip de armament. Nu este întâmplător faptul că numele regelui Gustav II Adolf al Suediei, angajat în Războiul de treizeci de ani (1618-1648) a rămas legat atât de progresele tehnice importante în cadrul artileriei, cât şi de introducerea unor sisteme organice de comandă şi control al trupelor armate prin aceste noi instrumente de război.

Şi dominaţia pe care Europa sec. XVI a început să o dobândească ulterior pe arii tot mai vaste ale globului trebuie corelată, cel puţin parţial, cu prezenţa armelor de foc din arsenalele sale. Prin inventarea corăbiei (noul tip de navă de război, înarmată cu zeci de tunuri, dispuse pe cele două laturi ale ambarcaţiunii) în sec. XVI olandezii au revoluţionat şi războiul pe mare, până atunci legat de lupta corp la corp.

Cursa înarmărilor în sec. XIX-XX

Progresele înregistrate de cercetarea tehnologică în sec. XIX (inventarea sistemelor de ochire, cartuşelor şi sistemului de reîncărcare pentru armament portabil şi tunuri, a afeturilor pentru artilerie; dezvoltarea armelor cu repetiţie şi automate) au făcut să crească eficienţa armamentului într-o măsură de neconceput cu câteva decenii înainte şi au constituit condiţia importantă a unei agresive politici de putere pentru naţiunile europene şi SUA. Legătura tehnică necesară şi avantajoasă economic care s-a instaurat între marea industrie şi producţia militară a alimentat la rândul său cursa înarmărilor, punând la dispoziţia comunităţilor politice un potenţial distructiv tot mai vast şi inovator.

Primul război mondial a cunoscut folosirea, deloc marginală, pe câmpul de luptă a unor noi arme: chimice, avioane, submarine şi tancuri. Enormele pierderi umane din timpul conflictului i-au convins pe unii oameni politici să-şi pună în mod serios problema unui control al armelor.

În cursul celui de-al doilea război mondial, armele experimentate în conflictul precedent au jucat un rol hotărâtor: a fost cazul tancurilor, încadrate în unităţi blindate şi al aviaţiei, care s-a dovedit hotărâtoare nu numai în luptele terestre, ci şi în cele navale, încât a dus la apariţia unui nou tip de navă de război: portavionul.

După război, efectul combinat al descoperirii fisiunii nucleare (care a dus la producerea celor bombe atomice care au explodat la Hiroshima şi Nagasaki) şi al confruntării politice şi ideologice dintre cele două superputeri, sovietică şi americană, a determinat o nouă fază de accelerare a cursei înarmărilor.

La începutul anilor ’50 şi-a făcut apariţia bomba H sau cu hidrogen, de sute de ori mai puternică decât primele bombe atomice. Rachetele (deja folosite de germani cu focoase convenţionale în timpul celui de-al doilea război mondial) au fost dotate cu focoase nucleare şi destinate să acopere distanţe intercontinentale.

Posibilitatea de folosire a armelor nucleare numai în cazul unui război total, a determinat o puternică relansare a armamentelor tradiţionale, şi acestea tot mai sofisticate. Între ani ’80 şi ’90 prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa şi dispariţia URSS, implicând sfârşitul opoziţiei bipolare, au eliminat, cel puţin teoretic, premisele echilibrului de teroare nucleară. Faptul acesta nu influenţează dezvoltarea armelor convenţionale, obiect al unui comerţ foarte înfloritor dintre ţările industrializate şi ţările din lumea a treia.

Istoria armelor si armamentelor – prima parte

Armele în epoca primitivă

În cele mai vechi timpuri, producerea de arme – care coincideau adesea cu instrumentele de muncă, utilizate atât pentru vânarea animalelor, cât şi pentru operaţiile de atac şi apărare faţă de alte fiinţe umane – a mers în pas cu diferite stadii de dezvoltare a capacităţii de a prelucra mai întâi materialele disponibile (oase, pietre, lemn) apoi metalele (arama, bronzul, fierul). S-a trecut de la măciuca primitivă la unelte de piatră şi de la pumnale de silex la arme de atac de calitate superioară, precum pumnale metalice cu lama lată, triunghiulară, săbii cu cele mai variate forme, săgeţi cu vârfuri metalice întărite. Producerea de arme cu părţi de metal a dus la diversificarea armamentului de apărare, precum scuturile şi platoşele (la început din lemn şi piele).

Inovaţiile din marile imperii ale antichităţii

Interacţiunea dintre mijloace şi modalităţi de război şi comunitatea umană organizată apare în mod evident în dezvoltarea armelor şi armamentului în cadrul marilor imperii din antichitate; acolo unde exista un suveran sau o elită cu surse financiare importante şi o influenţă socială pe măsură, se înregistrează o evoluţie a armelor şi a tehnicii de război. Este cazul carelor de război mesopotamiene, egiptene, miceniene şi chineze din epoca Shang (mileniul II î. Hr.), prin care s-a încercat să se combine raza de acţiune a armelor de azvârlire cu protejarea luptătorului şi rapiditatea însăşi a mijloacelor de transport, creând posibilitatea de înfrângere a unui duşman constrâns să acţioneze pe jos şi numai într-o confruntare de aproape.

Un caz diferit este acela privind preponderenţa elementului de infanterie în civilizaţia greacă postmiceniană, cu falangele de hopliţi (şiruri strânse de războinici pedeştri cu lănci lungi, săbii şi scuturi) lansate de oraşele-state greceşti şi de Alexandru cel Mare şi care se dovedesc în stare să distrugă cavaleria de temut a perşilor: egalitatea cetăţenilor în oraşele-state a avut un corspondent în planul armamentului, o creştere a importanţei politice şi a ponderii militare a infanteriei faţă de cavalerie – armă tipică a oligarhiei nobiliare.

Continue reading →

Armele de asalt ale anticilor

Elefanţii sau blindatele antichităţii

Folosirea elefanţilor în luptă îşi are probabil originile în Orient, acolo unde în expediţia din Indii, Alexandru Macedon a trebuit să lupte în mai multe rânduri împotriva elefanţilor armatelor inzilor. Şi în timpul războaielor punice, aceste animale puternice au fost folosite cu succes de Hannibal împotriva armatelor romane.

În luptă, elefantul era echipat special pentru aceasta: pieptul şi părţile laterale erau acoperite de platoşe din piele, trompa, urechile şi fruntea erau pictate în culori stridente, colţii erau armaţi cu învelişuri din metal, iar uneori chiar şi la trompă se adapta un fel de seceră. Cu puţin inaintea confruntării, elefanţilor li se dădea să bea vin de orez, care le trezea pofta de atac. Desigur, un astfel de animal putea fi periculos chiar şi pentru propria armată, el nedistingând prea bine între prieteni şi duşmani; în acest caz, conducătorul elefantului avea un ciocan şi o daltă pentru a-i sparge ţeasta. Elefanţii erau însoţiţi de trăgători rapizi, întocmai ca tancurile din zilele moderne, dar, evident, aceştia foloseau arcul sau lancea.

Berbecele

Armă de asalt pe care o întâlnim şi la începutul Evului Mediu, berbecele era frecvent folosit de armatele atacatoare ale antichităţii. Izvoarele istorice vorbesc de un berbece gigant prin dimensiunile sale, pe care l-a folosit Demetrios pe cand ataca insula Rhodos. Aceste berbece era protejat cu o capotă de fier pentru a lovi cu forţă, era susţinut de roţi şi avea nevoie, pentru a fi împins în zidul cetăţii, de forţa a 1000 de oameni.

Catapulta

Folosită la aruncarea greutăţilor în vederea distrugerii sistemului de protecţie a inamicului, catapulta era construită pe sistemul unei arbalete de mari dimensiuni. Avea o forţă de aruncare de 200-300 de metri.

Turnul de atac

Istoria consemnează că cel mai înalt turn de atac a aparţinut tot lui Demetrios şi a fost folosit la asediul Rhodosului. Turnul, înalt de 43 de metri, era alcătuit din nouă niveluri şi blidat cu plăci de fier pentru a fi protejat împotriva proiectilelor incandescente ale adversarului. Podeaua de la ultimul nivel avea o suprafaţă de 85 de metri pătraţi. Fiecare etaj era echipat cu catapulte de diferite dimensiuni, cele de jos putând să arunce greutăţi de până la 82 kg. Turnul se deplasa pe opt roţi, fiecare având un diametru de 3,6 metri. Pentru a fi apropiat de zidurile cetăţii inamice era nevoie de forţa de tracţiune a 200 de bărbaţi, iar pentru a fi transportat în câmpul de operaţiuni, erau folosiţi, cu schimbul, 3400 de soldaţi special instruiţi.

Istoria proiectilelor autopropulsate

Această rubrică cuprinde armele cele mai moderne.

În 1941, ruşii îi surprind pe gemani cu primele rachete, numite Katiuşa, care loveau ţinte aflate la 9000 de metri. Cum aceste proiectile nu provoacă nici cel mai mic recul la plecare, erau lansate de afeturi foarte uşoare, cu un număr mare de guri de foc („orgile lui Stalin”) ce permiteau lansarea a 24 de proiectile simultan.

În 1942, infanteria foloseşte rachete cu încărcătură cumulativă, împotriva tancurilor. Lansatorul lor era o singură ţeavă, cărată de un infanterist şi căreia americanii i-au dat numele de bazooka (de la acela al unui instrument muzical cu aceeaşi formă).

În 1944, germanii fac senzaţie lansând – tardiv pentru ei – două arme noi, desemnate prin initiala V, de la cuvântul Vergeltungswaffe (armă de represalii) cărora li se va spune în epocă bombe zburătoare.

Prima, numită V 1, era un mic avion de 8 metri, în greutate de 5 tone, fără pilot. Era catapultat de pe rampă, cu viteza de 150 km\h, apoi, propulsat de un pulsoreactor, zbura ghidat de un giropilot, cu 560 km\h, transportând o încărcătură de 500 kg la o distanţă de 3000 km. Prea lent, zburând la înălţime mică, V 1 a fost combătut eficient de artilerie şi de avioanele de vânătoare: din 100 de aparate lansate, 80 sunt doborâte.

Nu acelaşi lucru se va întâmpla cu V 2, racheta controlată prin radio, care se înălţa la 100 km, după care, înclinându-se, se îndreapta în picaj balistic, cu motorul oprit, asupra obiectivului, pe care îl atingea cu o viteză de 3500 km\h; sosirea ei nu putea fi prevăzută (având viteza mai mare decât sunetul) şi nici nu putea fi doborâtă de avioane de vânătoare.

Derivate din V2, rachete din ce în ce mai sofisticate au apărut după război. Mai întâi ruşii, apoi americanii au construit rachete sol-sol, capabile să traverseze oceanul, erau desemnate prin sigla I.C.B.M., „rachetă balistică intercontinentală” (limba engleză); au fost concepute pentru forţele armate şi au permis declanşarea cercetării spaţiale. Rachetele balistice puteau fi echipate cu MIRV (Multiple Independently Targetable Reentry Vehicle): lansatorul putea transporta mai multe încărcături explozive, fiecare ghidată spre o altă ţintă.

La sfârşitul anilor `60 apar rachetele de croazieră, care puteau străbate distanţe foarte mari şi aveau o precizie deosebită (“Tomahawk” americană şi „Apache” franceză). Rachetele de croazieră puteau fi lansate din avion, submarin, navă de suprafaţă ori vehicul terestru, zburau la altitudine foarte mică (câteva zeci de metri) şi erau greu detectabile prin radar. Au o precizie de ordinul a câteva zeci de metri, pentru un obiectiv situat la mai multe mii de kilometri de punctul de lansare. Un calculator de bord, conectat cu un altimetru, asigura ghidajul rachetei; calculatorul deţine, sub formă numerică, cartografia zonei ce trebuie survolată şi compară informaţiile date de altimetru cu cele de pe hartă; el stabileşte astfel poziţia exactă a rachetei şi, dacă e cazul, dă ordinele de corectare a traiectoriei.

Istoria armelor automate

Puşca cu repetiţie, pistolul cu încărcător şi revolverul s-au numărat printre armele automate.

Totuşi, prima armă evocată prin acest calificativ este mitraliera. Strămoşul ei cel mai îndepărtat este o armă alcătuită din mai multe guri de foc montate paralel pe un car de luptă, din secolele al XIV-lea – al XV-lea, numită ribaudequin, chariot a orgue sau orgă. În 1860, americanul Richard Gatling inventează un tun cu butoiaş de calibru mic, folosit în Războiul de Secesiune.

Mărirea numărului de guri de foc înseamna construirea unei arme multiple, dar nu şi automate. O astfel de armă trebuie să utilizeze o parte din energia degajată de explozia prafului de puşcă pentru a efectua lucrul mecanic de expulzare a cartuşului, punerea altuia în locul lui, efectuarea tirului etc. Acest tip de armă, o adevarată mitralieră , a fost inventată în 1883 de englezul de origine americană Hiram Stevens Maxim.

În 1915, Saulnier a realizat sincronizarea cu elicea a mitralierelor montate pe avioane; ele puteau trage în faţă, printre palele elicei.

După invenţia lui Maxim, s-a încercat realizarea de arme automate mai uşoare. Astfel, în Franţa, Jacques Chauchat a studiat posibilitatea de a construi o puşcă mitralieră, a cărei ţeavă se sprijinea pe două picioare. Acest model va fi folosit în 1915. În timpul primului război mondial, americanii şi germanii au folosit primele pistoale mitralieră.

Istoria armelor de foc individuale

Apariţia şi perfecţionarea puştii, o armă de foc portabilă cu rază lungă de acţiune, a fost un proces ce s-a desfăşurat de-a lungul mai multor secole, apărând pe câmpurile de luptă în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

În timpul luptei de la Morat ( 1476 ) şi a asediului Arrasului ( 1477) a fost folosită archebuza, care lansa proiectile cu ajutorul unei încărcături de praf de puşcă aprinsă cu un fitil. Era o armă destul de grea, pentru manevrarea căreia era nevoie de doi bărbaţi; pentru a trage, era sprijinită pe o furcă înfiptă în pământ. Se putea trage un foc la interval de două până la cinci minute, la distanţa de 100-200 m.

Proiectilul, de o formă aproximativ sferică, era împins prin gura ţevii peste o încărcătură de praf de puşcă. La capătul ţevii exista un mic orificiu care se continua printr-o placă semisferică de mici dimensiuni ce era umplută cu o altă cantitate de praf de puşcă. Acesta era aprins manual, aruncând astfel proiectilul.

La începutul secolului al XVI-lea, ceasornicarul german Jean Kiefus inventează aprinderea prafului de puşcă cu moleta ce produce scântei prin lovire cu silex, construind archebuza cu rotiţă, care va fi perfecţionată prin folosirea plăcii de silex.

În 1525, în lupta de la Pavia, spaniolii au folosit o altă armă, muscheta, mai grea decât archebuza, dar şi mai puternică. În secolul al XVII-lea i se reduce calibrul şi devine mult mai uşoară, putând fi suprimată furca înfiptă în pământ, pe care se sprijinea. Pentru a mări viteza şi precizia tirului sunt folosite gloanţe puţin mai groase decât gura de foc, îndesate pe ţeavă cu o vergea metalică. Pentru a scurta această operaţie, apar arme cu ţeava mai scurtă, care prefigurează carabinele.

Puşca apare în Franţa, pe la 1630. Se încarcă pe ţeavă, are o plăcuţă de silex şi trage un foc la două minute. În 1703, Vauban îi adaugă baioneta şi folosirea ei se generalizează. În 1818 este folosită pentru prima dată, la armele de vânătoare, amorsa cu fulminat de mercur, inventată de artificierul englez Joseph Egg. În 1837 apare carabina cu ţeava ghintuită care, imprimând glonţului o mişcare de rotaţie, îl stabilizează pe traiectorie, ceea ce măreşte precizia tirului.

La mijlocul secolului al XIX-lea, pentru ca mici grupuri de albi să lupte mai eficient împotriva indienilor, superiori numeric, a fost pusă la punct prima carabină cu repetiţie.

În timp ce puşca a continuat să fie perfecţionată prin mecanismele de încărcare automată care-i permiteau soldatului să tragă mai multe focuri într-o succesiune rapidă, cu o precizie din ce în ce mai mare, tocmai unele dintre aceste inovaţii au dus la apariţia dispozitivului care i-a răpit titlul de „Regină a armelor”. În vreme ce armatele au continuat şi în secolul al XX-lea să avanseze spre inamici, de această dată în tranşee, pe scena mondială şi-a făcut apariţia mitraliera, făcând inutilă şi cea mai puternică puşcă.

O altă armă de foc individuală, de mare importanţă, a fost pistolul. Iniţial, acesta a apărut ca armă a cavaleriei, o armă de foc care se folosea cu o singură mână, cealaltă ramânând liberă pentru controlul frâielor calului. Pistoalele din perioada 1400-1700 reflectau, în general, tehnologia disponibilă muschetelor – foc unic şi încărcare pe gura ţevii – fiind la început concepute pentru suplimentarea armelor mai puternice cu reazem pe umăr.

Inovaţiile privind mecanismele de declanşare, precum sistemele de „piedică cu roată”, „piedica cu cremene” şi mai târziu „declanşarea cu percuţie” au fost esenţiale pentru ca pistolul să fie pregătit de tragere în timpul luptei. Anterior, pentru a se aprinde încărcătura de praf de puşcă, trăgătorul trebuia să aibă în permanenţă la el un şnur aprins numit „fitil”.

Mecanismele cu roată şi cu cremene produceau scântei în placa semisferică cu pulbere a armei, fapt care îi permitea tragatorului să ţină arma în toc până în momentul în care dorea să tragă. Greutatea mică a pistolului şi eficienţa lui în condiţiile lipsei de spaţiu erau uşor de observat, astfel încât acesta a devenit o armă indispensabilă de protecţie personală. Desigur, ca şi în cazul puştii, visul oricărui soldat de pe câmpul de luptă era să poată trage mai mult decât un singur foc de armă, într-o succesiune rapidă. Însuşi viaţa lui putea să depindă de acest lucru.

O dată cu optimizarea mecanismelor de declanşare, a apărut o armă – revolverul cu percuţie. Inventatorul acestui sistem a fost Samuel Colt. Revolverul Colt se diferenţia de alte revolvere prin două aspecte importante. În primul rând, mecanismul inventat de Colt rotea cilindrul pentru alinierea urmatorului locaş în momentul ridicării cocoşului. Acest fapt nu numai că furniza o cale sigură, mecanică, de aliniere a locaşului cu ţeava, dar, în acelaşi timp, elimina o fază din secvenţa de tragere a pistolului. Mai înainte, tragerea cocoşului şi rotirea cilindrului reprezentau două mişcări separate.

Cea de-a doua idee a lui Colt s-a manifestat în privinţa producţiei revolverului. Fabrica lui Colt din Hartford a reuşit să producă această armă cu piese prelucrate precis şi complet interschimbabile, folosind o linie de asamblare la care lucrau muncitori şi nu meşteşugari.

În timp ce avantajele militare ale revolverului erau destul de evidente, societatea americană a acelor vremuri a creat o nouă piaţă de desfacere pentru acest tip de pistol cu declanşare rapidă, de care europenii duceau lipsă: Vestul sălbatic. Vestea despre eficienţa revolverului în luptele cu americanii ajungând din Florida până în Texas, cererea pentru astfel de arme a atins cote uimitoare şi a favorizat îmbunătăţirile aduse de Horace Smith şi Daniel Wesson.

Pistolul automat a apărut în anii 1850, chiar în perioada în care ruda sa mai mare, puşca, învăţa să se încarce automat. Cele mai folosite tipuri, reprezentând Luger-ul german şi Browning-ul american, foloseau în mod inovator forţa reculului pentru aruncarea cartuşului gol şi aducerea pe ţeavă a unui nou glonţ dintr-un încărcător cu arc plasat în mâner. Aceste pistoale au înlocuit revolverul ca armă perfectă a armatei, acesta fiind folosit în continuare ca armă de autoapărare, în cazul absenţei unei arme de calibru mare.